Excursie fugarita la Cascadele Krushuna, pestera Devetaska si orasul Lovech - Bulgaria

A doua oara cu cei de la “Hai sa socializam”. Prima ieseala cu ei, la Canionul Emen si Ekopateka Hotnitsa se pare ca nu ne-a ajuns.

De data asta o biserica, o cascada (sau mai multe imprastiate pe un versant de munte), o pestera si un oras cu cetate. La biserica nu am mai ajuns fiindca am pierdut doua ore in vama. Nu pentru ca ar fi fost aglomerat. Ci pentru ca soferul nu avea actele autocarului la el. Bulgarii nu l-au crezut pe cuvant, asa ca a trebuit sa asteptam un alt autocar din Bucuresti, de data asta cu actele la el. Dupa doua ore de socializat in benzinaria din Giurgiu a aparut si autocarul.

Ne-am imbarcat si am plecat spre o noua incercare de a trece granita in Bulgaria. Au fost ceva disensiuni la imbarcare fiindca dupa 2 ore se formasera deja grupulete ce au vrut sa stea pe locuri apropiate si in autocar, asa ca atunci cand a trebuit sa ne reluam locurile le-am gasit ocupate… asta e… ne-am repozitionat incercand sa nu pastram resentimente.

Chiar daca noi ne ciondanim pe locuri in autocar, drumul continua. Prima oprire trebuia sa fie biserica Basarabov (ruda cu bisericile in piatra de la Ivanovo sau Aladzha doar ca inca utilizata ca lacas de cult). Nu a mai fost sa fie… socializarea din vama ne-a costat timp pretios de vizitare. In urma votului din autocar am avut de ales intre Basarabov cu biserica si Lovech cu podul acoperit. Majoritatea a ales podul. In Lovech, pe varful dealului exista si o cetate reconditionata… macar zidurile exterioare… Numai cei iuti de picior au avut curajul sa se aventureze pana la cetate. Ghidul ne-a zis ca drumul pana la cetate dureaza jumatate de ora… de fapt tot drumul dus-intors si vizitarea rapida a edificiului dura jumatate de ora.

Dupa ce s-au operat taierile de pe lista cu puncte de interes, am ramas cu doua obiective frumoase… care din pacate le-am facut tot fugarite. Cine e de vina ?… Pai… Bogdan de la “Hai sa socializam” si hai-hai-ul lui…  Cred ca in curand asa o sa ii ramana numele: Hai-hai!

Prima oprire, prima drumetie: Cascadele Krushuna.

Nimeni nu te pregateste pentru ce ai sa gasesti acolo… nici pentru frumusetea cascadelor si nici pentru dificultatea drumului de parcurs.

Ca de obicei, inainte sa plec intr-un loc incerc sa ma documentez de pe alte blog-uri sau site-uri oficiale despre drum si puncte de interes. Despre Krusuna am gasit ca drumul cuprinde o panta de vreo 200 de metri. Dar nu m-a lamurit nimeni, nicaieri ca aceasta panta ar avea inclinatie de aproape 15% si ca e de fapt o carare prin padure.

Dupa drumul de aproape 2 ore cu autocarul pe clasicele sosele bulgaresti rupte si carpite, inguste si sinuoase, oprim in fata unui complex balnear cu o piscina cu apa minerala. Langa complexul cu piscina, ingradit regulamentar si cu taxa de intrare, in dreapta se gaseste o casa de bilete, afisele macar sunt bilingve (bulgara si engleza)… sau erau cand le-am vazut eu, inclusiv lista de preturi. Alaturi de bilet, la casa de bilete am primit si o harta a traseelor de la cascadele Krusuna. Unu’ rosu, unu’ albastru. Harta e in pretul biletului … cred. Noi am primit-o “by default” si cand am intrebat de pret bulgaru’ a facut gestul de nimic. Asa sa fie!

Cu harta in mana, o luam agale in grup aproape compact pe drumul lat ce trece prin dreapta piscinei. Zic aproape compact fiindca cu fiecare metru parcurs ne lungim din ce in ce mai mult, ramanem in urma sa facem poze. Cu aceasta ocazie am inteles si de ce Mihai, voluntarul de la “Hai sa socializam” imputernicit cu impingerea de la spate si supervizarea noastra, e tuns zero! Cu atatia ametiti care dispar prin cate un boschet pentru a prinde ei cadrul cel mai frumos cu cea mai frumoasa apa, frunza sau insecta, daca nu ar fi tuns asa scurt, Mihai si-ar smulge parul din cap ☺ .

Initial drumul e lat, asfaltat. Pe dreapta ramane un restaurant si un mic hotel. Apoi drumul se transforma intr-o mica parcare, o zona mai larga unde se gaseste un pseudopunct de informare turistica, inchis in februarie si niste toalete publice prea putin functionale (Toalete functionale, dar pe care mai bine nu le utilizezi, se gasesc in fata complexului balnear cu piscina, acolo unde ne-a lasat autocarul).  Pe deal printre copaci se ridica o casa… nu stim daca resedinta privata a vreunui bulgar bine infipt in societate sau un alt hotel.

Dupa drumul largit in ceea ce era probabil o parcare, separat printr-o bariera de zona asfaltata, incepe un drum forestier ce tine dreapta ascendent. Placi indicatoare scrise doar in bulgara zic ele ceva acolo despre trasee. 

In stanga si direct ascendent printre copaci porneste o poteca umeda si noroioasa. Bineinteles ca noi pe aceea o urmam. Si incepem sa urcam. Pe trepte improvizate din radacini de copaci sau crengi fixate rudimentar cu bucati din lemn, prin pamantul reavan ce ni se lipeste de bocanci, tinandu-ne de copaci pentru a preveni alunecarea.  Cararea printre copaci are doua parti ascendente despartite printr-o portiune plata, scurta. Nu e distanta foarte lunga de urcat dar daca nu esti pregatit psihologic pentru ce urmeaza pare o ascensiune imposibila. Din cararea namolita continuam pe drum forestier. 

Pe stanga perete ascendent de piatra, impunator, aproape amenintator, martor al proceselor de incretire a scoartei, a tumultului techtonic. In dreapta rapa in care isi deseneaza drumul raul. As vrea sa stiu de unde e raul aparut, ce ape il hranesc… si daca are un nume al lui sau pur si simplu cascadele l-au contopit in identitatea lor. La capatul urcarii drumul ajunge intr-o poienita langa cu o grota nu foarte adanca si lacul ca o balta ce ce umple static mica pestera si care se scurge alene la vale pentru a se uni cu raul adevarat. 

Raul involburat ce da nastere cascadelor pare sa tasneasca direct din peretele de piatra, dintr-o alta pestera, ascutita, triunghiulara, agresiva ca si apa ce cu forta se avanta catre padure. Apa are culoarea altei lumi… se scurge verde smarald prin iarba cruda, intepenita in crestere, pe pietrele gri metalic colorand peisajul iernatic al unei zile mohorate de februarie. Sunetul profund al modelarii pietrelor, semn al fortei cu care apa se grabeste cate vale umple aerul. Din poienita, unde se gaseste si un loc de odihna, continuam pe poteca de pamant pe marginea firului apei. Ajungem intr-un loc de asa zisa belvedere. Jos, printre copacii desfrunziti raul impletit cu piatra naste minuni. Poteca coboara… dar noi aici ne oprim si dupa o scurta bulversare turistica in care intrebarea principala a fost de ce nu continuam pe carare, ne intoarcem pe acelasi drum catre intersectia de la poalele versantului. 

Trebuie sa recunosc ca, nestiind ce va urma, am fost dezamagita ca nu am continuat pe poteca spre alte zone de belvedere ce pareau mult mai ofertante decat punctul in care ne oprisem noi. Iar faptul ca intrebarea noastra legata de intoarcere a ramas retorica, nici unul dintre organizatori nedandu-ne raspuns a accentuat bulversarea si frustrarea. Dar ne-a trecut repede fiindca dupa coborarea rapida am avut iar ocazia sa descoperim minunile raului.

De la bifurcatie, sau hai sa ii zicem zona de unde ne-am desprins din drumul asfaltat si am luat-o pe cararea de pamant cu inclinatie amenintatoare printre copaci, acolo unde erau o gramada de indicatoare in bulgara, am continuat pe drumul ce continua pseudo-parcarea, drum al carui asfalt se termina intr-o bariera.

Am trecut de bariera si am continuat pe drumul pietruit si cu panta blanda. Nu dupa mult timp in fata noastra… bine, mai degraba pe dreapta drumului, se deschide alta priveliste din alta lume. Resturi de ziduri de piatra, acoperite de iedera si ferigi verzi apara un rau ce formeaza mici cascade si intre ele lacuri circulare ca niste semilune turquoise. Legende se nasc in ochii si mintea de turist… ziduri vechi, castele poate disparute sau poate niciodata construite… vraji sau vrajitori… un teritoriu al visului cu ochii deschisi.

Timpul nu ne permite, cel putin in viziunea lu’ Bogdan de la “Hai sa socializam”, sa ramanem in admiratie prea mult timp. Rezumam povestile imaginatiei rapid si continuam drumul. Ultima oprire e o cascada ca un tort de stanca si pamant reavan cu mai multe etaje rotunjite, cu decoratiuni din iedera si feriga cu frunza lata,  pe care apa se scurge ca o ciocolata bleu si verde, mata si transparenta in acelasi timp. Traversam podul peste raul format din apa cascadei si ne continuam drumul, de aceasta data descendent pana inapoi in zona de asa-zisa parcare, langa centrul de informare turistica inchis si cu aer de cladire bantuita.

Poate ca drumul a fost rapid, visul nu s-a putut dezvolta asa cum mi-ar fi placut, ochii nu au avut timp sa absoarba fiecare nuanta de verde sau gri si nici creierul nu a avut timp sa o proceseze indeajuns dar a fost destul pentru a ramane cu un dram de bucurie in suflet, cu o senzatie de pace in minte si mai ales cu dorinta de a reveni.

Incercam sa lasam pamantul bulgaresc la locul lui stergandu-ne bocancii pe pietrisul din fata autocarului. Luam magneti de 2 leva (aveau si mai scumpi… pana la 4 leva aveai de unde alege) de la magazinasul de peste drum si plecam spre urmatoarea destinatie, pestera Devetaska.

Pestera Devetaska… o minune carstica ascunsa de paduri si aparata de un rau ce trece paralel cu versantul in care se gaseste pestera si perpendicular pe drumul de acces catre aceasta. Traversata si ea de un rau, pestera are vreo 2 km lungime din care vizitabili mai putin si o inaltime de aproape 35 de metri. Dar nu asta e deosebit la ea. Uimirea vine din formele pe care natura le-a creat aici. Roca moale, sapata la interior de micul rau ce traverseaza pestera, inmuiata de la exterior de ploile ce au spalat versantul muntelui, a cedat presiunii timpului si apei si s-a prabusit formand niste gauri imense in tavan. Prin gaurile respective intra lumina din plin si as vrea sa fiu aici intr-o zi cu soare fiindca banuiesc ca se formeaza coloanele acelea de lumina ce coboara prin tavan hranind pamantul cu caldura lor.

Vremea mohorata a zilei de februarie nu ne-a oferit prea multe oportunitati. Totusi oricat soare ar fi prezent, sau absent, peisajul Devetaskai este deosebit. Si aici verdele crud si intens al ierbii ce creste pe malul raului subteran da un aer mistic, un aer de legatura intre real si fantastic. Parca te astepti in orice moment de sub o frunza sa zboare o zana mica sau o pasare maiastra sa coboare de undeva din inaltul tavanului intunecat.

Liliecii protejati prin lege si-au gasit lacas si aici. Ceva mai sigur prin inaltimea comfortabila a pesterii. Pestera a fost amenajata prin fonduri europene, la intrare platesti 2 leva si apoi esti liber in explorare.

Autocarul ne-a lasat undeva intr-o margine de drum, parcare relativ definita. La dreapta un pod de beton strajuit de o bariera. Langa bariera casa de bilete, panouri indicative si un motan sensibil la turisti.

Platesti, apoi treci podul peste raul paznic al pesterii. Dincolo de pod se termina betonul si incepe lemnul si pietrisul. O carare lata patrunde in pestera. De la intrare pestera nu pare cine stie ce… Mai mult atrage atentia raul mic si molcom ce curge in stanga drumului. Ferigile verzi au invadat laturile sale, lumina din tavan le-a hranit asa ca verdele frunzei e crud, puternic si te atrage provocand visul. 

Mergi alene pe langa rau, in dreapta cupola pesterii, apoi o daramatura si un tunel. In fata o bariera. Pana aici se viziteaza. Dincolo de bariera e teritoriul liliecilor. Cercuri parca facute ce civilizatii extraterestre se vad schitate pe podea. Si dincolo de tunelul din piatra, in spatele daramaturii aceleasi cercuri. Daca nu ar exista panoul de la intrarea in pestera care instiinteaza asupra faptului ca aici s-a filmat nus ce productie cinematografica, ai avea o strangere de inima. Oricum, chiar si in aceste conditii, cercurile alea imense de pe pamantul pesterii tot iti provoaca imaginatia dand aripi unor scenarii proprii.

Te intorci… si atunci realizezi ce inseamna pestera Devetaska… Daramarea tavanului, apa ce curge usor prin gaurile formate, plantele ce se coboara dulce catre sol, lumina difuza ce patrunde luminand pamantul si arcada pesterii. Cand stai in capatul pesterii, acolo unde se termina partea vizitabila, abia atunci vezi adevarata Devetaska. Inchisa, rotunda catre sol prin arcade, deschisa catre cer prin orificiile tavanului, intepenita in nemiscarea pietrei, vie in apa si plante, lilieci sau porumbei, reala prin noroiul de pe calea de acces, fantastica prin lumina filtrata din tavan. 

Incet, cu privirea incercand sa cuprinda tot te deplasezi catre iesire. Parca asta nu e tot… sau poate este tot… chiar daca pasii ne scot la lumina zilei de februarie, mintea ne adanceste in povestile nespuse si nevisate inca ale pesterii Devetaska.

Trecem iar podul de beton, sec, modern, fara vis.

Urcam in autocar cu ochii inca plini de imaginea pesterii.

Plecam spre Lovech. Ploaia incepe sa ude drumul, parca lacrimi ale despartirii noastre de vis.

Orasul Lovech… fata de celelalte doua opriri pare fara poveste. Un oras bulgaresc, cu blocuri insiruite ca soldateii pe marginea drumului, prozaic, fara povesti romantice. Imaginea de la sosea e usor dezolanta, rece si plouata. Langa podul acoperit coboram din autocar. Cine doreste ia drumul cetatii cine nu, pierde vremea pe podul de beton acoperit cu lemn ce uneste cele doua maluri ale raului.

In interiorul podului multe magazine de suveniruri, din care nu am putut alege prea multe… am luat un magnet la un pret prea mare… in rest, nimic. Daca vrei sa toci bani aiurea, pe nimicuri, se duc rapid mai mult de 50 de leva in boutique-urile podului acoperit.  

Fiecare vanzator isi afisa marfa cum putea el mai bine. Din pacate putine produse cu adevarat autentice… restu’ doar produse de serie fara identitate proprie. La mijlocul podului, intr-o zona mai lata, ca o bula, un centru de informare turistica. Bula atemporala a istoriei orasului ce prezinta cetatea si cateva elemente din istoria orasului… oameni si locuri, evenimente marcante. O initiativa buna avand in vedere ca multi se duc in Lovech fara sa studieze istoria locului. Pe mine m-a interesat mai mult panorama ce se poate admira de la geam.

Probabil la o plimbare mai lunga as fi avut mai multe locuri de descoperit in Lovech. Am vazut niste fotografii foarte faine cu sculpturi si stradute din micul oras bulgaresc.

Recunosc ca ploaia marunta, fugareala timpului scurt si oboseala acumulata m-au facut sa nu imi doresc sa vad prea mult din oras.  Podul acoperit m-a dezamagit. Cetatea nu am apucat sa o vizitez. Singurul lucru care mi-a placut in Lovech a fost linistea si pustietatea relativa a dupamiezei unei sambete de iarna.

Retospectiv ma tot gandesc daca manastirea Basarabov ar fi meritat mai mult. Pana nu o vizitez nu am de unde sa stiu.

Drumul de intoarcere pare totusi scurt… desi e ploios si intunecat…

Noaptea si imaginile intiparite pe circumvolutiunile creierelor noastre nu ne dau pace. Un rezumat involuntar al zilei se deruleaza in minte. Adorm cu pestera si cascada in gand. M-am re-indragostit de zane!