Canionul si pestera Emen plus o cascada cu povesti (Momin Skok) - Bulgaria

Pe principiul “I hate morning people, or mornings, or people” m-am trezit ca intr-o zi de ianuarie ma tratez de toate 3.

Adica… am pus destu’ pe butonu’ de inscriere a unei pagini de facebook numita “ Hai sa socializam” si mi-am achizitionat o excursie cu plecare la 6 dimineata (!), din Bucuresti, cu autocarul plin de oameni (!) catre Bulgaria de nord-vest… mai mult vest, anume in Emen.

Uite-asa am pus ruccsacii in masina, si la 3 dimineata am plecat, pe o ceata crunta catre Bucuresti. Cu ceva noroc am ajuns… deja obositi… la 5.45 la punctul de intalnire cu autocarul.

Noroc ca drumul pana in Emen dureaza aproape 5 ore cu tot cu zonele de sate bulgaresti in care te ratacesti pe stradutele inguste, tacute si prost semnalizate. In acest timp un om normal la cap ar dormi pregatindu-se pentru tura ce urmeaza. Eu nu! Am stat cu ochii atintiti in geamul negru pana ce s-a facut dimineata. Cand lumina a inceput sa sparga intunericul am admirat peisajul inzapezit si colorat de razele soarelui de iarna.

Si cand deja aveam impresia ca am trecut in alta dimensiune spatiala si temporala, cu casute din chirpici si piatra inramate de garduri inalte ca zidurile de cetate plasmuite din aceleasi materiale, cu poduri inguste din piatra si capete de pod greu de evitat in curbe stranse, am ajuns la locul de final si de inceput. Final de drum  motorizat, inceput de drum-etie. Afara, desi soarele radea cu toate razele sale, temperatura ambianta abia dezgheta cele 0 grade din termometre.

Cu soarele in motul caciulilor si gerul in botul bocancilor, cu ruccsacii in spinare, pornim catre aventura noastra. Initial am urmat soseaua pana la placa de intrare in localitatea Emen. De la placa indicatoare am cotit la stanga pe drum forestier. In fata noastra incep sa se ridice peretii vechilor munti, pastratori de comori geologice.

Drumul forestier urca usor catre prima oprire... pestera Emen. Undeva la ceva zeci de metri deasupra drumului se deschide intrarea in pestera. Catarata acolo parca in incercarea de a se ascunde de turisti. Pestera este salasul a vreo 6 specii de lilieci si declarata monument natural. Niste influenti investitori au incercat sa ridice... sau sa ingroape... depinde cum vezi situatia, un hotel in si deasupra pesterii. Ruinele constructiei neterminate din pestera dau un aer de film pesterii ne-amenajate. Peretii de caramida ai hotelului taie acut onduleurile peretilor de piatra ai pesterii.

Valurile de roca se unduiesc in tavanul inalt de aproape 4 metri pe alocuri, coboara dulce spre podeaua inoroita in ianuarie.

Ici colo cate un liliac mic doarme atarnat de perete sau tavan. E perioada lor de hibernare. Inainte de a intra in pestera am fost clar instruiti sa nu ii deranjam punand mana pe ei, desprinzandu-i de piatra sau orbindu-i cu blitul fiindca daca se trezesc din hibernare mor. Din pacate nu toata lumea intelege regulile comuniunii cu natura.

Spre durerea mea... si a liliacului care a fost sacrificat, in grup au existat melteni care din nu stiu (si nici nu pot sa inteleg), ce motive, au desprind liliacul de pe perete si incepusera sa il pozeze, sa ii intinda aripile sa ii “numere dintii” ... Cand le-am atras atentia s-au facut ca nu pricep. Incercau apoi sa agate liliacul inapoi pe perete... de parca ala e un carlig ... bineinteles ca bietul animal nu a putut sa se agate si a cazut ca o piatra pe podeaua grotei. Pacat de el... o viata sacrificata fara motive intemeiate.

Daca nu li s-ar fi zis...

In pestera nu am inaintat prea mult, ne-am oprit la un punct in care tunelul din roca devenea atat de scund si de ingust incat nu se mai putea trece decat taras. Acolo ne-am intors din drum. A fost deajuns cat am tulburat echilibrul naturii. E mai bine asa.

Iesim din pestera, coboram treptele pana la cararea principala, apoi urcam alte trepte catre platoul muntelui si cer continuand calatoria pe versantul muntos. Copacii plini de zapada se scutura usor la trecerea noastra.

In vale raul aluneca nestiut sub pojghita de gheata ce il apara de razele soarelui. Gheata formeaza un curcubeu de nuante serpuitoare ce conduc valea. Fiecare cot al canionului e un punct de belvedere. Orice stanca sau piatra mai plata devine un punct de atractie irezistibila. Punct din care cu nesat absorbim lumina, scriem in memorie imagini, simtim in inima emotii.

Daca nu m-ar fugari Bogdan, conducatorul grupului si organizatorul excursiei, daca Mihai si Valentina nu mi-ar sta in coasta incercand sa imi mareasca viteza de deplasare si sa imi scada perioadele de pauza as ramane muta in admiratie, absorbind energia apei, a muntelui si a soarelui inca mult timp.

Dar... tre’ sa grabesc pasul... sunt cu grupul si nu toti au chef de pierdere in exaltare ca mine.

Incet , incet, din moment admirativ in moment admirativ ajungem la bifurcatie de poteca. O luam in stanga pe drum drept. Chiar daca ascuns pe un trunchi de copac un indicator galben zice ceva in bulgareste (ceva cu apa...) catre dreapta, usor la vale.  Nu trece mult si drumul nostru plat o ia si el la vale... abrupt de data aceasta, pe o panta de noroi inghetat si acoperit de frunzis uscat ce a necesitat folosirea cordelinei de catre organizatori. Am coborat ca pe saniuta, tinandu-ne de funia subtirica prinsa intre copaci, care mai cu fata care mai cu spatele, care mai pe picioare care mai pe fund, glumind de zor asupra situatiei. La capatul pantei, drum lat, pe marginea raului. O luam in dreapta catre vale si stanci.

Drumul trece prin defileul creat de stancile cazute artistic in vale cu mii de ani in urma. Cateva trunchiuri de copaci puse intre ele arata drumul de parcurs. Dincolo de pietre si stanci o alta coborare, topaita din patra in piatra de data asta catre un podet din lemn. Singurul podet accesibil in mod oficial de pe traseu. Pe drumul de pe versant, acolo unde soarele inca patrundea in canion, undeva, intre peretele de piatra si o stanca singuratica mai exista un podet. Dar acela este inchis. Lemnul din care a fost facut nu a rezistat timpului. Nici un alt pod de pe traseu de fapt nu mai e accesibil. Lasate in paragina, intretinute mai mult nu, s-au degradat si acum sunt doar elemente artistice intr-o compozitie picturala. Nu am traversat nici unul din podurile suspendate pe care le-am vazut fotografiate in alte descrieri ale traseului prin canionul Emen. Podetele au ramas doar de decor. Sau... or fi accesibile doar vara... dar nu cred fiindca ce am vazut eu avea banda rosie de semnalizare la intrarea pe podet.

Trecem podetul “safe” si in fata noastra se deschide ea, cascada. O cadere de apa, a carei frumusete nu o poti ghici de sus, cadere de apa ce isi consuma energia si forta intr-un lac ca o piscina rotunda. In stanga peretele s-a surpat dand nastere unei grote. Iarna a desenat filigran in marginile apei, a modelat turturi grei in scobitura grotei. Apa lipsita de energia distrugatoare, paraseste lacul din fata cascadei si isi continua drumul in raul Negovanka (raul ce traverseaza canionul Emen). Cascada poarta numele de Momin Skok... si are si o poveste. Numele sau tradus ar avea ceva legatura cu sinuciderea bulgaroaicelor ce nu doreau sa devina sotii de turci. Exista mai multe variante ale traducerii, toate avand in componenta cuvintele fata si saritura sau aruncare. Nu imi place conotatia traducerii fiindca aduce durere in poveste, asa ca am sa raman la varianta bulgareasca a numelui si la frumusetea rece, de ianuarie, a locului.

La cascada nu am ramas mult timp... de fapt nu stiu daca a fost loc pe traseu unde sa fi zabovit destul pentru a fi eu multumita. Frigul din adancul canionului intra repede in oase, taie orice imbracaminte si raceste tot sangele rapid. Plecam catre zone mai calde. Urcam aceeasi panta cu cordelina dar nu pana in capat, ci deviem usor la stanga. Pe o poteca nu stiu de unde aparuta, presarata cu trepte din lemn ce te ajuta sa urci, printre copaci inalti si subtiri, cu zapada scuturandu-se in mii de picaturi fine sub lumina soarelui. Ajungem la bifurcatia unde la dus am tinut stanga. Trecem pe langa indicatorul galben. Inca putin si suntem iar sus, pe versant, la ultimul punct de belvedere atins in drumul spre cascada.

Ne oprim sa ne incalzim un pic oasele, sa ne ordonam gandurile si sa admiram brandusele galbene ce semnalizeaza intens primavara.

Nici nu ne dam seama cand pas dupa pas parcurgem drumul de intoarcere, pe creasta de acesta data, deasupra pesterii cu lilieci adormiti, pe langa hotelul parasit, si ajungem la autocar iesind din padure printr-un loc cu indicatoare. Probabil pe acolo trebuia sa intram in traseu. Aceleasi indicatoare galbene indica existenta cascadei in adancul canionului.

Noroiul canionului este cu noi, adanc incastrat in talpile bocancilor, cu grija intins pe fetele lor. Unii mai putin norocosi, au purtat cu ei noroiul canionului pe pantaloni si geci sau chiar ruccsaci.

Dar nu e rau. Fara aceste amintiri canionul nu ar fi avut farmec.

Eu ma pot numi “ghinionistul” care nu a avut noroi decat pe bocanci.

Ne suim in autocar si plecam cu imaginile pe retina si carduri foto catre urmatoarea destinatie de socializare a zilei: Ekopateka Hotnitsa si cascada Kaya Bunar. O alta minune pe care iarna o avantajeaza.

Canionul Emen iarna are un farmec aparte dat de copacii desfrunziti ce permit luminii sa incalzeasca valea si ochiului calatorului sa patrunda pana departe, farmec accentuat de raul inghetat ce sclipeste in canion ca o comoara ce te cheama sa o descoperi.

Mai exista 3 anotimpuri de incercat. Trebuie sa ramana pe lista de obiective canionul, pestera si cascada.