Kaliakra - tot turistul o cunoaste, putini o simt

Dupa o seara cu ploaie pe mare, cu aer tare si luna ascunsa in nori, rasaritul a fost si el innorat asa ca am avut ocazia sa lenevim un pic mai mult. Lucru bun pentru mine fiindca adormitul pe balcon, pe timp de ploaie, si-a spus cuvantul si m-am trezit cu durere de cap si ditamai mucalaii ce stateau in calea aerului proaspat. Dar cu chimicale de desfundat nasul, chimicale contra durerilor de cap si o cana mare de ceai fierbinte (adica doua cani mai mici in viziunea restaurantului... nu vindeau la litru) efectele noptii pe balcon s-au diminuat.

Azi este zi de Cap Kaliakra pe bicicleta. Vreo 52 de Km dus-intors. Nu mai cautam drumuri alternative si incurajati de atitudinea soferilor din ziua anterioara pornim pe sosea.  Tyulenovo –Kamen Bryag – Sveti Nikola – Balgarevo unde facem la stanga in capatul drumului parasind soseaua principala – Cap Kaliakra final de cursa.

La iesirea din Balgarevo spre Cap Kaliakra am avut o alta revelatie bulgareasca. Cum pedalam noi agale  (impropriu zis agale  fiindca era usor deal iar io eram deja terminata incercand sa tin un ritm acceptabil... consoarta se plictisea deja la 20 km/ora ai mei), pe partea dreapta a drumului vedem un indicator catre o  fortareata din lemn. Initial am zis ca o fi vre-un parc de distractii din ala medieval. Al meu a zis ca vrea sa facem un ocol sa vedem ce e. Asa ca deviem spre stanga pe un drum de pamant si piatra, pe langa curtea unui bulgar pana la vreo 50 de metri de sosea. Cand ajungem citim noi cu sarg toate afisele si ajungem la concluzia ca e un fel de muzeu. Historical Center “Ongal” – o prezentare audio-video, acum pot sa spun ca e audio-foto, a istoriei Bulgariei. 

Hai sa intram! Pret: 4 leva... suma magica in Bulgaria! Legam bicicletele in spatele unor artefacte antice si platim biletul unei doamne foarte hippy style care e administrator, ghid si mai locuieste si in curtea de langa. Intr-o engleza mult mai buna ca a mea, doamna ne explica cum sta treaba cu vizitarea muzeului, ne asigura ca putem face fotografii dar ca mai bine stam cuminti fiindca toata actiunea se petrece pe intuneric. Am purces in vizita nonconformista. Si chiar a fost asa. Muzeul constra dintr-un sir de incaperi cu fotografii si sculpturi sau alte obiecte pe pereti. Cand intri in camera initial e intuneric total, apoi povestitorul din difuzoare incepe sa dezvolte tema iar lampi legate in tavanul camerei se aprind pe rand luminand exact zona in care se afla obiectul despre care se povesteste. Ghidul audio e in mai multe limbi printre care si romana. Daca la inceput mi s-a parut puerila treaba, pana la final modul de prezentare in camera neagra si povestile spuse de ghidul audio intr-o romana stricata dar foarte interesanta si-au facut efectul. Am rememorat perioade comune ale istoriei bulgaresti si romanesti, am aflat lucruri noi despre istoria Bulgariei... la final am iesit la lumina cu gandurile apasate de imaginile prezentate, incarcata de istoria violenta si tumultoasa a acestui mic popor bulgar... si am realizat ca am fost privilegiati ca natie avand mult mai putine conflicte si reusind sa plecam capul in momentele cheie pentru a scapa de razboaie inutile si sacrificii de vieti fara finalitate.

Multumind pentru povestile traduse in romana, ne reluam drumul catre Cap Kaliakra.

Intr-un final ajungem in apropiere de Kaliakra. Viteza noastra de deplasare avand o medie de 20 km/ora ne permite sa identificam o cascarabeta metalica pe dreapta drumului, si o mare dunga rosie pe asfalt. Stop! Aici se plateste taxa de acces in zona turistica Cap Kaliakra.  Taxa e 3 leva de adult, 1,5 leva pentru copii si elevi. Nu stiu daca se aplica si elevilor straini taxa de 1,5 leva...

Platim regulamentar, apoi continuam drumul pana la primul monument. Statuia lui Fyodor Ushakov. O sculptura modernist comunista, cu linii drepte si unghiuri ascutite, foarte inalta si cu o perdea de coloane in spate. Cica era amiral nenea ala a carui statuie e acolo. Nu am avut curiozitatea sa aflu ce a facut pentru tara bulgareasca de a meritat sa fie rasplatit cu o statuie cat un colos. In dreptul statuii uriase a amiralului Ushakov e parcarea Kaliakra. Aici iti lasi masina si de aici pleci pe jos pentru a vizita cetatea... adica zona de ruine antice si restaurantul. Parcarea intesata de masini, unde nu mai ai loc sa parchezi un scuter macar (in ciuda faptului ca e destul de larga) este inconjurata de tarabe cu suveniruri, care mai de care mai variate si mai nefolositoare, si se continua cu o pietonala asfaltata ce urca un deal si trece prin poarta arcuita a cetatii. La umbra portii de intrare un acordeonist canta de jale introducandu-te in atmosfera istorica... omu' vrea doar bani, dar efectul cantarii se pare ca depaseste intentiile lui. Putin pe dreapta, si mai mult pe stanga se insiruie zidurile vechii cetati. 

Acoperite de pamant, abia itite dintre ierburi, pietre batrane incearca sa isi spuna povestea multimii de turisti ce trec pe langa ele. Ziduri de locuinte , o fantana... si drumul continua serpunid prin istorie.

Pe dreapta o unitate militara, in stanga coboara pe marginea falezei o alee pietruita. Aleea trece prin mijlocul restaurantului... sa nu cumva sa ratezi posibilitatea de a lasa minim 40 de leva la o masa.  Am cazut si noi in plasa foamei si la plecare ne-am oprit sa mancam in restaurant. 

Pe stanga terasei restaurantului, langa bar e un mic muzeu intr-o grota. L-am ratat fiindca am crezut ca este magazin de suveniruri. Acolo cred ca as fi aflat istoria cetatii si insemnatatea ruinelor (Mda... pe Google maps asa zice... ca in grota aia mica cu magneti la intrare si multe cuiburi de randunele deasupra era Kaliakra Museum). Data viitoare... Pana atunci, ma informez de pe net pentru a afla ce am vazut.

Si sa revenim la mancare... Restaurantul Castello di Kaliakra... nus’ de ce are nume italian dar, daca asta e numele lui nu avem ce face... este destul de scump. Ce e drept nu mananci 3 bete, portiile sunt destul de mari iar daca nu esti atent la cantitati risti sa te trezesti cu o oala intreaga de mancare in fata, asa cum am patit noi. 

Am comandat intai cate o supa. Eu voiam de mult sa incerc “tarator”-ul bulgaresc care habar nu aveam ce e, dar al carui nume se auzea intr-un mare fel, iar consoarta era doar infometata asa ca si-a luat o supa clasica de pui... ca sa nu riste sa ramana flamand... ce cunosti sigur stii cum se mananca. Eu am descoperit ca tarator-u' e o supa rece de iaurt cu verdeturi si mult ulei, destul de gretoasa. Un fel de sos tzatiki cu ulei... A doua oara nu mai am curiozitati morbide! La felul doi domnul si-a luat coaste de porc, clasic si fara fonfleuri, eu am incercat o tocanita ce promitea. Ce e drept a fost ce a promis si chiar mai mult! Tocanita numita “sach” a venit sub forma unei cratite inca fierband, plina ochi cu un amestec de legume fierte “al dente” si carne din cam toate animalele comestibile in partea asta de lume. Acea oala era pentru 4 persoane, lucru specificat in meniu unde scria ca are 700 gr portia... dar eu nu i-am crezut si am zis ca-s 700 grame cu tot cu oala. Ei bine nu, au fost 700 gr de tocanita. Bineinteles ca nu am putut manca... Mai trebuia sa ne suim si pe biciclete dupa si sa pedalam vreo 25 de km... riscam sa lasam prin vre-un lan tot ce mancasem la masa daca ne-am fi chinuit sa terminam oala de tocana, asa ca l-am rugat pe ospatar sa ne puna la pachet cam 3 sferturi din ea.  Concluzie: aveti grija la gramajul portiilor ca sunt pe bune! Iar preturile sunt tot pe bune! Am lasat 81 de leva in restaurant pe mancare si bautura, fara sa includ si bacsisul lasat chelnerului. Numai apa la 1,5 litri a fost 6 leva, iar cafeaua espresso scurt aproape 4 leva. Supele au fost una 4 leva si cealalta 6, coastele vreo 17 leva si cel mai scump a costat cratita de tocana 35 leva. Limonada 5,5 leva... si o cola, cred, inca 3 leva jumate... Cum bonul e in bulgareste... oricum nu stii ce iti trec oamenii aia acolo... pot scrie si ca ai mancat elefant de mare, tu platesti ca nu intelegi o iota! Mancarea, cel putin ce am luat noi (exceptie facand tarator) a fost buna, in schimb asteptarea pana la a ti se lua comanda, apoi pana sa primesti ce ai comandat... si chiar si la final pentru a plati... extrem de nesuferita. Pana la comanda si apoi pana am primit mancarea pe masa am avut timp sa fotografiez randunelele din toate pozitiile, sa ma sui pe toate pietroaiele din jurul restaurantului si sa ma mai si plictisesc. Inarmati-va cu muuulta rabdare si calm pentru a reusi sa mancati linistiti in restaurantul de la Cap Kaliakra. E o proba de foc, iar cine o trece inseamna ca e cu zen-ul la 100%. 

Noi am trecut prin aceasta proba la plecare.

Cand am ajuns eram prea dornici de a trece in revista vestigiile si nici nu ne era foame.

In stilul meu personal, la Cap Kaliakra, am lasat consortu’ biciclist cu mijloacele de transport langa un copac si am plecat in explorare... Bineinteles exact pe acolo pe unde era drumul mai rupt si cu semne de trecerea interzisa.

Prima coborare a fost pe langa restaurant, pe o fosta carare pietruita si strajuita de stalpi din beton si lanturi. Actualmente cararea e aproape impracticabila. Pamantul e rupt pe alocuri, haul se deschide la picioare si martea te cheama perfid lovindu-si valurile albastru-verzui de stancile cazute din faleza.

Inaintezi cu grija, cu strangere de inima dar si manat de curiozitatea frumusetii salbaticiei ce a pus stapanire pe lucratura umana, pe cararea abia schitata in unele locuri. Plante crescute haotic parca iti intind o mana de ajutor de pe versant incercand sa te tina pe carare, marea se repede de jos incercand sa te cheme la o lupta pe care o vei perde din start. Indrazneala de a continua drumul e rasplatita de prima oprire. O grota calcaroasa, cu pereti din straturi de scoici presate de greutatea secolelor trecute se deschide in drum. In grota, o banca te indeamna sa iti tragi sufletul. Praful alb al calcarului tocit de anii de intemperii formeaza o patura volatila in intreaga grota. De acolo, marea nu se mai vede asa periculoasa. Zona de zbatere este ascunsa privirii, se aude doar glasul ei suierat. De vazut nu se vede decat intinderea inclestata in nemiscare, soarele ce se reflecta in sticla apei si cateva barcute de pescari zgariind nemarginirea albastra. Nu pot descrie sentimentul avut... micime dar si tupeu... frica dar si bucurie, totul imbracat intr-o mantie de liniste ciudata aproape ireala, ca un drog.

O scurta pauza, un pic de filosofie si dau sa plec. Cand ma uit in dreapta mea... ce mai partener de contemplare am avut! O ruda a gardienilor mormintelor de la Yailata se aciuase in curbura grotei. La nici 20 cm de umarul meu... Mi-a tasnit sangele in vene, mi s-au reactivat toate simturile cand am dat buna ziua soldatului cu 8 picioare. Probabil si in aceste locuri erau ceva spirite ancestrale ce aveau nevoie de protectie prin fire de cristal. Ma retrag incet, bucuroasa ca nu ne-am intersectat prea mult eu si gardianul de 5 cm lungime, si imi continuui drumul, pe cararea aproape inexistenta, catre finalul care nu stiam ce imi va propune. Am coborat pe pamantul batatorit de alti curiosi, am ocolit peretele falezei cu marea chemandu-ma si am ajuns la finalul calatoriei. Un loc, imediat sub arcada vizitabila de langa bisericuta Kaliakra, unde pamantul rosu al malului s-a surpat luand cu el scarile, cararea si ce mai fi fost acolo. In locul lui au ramas rani adanci in peretele falezei. M-am asezat pe ce a mai ramas din promontoriu si am mai filozofat un pic. Cat de mici si efemeri suntem. Natura si-a reglat conturile intr-o clipa. A distrus ceea ce au vrut oamenii sa creeze. Tot ceea ce parea rezistent si stabil, un loc de meditatie a disparut la dorinta simpla a marii. Acum ce a mai ramas e o muscatura adanca in zidul de piatra calcaroasa, rosie, parca sangeranda, si un morman de daramaturi la cheremul valurilor.

Locul acela distrus, dar viu, tacut dar atat de agitat mi s-a parut extrem de frumos... as mai fi stat pe treapta aceea singuratica un timp... dar m-a luat frica... frica de neprevazut, frica de micimea noastra, de efemerul momentului. Am incercat sa surprin in cateva imagini frumusetea acelui loc. Nu am reusit. Nu am inca harul de a prinde si pastra macar pentru ceva timp frumusetea, puterea si durerea acelui loc.

Ma intorc pe aceeasi carare aproape invizibila. Revin pe aleea principala, pe acolo pe unde turistii cauta secretele Kaliakrei. Urmatoarea deviere... inca un traseu inchis accesului. Sar gardul ca un turist responsabil, prefacandu-ma ca nu inteleg ca pe panou scrie ca nu am voie... e in bulgara panoul asa ca am scuze. Cararea e mai abrupta ca prima, dar mai scurta si pavata cu dale. Finalul este in arcada mica a unui fost templu. De aici marea si peretele de piatra par sa fi facut pace. Totul pare in echilibru stabil, chiar daca arcada se mai sprijina intr-o mana de pamant. Fereastra catre albastru. Albastrul cerului transparent si fluid, albastrul apei rece si greu de culoare, intepenit dar totusi mobil. Pescarusii si soarele fac legatura intre cele doua nuante de albastru, le contopesc si le definesc. 

Un alt loc in care natura te ingenuncheaza cu simplitatea nemarginirii, iti arata cat de mic esti si cat de supus ar trebui sa te arati in fata maretiei ei.

Revin pe zona stabila a puterii umane. Aleea pietruita, bine ancorata in pamant, lata si foarte circulata. Trecem pe langa statui matematic sculptate, placi comemorative sau explicative din ciment si marmura. Ajungem pe ceea ce e Cap Kaliakra. Cel mai adanc infipt in mare punct al malului bulgaresc. Un spin deformand conturul apei. Pamantul inteapa apa si cerul. Aici, aproape sapata in pamant o biserica ortodoxa mica si ruinele unui templu. Aceleasi arcare deschise spre mare, deschise spre nemurire, spre forta greu de stapanit si de inteles a aerului. De aici se vede si zona daramata unde am ajuns in prima evadare de pe aleea oficiala. Nici de aici nu ii poti surprine maretia si frumusetea.

E prea multa lume. Prea multi turisti se vantura dintr-o parte in alta in incinta mica dintre arcade... Linistea locului e pierduta. Cu greu te poti aduna pentru a simti energia ce umplea alta data sufletele si mintile celor ce meditau sau se rugau aici.

Parasesc oarecum bulversata arcadele. Ar fi trebuit sa fie un loc in care sa ma pot bucura de aceeasi energie ca in celelalte doua opriri. Dar nu a fost. Vibratia ancestrala era tulburata de superficialul tranzitului turistic.

Asta e... trebuie sa avem si astfel de locuri.

Parasim Cap Kaliakra pe aceeasi alee turistica. Ne strecuram printre grupurile ametite de turisti ce vin si pleaca. Unii se uita ciudat la noi. Nu prea inteleg cum sta treaba cu bicicletele.

Drumul de intoarcere. E destul de tarziu. Nu stim cat o sa ne ia. Viteza de deplasare e mai mica fiindca am mancat si suntem greoi si fiindca eu sunt obosita. O tura atat de lunga nu cred ca am mai facut decat in prima zi Delta Dunarii de la Tulcea la Stipoc (60 km) sau in aventura de 4 ore dus intors Constanta-Corbu (cam 70 km dupa care am murit si am mai inviat dupa 3 zile).

In ciuda previziunilor triste conform carora ne apuca noaptea pe drum, nu a fost asa. Am ajuns pe lumina in acelasi Balgarevo, am salutat din mers muzeul care acum e pe dreapta si cum ocoleam bump-urile de la trecerile de pietoni cu coada ochiului zarim 3 batranele ce vindeau diverse pe marginea drumului. Ne oprim. Ce avem noi aici... pai un trio fantastic care arata convietuirea pasnica si melanjul ce alcatuieste satele bulgaresti in persoana a o batranica turcoaica, una romanca si una bulgaroaica cu varste venerabile, impreuna aproape 250 ani, care mai surda, care mai chioara... bulgaroaica se tinea cel mai bine si era si cea mai tanara, ce stateau taraba langa taraba si vindeau jucarii crosetate de ele, oua de la gainile proprii si smochime mari si coapte. La 2 leva kilogramul de smochine zemoase, am luat cate un kg de la fiecare... ca sa nu fie cu suparare. Iaca asa, am inghesuit in ruccsac, alaturi de tocana de la restaurantul Kaliakra si 3 kg de smochine plus urarile de sanatate in 3 limbi de la 3 bunicute. Oprirea si dialogul avut cu cele 3 batranele ne-a redat un pic forta de pedalat. Chiar daca ruccsacul era mai greu, spiritul era mai vesel. Incet, incet pedalam, eu cu dureri de sa, in ciuda echipamentului achizitionat special pentru pedalat pe distante lungi. Inainte de Kamen Byrag deja nu mai stiam pe ce parte a seii sa stau. Cautam orice motiv sa ma opresc, ziceam ca vreau sa fac poze... dar nici de alea nu mai averam chef. Intr-un final, dupa ce m-am ambitionat si m-am auto-sugestionat cat am putut eu de mult am reusit sa ajungem la hotel Tyulenovo.

Spalat, schimbat, mancat si... eeee... crede careva ca dormit! Nicicum! Tre sa pazesc rasaritul de luna. Ceea ce am si facut, dupa care am adormit pe balcon, covrig pe scaunul meu de plastic.

Am mai pedalat un pic in somn, dar nu prea mult si am mai rezonat un pic cu energia arcadelor de la Cap Kaliakra.

Aladzha din Bulgaria – manastirea in piatra cu nume greu de pronuntat

Ce mult mi-am dorit sa ajung aici. Intreaga expeditie in Bulgaria a fost gandita plecand de la aceasta manastire sapata in piatra. Avem si noi ceva asemanator in Romaina... in Dobrogea, Canaraua Fetii si biserica in piatra de pe langa Dumbraveni, probabil in Canaraua Dumbraveni. Citisem despre asezamintele monahale de la Aladzha, stiam exact ce trebuie sa fac acolo... si totusi, in ziua in care am pornit care manastire, abia am nimerit intrarea, vizitand astfel fara sa vrem si marginea rezervatiei naturale Nisipurile de Aur, iar dupa ce am nimerit manastirea, nu am ajuns la Catacombe care cica erau la un kilometru distanta spre vest... adica spre interiorul hartii... naiba stie cum se ajungea acolo sau unde sunt si ce sunt exact fiindca pe Google maps, spre vest, nu exista nimic decat peretele de piata in care e sapata manastirea antica.

A 3-a zi din concediul in Tyulenovo, ultima zi in Bulgaria, zi de revenire dupa ce in prima zi am vizitat Rezervatia Yailata si in a doua zi Cap Kaliakra pe bicicleta.

Fiind cazati in Tyulenovo, iar manastirea Aladzha fiind localizata langa Nisipurile de Aur (Golden Sands in universala engleza) am avut ceva de mers (cam 100 km). Traseul l-am fixat pe gps dar am avut si indicatoare catre Aladzha. Mai in bulgara, mai in engleza... au fost ceva indicatoare. Ce e drept pe varianta de indicator in engleza Aladzha este scrisa Aladja, adica ne cam trebuia putere de concentrare sa constientizam ca e acelasi lucru, noi fiind obisnuiti cu scrierea din ghidurile turistice si Google maps. Frumusetea limbilor cu alfabet diferit si a pronuntiei diferite de scriere.

Pana in Nisipurile de Aur drumul a fost clar, putine bifurcatii. Chiar si in statiune initial indicatiile au fost clare si concrete. Dar... cand aproape sa iesi din Nisipurile de Aur apare o problema de comunicare. Intr-o intersectie in X, cu vreo 3 semafoare de nu mai stii la care sa te uiti, gps-ul si realitatea nu prea se mai pupa. Gps-ul zice sa mergi inainte, realitatea e ca trebuie sa continuui pe principala, spre dreapta cum se vede din masina. De fapt si gps-ul are dreptate fiindca el, stada cu prioritate o considera ca fiind  “inainte” chiar daca pe asfalt, de la semafor, se vede ca ar trebui sa o iei clar la dreapta. Noi ne-am incurcat acolo, am luat-o pe strada care parea sa fie cea mai in continuarea strazii de pe care veneam noi si ne-am trezit undeva la iesirea sudica a Nisipurilor de Aur. Absenta indicatoarelor catre manastire si gps-ul care ne zicea sa intoarcem unde avem posibilitatea ne-a facut sa re-evaluam situatia si sa ne intoarcem in intersectia buclucasa. Cand ajungem in intersectie, gps-ul deodata zice sa o luam la stanga. Ok... asa facem. Apoi ne uitam lung in spate... “Cum naiba de initial a zis tot inainte ca apoi sa indice stanga? Nu putea sa zica din prima sa o luam la dreapta!”

Oricum nu mai are importanta. 

Continuam pe drumul ce aduce mai degraba cu un drum de munte pana ajungem la o alta bifurcatie. In fata multe masini oprite in fata unui izvor, autocare, lume care lua apa in bidoane de 1o litri minim si in numar cat mai mare, din acel izvor. In dreapta, langa un panou ce indica niste trasee de drumetii incepe, dincolo de o bariera deschisa, un drum ascendent, lat cat o masina. Io stiam ca pana la manastire se merge pe jos. Ma asteptam sa vad si peretele de piatra cam asa cum se vede Canaraua Fetii la noi. Banuim ca pe drumul ingust trebuie sa o luam pentru a ajunge la manastire. Urcam cu masina pana intr-o poiana. De acolo o luam pe jos. Inainte de a urma drumul, in poiana ne abatem spre marginea padurii unde se inalta un fel de stalp metalic cu o casuta in varf. Habar nu am la ce folosea... semana foarte bine cu un punct de paza militar, o santinela. Dar era parasit. Consoarta ma intreaba daca vreau sa urc. Ii zic ca nu am curaj asa ca urca singur. Pe la jumatatea urcusului chiar si el are indoieli asupra valabilitatii ideii sale. Vantul se simte mai puternic cu cat urci iar senzatia de ameteala si neincredere in propriile maini si picioare isi face aparitia. Pana la urma reuseste sa ajunga sus. Privelistea cuprinde toata padurea si toata statiunea Nisipurile de Aur. In casuta din varful stalpunui, lumanari puse in cerc ca intr-un ritual pagan si cateva graffiti. O filmare mica si apoi drumul inapoi... cu ceva mai multe emotii se pare decat la urcare.

Dupa vizitarea observatorului din poiana ne continuam drumul. Si tot urcam, si urcam... si nici urma de om sau de indicator care sa zica ca am fi pe drumul cel bun. La un moment dat, plictisiti de poteca pseudoasfaltata si prafuita, decidem sa ne intoarcem la masina si sa mai studiem o data panourile pentru a afla unde e Manastirea Aladzha.
Cand ajungem la bariera se mai eliberase un pic zona din fata izvorului si vedem exact langa el o poarta din lemn. Ne apropiem sa vedem ce scrie si realizam ca aia era intrarea in manastire. Ihhh... asa prozaic si modernist, asa de la strada. Intram. O poteca ascendenta, pavata se strecoara printre copaci. O urmam. Dupa cateva zeci de metri ajungem la o alta poarta. Intrarea oficiala in manastire, locul unde se plateste si taxa de intrare. In dreapta casa de bilete (unde platim cate 5 leva de adult), in stanga pe alee muzeul manastirii. 

Drept inainte o alee ce duce la peretele de stanca in care e sapata preistorica manastire Aladzha, motivul pentru care am facut drumul pana aici. Totul foarte ingrijit, renovat, nou. Doar peretele de piatra ce mai aduce aminte de vechea asezare. Turisti garla. Grupuri de cate 30-40 de oameni vin in valuri, galagiosi si grabiti, pleaca repede.

Muzeul manastirii e mic, organizat pe doua etaje. Jos se gasesc cateva reprezentari grafice ale vietii monahale vechi si un video book unde poti afla date despre viata in manastire sau ce alte manastiri de acelasi gen si unde se mai gasesc pe teritoriul Bulgariei. Un meniu iti permite sa alegi ce doresti sa vizualizezi. Click si povestea se deruleaza pe un ecran mare in fata sau pe ecranul mic al ghidului video. La etaj se gasesc cateva bucati din mozaicul ce tapeta bazilica... nus care era fiindca nu am identificat-o  nici pe harti nici in teren.

Muzeul cred ca are mai mult rol de magazin de suveniruri, intrarea fiind bogata in astfel de exponate. Cel mai pretios lucru din acel muzeu a fost pentru mine o harta in care erau evidentiate toate siturile arheologice cu biserici de piatra sau asemanatoare din Bulgaria (si una din Romania, biserica de calcar de la Murfatlar care nu este deschisa publicului larg... spre deosebire de cele bulgaresti). Sa stiu macar unde trebuie sa ma mai duc.

Din muzeu ne indreptam catre manastirea din perete. Alba, situata la inaltime, prima impresie cand vezi sectiunea peretelui de stanca in care se gasesc camerele manastirii e ca privesti prin sectiunea unui cuib de soareci... sau orice alt animal sau insecta sapatoare de tunele. Asa se vede de jos... cateva tunele sinuoase, paralele cu structura stratificata a peretelui de piatra calcaroasa si cu solul.

Accesul e pe o scara de metal, corespunzator construita. La primul etaj se deschide o camera larga, o fosta biserica fiindca in fata se mai vad cateva picturi. Probabil alta data podeaua era acoperita cu lemn.

Tavanul in a carui structura se vad scoicile e afumat pe alocuri. In podea se formeaza trepte din piatra. Atat de tocite de calugari si vizitatori incat au devenit rotunde si alunecoase. Tunelul de trecere catre camerele urmatoare, acele trepte pe care s-au scris povesti din pasi, trebuie trecut cu mare grija. Se aluneca din orice pozitie si cu orice tip de incaltari... soldurile subrede se pot sparge foarte usor acolo. Dupa ce am alunecat pe una din trepte si abia am ramas in picioare, scapand doar cu o julitura pe glezna, m-am uitat in urma contempland treptele... Acesta este “locul de trecere”... aici afli daca esti demn sa cunosti manastirea, sa simti povestile pietrei... Treptele iti arata ca trebuie sa te inclini si uneori sa mergi pe genunchi atunci cand accezi la cunoasterea energiei divine.

Chiliile mici ce urmeaza treptelor au deschidere spre vale. Copacii padurii acopera vederea, dar soarele patrunde brutal in acele scobituri de piatra. Locuri de rugaciune si odihna patronate de soare. Energia vitala te incarca dand speranta infaptuirii rugii celui ce o spune. Podeaua din piatra devine din lucioasa, batuta de valurile de turisti, din ce in ce mai prafoasa. 

Piatra e macinata de soare, de vant, de pasii mai vechi sau mai noi, piatra se transforma incet in acelasi praf de calcar prezent si in grota de la Kaliakra, acel praf ce pluteste usor deasupra pietrei, praf ce formeaza o pudra blanda pe pereti, pe bancile formate in piatra, pe podeaua camerelor antice. Scari sculptate in piatra, pereti scrijeliti, praful alb si cateva placi de morminte... toate spun povesti a insistentei omului de a cuceri natura, de a se folosi de orice element in cautarea unui loc de trai cat mai aproape de eternitate. Fara sa ne dam seama cautam insistent raspunsuri la intrebari pe care nu le punem. Intrebari pe care doar le simtim. Cea mai pregnanta intrebare e legata pana la urma de nemurire, de energie, de comuniune cu eternul in toate formele sale. Si atunci incercam sa ne gasim culcus in etern... piatra e eterna raportata la vietile noastre efemere... ne aciuam in sufletul ei sperand ca astfel vom gasi alinare pentru anguasele noastre.

Etajul urmator al manastirii in piatra. Un pasaj lung pana la o capela mica. Piatra de pe pardoseala e lucioasa. Atat de lucioasa incat soarele o foloseste pentru a-si creste puterea. E un drum al echilibrului pentru a ajunge la locul de rugaciune fiindca si aici iti poti rupe foarte usor picioarele pe piatra ca sticla. 

Micuta capela e inchisa. Inauntru se mai vad picturile antice, imagini ale credintei... si o gramada de bani, imagini ale... ma abtin. Peste copaci se vede marea. E liniste. Tumultul turstic ramane undeva jos, la baza stancii.

E o zona energetica aceasta mica capela si drumul echilibrului pana la ea.

Parasim piatra purtatoare de povesti usor prafuiti, incarcati energetic si cu intrebari nespuse in minte dar usor dezamagiti. Nuuu... nu dezamagiti de istorie... asta nu... dezamagiti de contrastul intre pacea locului si agitatia turistica. Asa sunt eu... nu-mi plac oamenii... imi place doar ce ramane dupa disparitia unora dintre ei ;-) 

Rezervatia arheologica si naturala Yailata, Bulgaria - all inclusive pentru natura

Dupa o noapte scurta, jumatate dormita pe balcon si cealata jumatate pandind rasaritul, dimineata cu un soare demn de luna august nicidecum de inceput de septembrie, ne luam micul dejun pe terasa restaurantului Tyulenovo ascultand valurile, pescarusii si randunelele in timp ce urmarim pescarii si barcile lor.

Singurii nebuni care la ora 7.30 dimineata, in concediu, sunt treji si apti pentru aventura. Dupa masa revedem traseul, ne pregatim si plecam. Urcam dealul de la hotel catre strada principala dar nu o luam pe sosea, la primul colt cotim pe cararile de pe faleza salbatica. Pe urme de masini, printre plante salbatice, pe marginea peretelui stancos incercam sa unim intre ele cararile impletite. 

Din pacate nu reusim sa ajungem prea departe. Ceea ce pe hartile din satelit pareau carari ce se continuau una cu cealalta intr-un dans salbatic sunt de fapt drumuri desprinse din soseaua principala, facute de masinile bastinasilor pentru a ajunge la cisternele de  petrol sau ce naiba o fi in ele imprastiate pe toate campurile. 

Se pare ca zona este presarata cu zacaminte petrolifere sau gaze naturale... nu stiu foarte clar, dar oricum ceva cu aceasta origine, ce sunt exploatate, nu stiu cat de legal, de locuitorii zonei. Pe toate traseele pe care le-am parcurs, uneori chiar in mijlocul localitatilor, ne-au atras privirea aceste containere metalice ca niste cisterne, unele ingropate pe jumatate, aproape toate decorate cu graffiti ca intr-o uriasa expozitie in aer liber.

Lamuriti ca nu putem ajunge la Rezervatia Yailata fara sa urmam soseaua asfaltata, ne indreptam catre aceasta. In bantuielile noastre pe carari de pamant nu am reusit decat sa ajungem la capatul localitatii Tyulenovo. De aici, pe sosea, ne indreptam spre sud, catre Kamen Bryag. O localitate la fel de arhaica ca si Tyulenovo. Case mici, multa verdeata si drumuri rupte. Populatie la vedere... aproape zero! Ne-am oprit la vreo doua intersectii intrebandu-ne daca pe acolo o fi drumul spre rezervatie. Nimic nu indica acest lucru asa ca am continuat incetisor. Dupa o curba relativ larga intr-o bifurcatie unde am luat-o pe ceea ce parea drumul principal, adica am tinut dreapta, se face un drum in unghi drept la stanga. Pe langa biserica pe care o lasi in stanga, spre o vila cu cazare. Indicator spre rezervatie nu e, dar este indicator spre vila. Drumul care se desprinde din principala la stanga imediat dupa ce faci curba din Kamen Bryag se termina fix in parcarea Rezervatiei Yailata.

Si am ajuns in National Archaeological Reserve ‘Yailata’ (fiindca asa scrie pe site-ul oficial)... parc national, parc arheologic, rezervatie naturala... toate intr-un singur loc. La intrare ne-a intampinat un batranel care nu stia bine nici bulgara daramite engleza. Am platit cate leva ne-a indicat el pe degete (parca 4 leva de persoana) si am trecut la gasirea unui loc pentru biciclete. Dupa multe negocieri ne-am inteles sa legam bicicletele de unul din stalpii constructiei ce tinea loc de casa de bilete, magazin de suveniruri si terasa. Dand din cap si gesticuland ne-a asigurat ca le va pazi cu strasnicie. Cum alta optiune nu aveam, riscand sa ne intoarcem pe jos cei 8-10 km ce desparteau Yailata de Tyulenovo, am lasat bicicletele in grija batranelului si am pornit in explorarea rezervatiei. 
Prima oprire: necropola... una din cele multe... Cica sunt vreo 2-3 bine studiate. Asta nus' care era, oricum a fost singura pe care am reusit sa o identificam in periplul nostru. 

Mormite sapate in piatra. Cica ar fi fost folosite ca morminte familiale in secolele 2-5 era noastra. Asa scria pe o placa explicativa ce se straduia sa reziste ruginii. 

Fiecare mormant, aproape ca intr-o poveste avea paznicul sau. In deschiderea de piatra exemplare uriase, aproape 4-5 cm lungime, de paianjeni isi tesusera panza formand o usa din fire aproape invizibile pe care o pazeau cu raspundere. Secretul sufletelor ce ocupau criptele era in siguranta. Paznicii luceau in soare etalandu-si chelicerele ascutite. Nimeni nu ar fi indraznit sa se puna cu ei. Undeva am citit ca exista un ”mormant nr 2” care ar avea sculptat in interiorul sau un cap de bour (parca). Cu asemenea paznici la intrare, nici daca ar fi existat ditamai indicatorul catre mormantul cu pricina nu as fi indraznit sa intru pentru a admira lucratura antica.

De la necropola ce priveste spre mare pazita de soldatii cu 8 picioare o luam pe cararea rosietica catre cetate. In drum ne oprim la o grota vizitabila. Intrarea formeaza un unghi obtuz cu drumul, parca ascunsa de privirea vizitatorului. 

Peretele rosu al versantului se rupe formand rotundul grotei. Nu stiu exact la ce a servit grota, altceva decat locuinta, dar conform a ceea ce scrie pe panoul de prezentare, peretii au fost slefuiti de om si de asemenea aerisirea rotunda din pestera a fost facuta de locuitorii preistorici.

Pe suprafata de 43 de hectare a rezervatiei se povesteste ca ar fi peste 101 pesteri. Din pacate noi nu am ajuns sa vizitam, si sincer nici nu cred ca mai sunt si altele vizitabile, doar 3 astfel de pesteri sau complexe de grote. Una e cea de pe cararea rosietica. A doua e un complex de 5 camere caruia noi i-am zis apartamentul cu priveliste fiindca sunt sapate in versantul abrupt al falezei, exact deasupra marii, expus in totalitate intemperiilor. A treia e biserica din munte, Biserica de piatra Sf. Constantin si Sf. Elena. Tot un complex de 3 camere recunoscut ca fiind folosit de vechii calugari bulgari, ce au preluat pesterile la inceputul crestinismului, drept biserica.

Dupa ce am parasit prima pestera/ansamblu de camere slefuite de om, am continuat pe marginea falezei, cu peretele de stanca in dreapta si haul spre mare in stanga pana la fortareata reconstruita. Pe site-ul oficial al zonei (http://kamenbryag.info/en/yailata-2/) ei povestesc despre usi si turnuri, porti, scari si fortificatii. Din ce am vazut eu acolo nu pot sa povestesc aceleasi lucruri... asa ca, ori eu am tratat superficial problema fiind cu gandul la pericolul de a ramane fara biciclete, ori oamenii astia au o imaginatie foarte bogata... Pentru mine fortareata a insemnat doua randuri de trepte, unele originale celelalte refacute, o podea si niste parapeti de sticla (pentru cazurile in care ii venea cuiva ideea sa experimenteze zborul)... atat... nimic altceva, nu tu turnuri, nu tu porti.

Mai mult m-a impresionat peretele de piatra ce ridica pamantul fertil mult deasupra apei. Dovada acestui lucru e si faptul ca dupa ce am parasit cetatea am urmat cararea ce ducea cel mai aproape de marginea falezei. Chiar daca prin multitudinea de plante ce acopereau solul se iteau placi indicatoare ale unor vestigii, nu am parasit cararea de langa apa decat foarte tarziu, cand consoarta a bagat de seama ca suntem singurii nebuni care o iau pe acolo. Obsesia mea pentru peretele de roca nu a fost un lucru rau totusi. Asa am ajuns la apartamentul cu vedere la mare. La prima vedere nu te atrage nimic acolo. E pur si simplu un platou de piatra situat un pic mai jos decat nivelul falezei. Ca un balcon. Dar daca te atrage marea si cobori pe platou descoperi camerele sapate in peretele vertical. Intai in stanga apoi in dreapta. Camere cu profil cubic, sapate destul de corect in  piatra calcaroasa. Trecerea intre camere se face printr-un pasaj pe marginea stancii. O lama lata de vreo 15 cm, cat sa pui piciorul dincolo uneste camerele. Mai poti incerca trecerea prin culoarul foarte ingust din camere. E ca o mica gaura in baza peretelui despartitor. Daca esti ceva mai bine reprezentat fizic nu ai nici o sansa sa treci pe acolo... singura cale ramane lama dinspre hau si apa.

Mi-am oferit un timp pentru a admira marea de la balconul celor 5 camere. Am simtit nemarginirea, mi-am putut imagina ce au simtit calugarii ce au vietuit acolo (sau cel putin au incercat sa vietuiasca fiindca iarna sau pe timp de furtuna nu cred ca se putea sta) si apoi am continuat drumul pe cararea de la marginea falezei.

La un moment dat, demult, cred ca acea carare avea si niste parapeti... ca sa nu te ia valul nemarginirii si sa te arunci in neant... dar in momentul trecerii noastre doar vreo doi stalpi din metal si trei capete de sarma mai aminteau de protectia de alta data. Continuand drumul pe marginea falezei, schimband culoarea solului din rosul portocaliu de la inceputul drumetiei cu galbenul palid al finalului de poteca, dovada a schimbarii structurii rocilor ce alcatuiesc peretii de piatra, am avut norocul sa ajung si la vestita colonie de cormorani. Pasarile erau acolo, insiruite frumos pe piatra lor, imagine prezenta cam in toate descrierile rezervatiei. Acum am si eu o astfel de imagine simbol ! 

Singura dezamagire e ca nu am gasit si colonia de foci. Cica in rezervatie ar fi si o colonie de foci aciuate acolo din vremuri imemoriale. Totusi, e posibil ca ultima lor atestare sa fie cea din vremea Reginei Maria a Romaniei fiindca site-urile de specialitate descriu, cu fiecare an, scaderea numarului de exemplare observate.

Dupa ce am vazut si cormoranii, stralucind ca diamante negre pe piatra lor triunghiulara, ne-am gandit ca ar fi cazul sa schimbam poteca. Am intrat in vegetatie indreptandu-ne spre un panou ce promitea povesti istorice. Asa am ajuns la crama. 

Adica o suprafata dreptunghiulara, asemanatoare mai mult cu un mormant din zilele noastre, cu un perete vertical in dreptul laturii lungi si doua gauri sapate in acest perete. Panoul nu explica nimic, doar ne anunta ca am ajuns la crama. Pai, daca asta e crama si nu da nimeni un vin antic la degustare, atunci sa mergem mai departe. Bantuim fara scop pe multiplele cararui ce se pierd in vegetalia inalta, fosnind a lacuste si soparle. Avem norocul sa gasim un panou indicator ceva mai detaliat, care, abia acum dupa ce ne-am pierdut de zeci de ori in rezervatie, ne dam seama ca arata drumul de parcurs pentru a vedea cele mai importante puncte si ca fiecare panou iti indica si unde esti (un omulet plasat pe conturul traseului). 

Asa aflam ca suntem cam trecuti de jumatate si ca daca urmam poteca oficiala, prin padure ajungem la biserica de piatra. Ultimul punct vizitabil si cea de-a treia pestera utilizata de calugari.

Incepem urcarea. Peisajul devine padure de foioase, umbra e mai deasa, soarele nu mai aduce a plaja ca pe marginea falezei. La un moment dat drumul se bifurca spre dreapta. Un indicator in bulgara zice ceva ... seamana a biserica. Instinctul zice sa o luam pe acolo. Continuam urcusul. Padurea lasa loc catorva arbori de smochin si peretelui se stanca din care se desprinde structura metalica ce sustine intrarea in pestera-biserica. Pe portile metalice, ce apara intrarea in lacasul crestin sapat in piatra, de vizitatorii mai putin ecumenici, o placa explicativa ne prezinta datele istorice si arhitecturale. Proto-crestinii bulgari au inceput sa o utilizeze ca loc de cult si biserica. Peretii prezinta urme ale activitatii lor prin scrijelituri adanci. Eu personal nu am reusit sa identific decat o cruce sapata cu sarg in roca... restu’ cicatricilor din peretele de piatra nu mi-au sugerat simboluri... dar na, cine sunt eu sa pot emite pareri... iau si eu de bun ce zic arheologii.

Ca orice loc de cult recunoscut, si acest ansamblu de grote cu forma tri-digitata are un loc de rugaciune. Una din cele trei camere are o polita si se pare ca veneratia e mare... bani, un sfesnic pentru lumanari si o bibilie frumos protejata in folie de plastic intampina vizitatorul parca indemnand la rugaciune.

E racoare in pestera biserica. E si liniste... dar parca e cam apasatoare... plecam dupa cateva fotografii si incercarea de a intelege incarcatura energetica a locului.

Continuam cararea catre coama muntelui, deasupra pesterii, deasupra marii. Copacii ce ne-au protejat de soarele de mijloc de zi sunt inlocuiti de iarba specifica zonei costiere. Nu ne mai abatem de la carare. Harta intalnita jos oricum zicea ca alte puncte de interes nu ar mai fi. Doar cateva locuri de observare a pasarilor. Drumul se lateste, traverseaza serpuit limita rezervatiei si se termina in parcarea de unde am inceput aventura.

Batranelul nostru ne intampina zambind, adica cu toti dintii la vedere si gura pana la urechi, fericit ca poate demonstra ca ne-a pazit bine bicicletele. Bicicletele noastre sunt tot legate de stalp. Cumparam magneti, de o calitate infioratoare si un pret destul de piperat (parca 3 leva) iar restul pana la suma rotunda ii lasam bacsis batranelului drept multumire ca a avut grija de bicicletele noastre.

Cam doua ore si jumatate a durat bantuiala noastra prin rezervatie. Distanta parcursa pe jos... conform Runtastic cam 2,5 – 3 km cu tot cu devierile de la traseul oficial... si nu am ajuns pe toate cararuile fiindca ne tinea un gand de teama. Daca esti pasionat si ai la dispozitie relaxarea absentei obiectelor ce pot fi furate (adica daca nu esti pe bicicleta, sau motocicleta, sau orice alt mijloc de transport usor de subtilizat) cred ca rezervatia iti poate lua si mai mult de atat. As vrea sa o vizitez in primavara (in mai, conform https://bgwalk.com/en/tourist-sites/yajlata) cand cica infloresc bujorii si toata valea e inrosita de petalele lor diafane. Inca ceva... as incerca sa o vizitez si cu ghid, sa vad si varianta stiintifica a ceea ce am vazut cu inima. Sa am si traducerea frumusetilor naturale si a bogatiei energetice prezente in rezervatie. Din pacate inca nu stiu de unde sa fac rost de ghid... dar mai caut!

Drumul de intoarcere, fiindca e cunoscut de acum, pare mai scurt ca cel de dus.

Bulgaria nu conteneste sa ma uimeasca. Mi-am argumentat frica de a merge cu bicicleta pe sosea. Ei bine, in Bulgaria am avut o surpriza majora. Daca in Romania poate unu, doi soferi respecta biciclistii, in Bulgaria cred ca doar un sofer, si ala era turist, nu ne-a respectat. Poate ca nu am folosit drumuri asa aglomerate, sau poate ca oamenii astia chiar stiu ce inseamna bicicleta si biciclistul... Nu stiu motivul dar ceea ce stiu sigur este ca in Bulgaria, in ambele zile in care am pedalat, toti soferii care ne-au depasit au facut-o regulamentar trecand pe banda cealalta (adica lasand cel putin 1 metru intre noi si ei) si semnalizand corespunzator chiar daca pe sosea eram doar noi si ei. In cazul in care venea un alt autoturism din fata, asteptau frumos pana trecea si apoi depaseau respectand distanta de siguranta. Am fost placut impresionata de lucrul asta si pot spune ca mi-a placut sa pedalez pe soselele bulgaresti... chiar daca sunt rupte si pline de gropi.

Am ajuns “safe” in Tyulenovo. Eu obosita... dar macar intrega. Ultimul delusor, de la intrarea in statiune mi s-a parut ca dureaza o vesnicie, iar cand ne-am oprit sa cumparam niste piersici cat oul de strut si rumene ca soarele in care au crescut, m-am prabusit langa bicicleta de parca venisem de la vama pana aici pe bicla nu de la doar 10 km mai incolo. Nici nu mai stiu  ce pret aveau fructele la doamna bulgaroaica... cred ca ceva la 2 leva kilogramul. Oricum foarte mic in comparatie cu ce stiam din market-ul de acasa.

Seara ne-a prins pe fiecare cu activitatile sale. Dupa apus a inceput ploaia asa ca mi-am luat locul pe balcon sa o admir si sa o simt.

Tyulenovo – pitstop pentru 3 zile in Bulgaria

Localitatea Tyulenovo, in sine, inseamna cateva strazi gaurite, cateva case, doua-trei hoteluri/ case de vacanta si o faleza impresionanta. Toate acestea situate la cativa kilometri de Shabla… daca nimeresti drumul catre Tyulenovo prin Sabla… ca noua nu ne-a suras nici norocul si nici gps-ul asa ca ne-am ratacit cu talent. Din cele cateva case si hoteluri din Tyulenovo, unul singur are si un fel de alimentara-magazin universal de unde poti cumpara o apa sau o bere si e situat la intrarea in Tyulenovo dinspre Shabla. De aici, in afara de apa imbuteliata ne-am luat si o bere, prezentata de catre vanzatoare ca fiind originala “made in Bulgaria” dupa reteta de Bulgaria. La gust ceva mai dulce decat berea obisnuita. In rest, o doamna vinde niste fructe extraordinare in poarta locuintei pe drumul de iesire din Tyulenovo catre Kamen Bryag si singurul loc unde poti manca e restaurantul hotelului Tyulenovo... bine... ar mai fi si hanul de la intrarea in localitate, acolo unde e magazinasul... dar in septembrie era inchis.

Hotel Tyulenovo, e cel mai mare hotel din localitate, singurul ce se ridica din peretele falezei. Daca nu ar fi terasa restaurantului, ai sari la propriu din balconul camerei direct in apa… asa te incurca putin acoperisul terasei. Hotelul este unul de vara, la interior nu gasesti decat marmura, gresie si ciment. Mobilierul simplu dar cu bun gust, minimalist si tehnic. Pana si baia e minimalista, cada de dus fiind inexistenta. In ciuda acestui fapt, nu pare rece… lasa impresia de curat si matematic, dar nu rece. Culorile hotelului sunt deschise, de vara, alb, gri, bej. Balconul are parapet din sticla iar privelistea asupra micului golf Tyulenovo este superba. 

In toate cele 4 nopti petrecute in hotel am adormit pe balcon uitandu-ma la mare si stele… chiar si in noaptea in care a plouat… M-am facut covrig pe scaunul de plastic din balcon, mi-am sprijinit capul pe marginea balconului si am tras in piept ploaia pana am adormit… si bineinteles ca mi-au curs mucii o zi intreaga dupa… dar nu a avut importanta!

Tyulenovo nu e o statiune pentru pretentiosi si scartari. Nici hotelul nu este…  Cand ma refer la pretentiosi, ma gandesc la carcotasii care au impresia ca acolo se vine pentru plaja… nuuuu, plaja e o limba de nisip, amenajata de hotelul Tyulenovo, pe care se gasesc 3 sezlonguri iar ca sa ajungi la apa topai din piatra in piatra… nu e ca la Nisipurile de Aur (Златни пясъци adica Golden Sands fiindca asa cum am mai zis: in engleza orice suna mai bine) sau la Mamaia unde ai fundu’ marii din nisip… Aici nisipul e marfa rara. Cand ma refer la pretentiosi, de asemenea ma refer la cei dornici de distractii in cluburi si baut pana dimineata… Nuuu… Tyulenovo e un loc de liniste, de regasire… Un loc care pastreaza si conserva simplitatea vietii, puritatea relatiilor linistite, normalitatea actiunilor zilnice… E un loc in care sa vii ca sa poti sa taci…

Jur, asa am gasit pietrele! Dovada ca Tyulenovo e un loc al calmului... nu sunt singura care a simtit asta.

Chiar si cu un bebe mic de cateva luni poti veni la Tyulenovo, sa mananci o scoica si sa zambesti condescendent cand kid-ul din dotare urla fara motiv… Sa urle… Nu-i problema… Suntem zen! Energia locului e de asemenea natura... nu poti sa te superi pe normalitatea unui lucru.

Tyulenovo este locul in care am vazut la 7 dimineata bucatarul restaurantului cumparand peste si scoici de la pescarii proaspat intorsi de la pescuit. Si nimeni nu face scandal ca nu are certificat de calitate... E natural, direct din mare, e proaspat... mai proaspat de atat nu se poate!

In Tyulenovo se vine pentru comuniunea cu natura... in toate formele ei, atat contemplativa pentru spiritele mai poetice cat si activa pentru cei dornici de sarituri si scufundari. Hotel Tyulenovo, desi sta cu picioarele in apa, nu are facilitati pentru activitati acvatice, in schimb pe dealul din fata la Vila Poseidon cica ar fi un centru de scufundari... bineinteles inchis in septembrie. In schimb, Hotel Tyulenovo are altceva... are biciclete de inchiriat. Un fel de mtb-uri destul de reusite.

Iar cand ma refer la scartari, ma refer la cei care pleaca in excursii cu ariciu’ in buzunar. Hotel Tyulenovo, si bineinteles restaurantul, nu este unul ieftin. Camera de hotel e cam 200-300 lei pe noapte (la inceput de septembrie cand e inca sezon)… iar o masa de doua persoane la restaurant te poate lasa si fara 80 leva daca nu esti atent! O medie de bun simt reprezinta cam 40 leva masa de pranz/seara si 20 leva aia de dimineata. Asta daca nu ai luat pachetul cu mic dejun inclus, care vine ceva mai ieftin… dar cei de la receptia hotelului si chiar si ospatarul nu ni l-au recomandat.

In concluzie... Tyulenovo nu e pentru melteni. Nu poti fi prost crescut in Tyulenovo. Te va pedepsi atmosfera daca incerci sa fii asa... Ce e drept mai scapa cate unu’, nimerit pe acele plaiuri mitice din greseala... dar se auto-expulzeaza singur cu o viteza extraordinara. Nu are sanse sa supravietuiasca in acea bula de echilibru... Singura sansa a melteanului este de convertire la echilibru... sau de disparitie. Din pacate, pana la disparitie risca sa induca niste unde ce tulbura naturalul locului.

Dar sa trecem peste hotelul minimalist cu difuzor si muzica in baie si cu terasa lui in apa marii… hotel in care nu am gasit camera disponibila decat in septembrie (cautarea pe booking.com am inceput-o in februarie-martie) si doar in timpul saptamanii.

Tyulenovo pentru mine… a insemnat muuulte apusuri si rasarituri a caror frumusete am incercat sa o prind in imagini chinuite la 6 dimineata prin golf sau la 9 seara pe faleza, a insemnat excursii cu bicla pana la Yailata si Cap Kaliakra sau cu masina pana la Aladzha, si a mai insemnat o liniste profunda pe care mi-a oferit-o marea… pacea echilibrului dintre uscat si apa, cer si adancuri.

La hotel am ajuns in jurul pranzului, ne-am parcat masina cu strangere de inima in parcarea hotelului – fiindca stiam povestile despre disparitiile “misterioase” a masinilor in Bulgaria, si ne-am cazat. La receptie era o doamna cu care am reusit sa ne intelegem destul de bine in engleza. De la ea am primit sfaturile privind micul dejun si tot cu ea am incercat sa lamuresc traseul pana in Rezervatia Yailata. Nu stia nici doamna prea multe, dar macar mi-a dat o harta (5 leva !!!) de unde m-am orientat cat de cat cam pe unde e rezervatia… adica am reusit sa ne dam seama ca din hotel o luam spre Sud. Traiasca Google Maps si wi-fi-ul din hotel ca am vizualizat traseul. Pe harta digitala pe langa soseaua asfaltata, multime de carari se impleteau mergand paralel cu faleza. Am zis ca incercam sa mergem pe ele. Mie personal imi e frica de sosea cand sunt cu bicicleta… de fapt imi e frica de soferi… in Romania nu cred ca am gasit unu sau doi soferi care sa respecte biciclistul si sa il depaseasca regulamentar, lasand macar juma’ de metru intre masina si ghidonul biclei… in Romania e “scapa cine poate” iar soferii au un fel de ura pe care si-o manifesta depasind la poate 10 cm distanta… fara sa-si dea seama, orbiti probabil de mandrie prosteasca, ca la asemenea distanta mica, orice curent de aer, orice pietricica sau denivelare poate arunca biciclistul sub rotile masinii… iar dupa ce nenorocirea s-a produs… cine va trai cu regretele? Nu biciclistul… fiindca ala in mod sigur nu va mai fi capabil decat sa te bantuie dupa ce l-ai intins pe asfalt in asemenea hal incat nici pentru donat de organe nu mai e bun.

Buun, sa revenim la lucruri mai placute daca tot am apucat si mi-am expus motivele pentru care nu imi place sa biciclesc pe sosele, motive pentru care si in Bulgaria am cautat un traseu cat mai departe de asfalt.

Dupa prima incercare, am renuntat la ideea off-road-ului si am intrat cu strangere de inima pe asfalt. Si am avut surpriza placuta sa fim respectati in trafic. In cele doua zile de plimbari pe bicicleta ce au urmat, un singur sofer ne-a depasit neregulamentar. Ceilalti, cu naturaletea unei actiuni firesti, semnalizau, depaseau trecand pe banda cealata si lasand astfel acel metru si jumatate intre noi si ei, apoi semnalizau si treceau regulamentar inapoi pe banda lor. Am capatat curaj si am zis ca o sa mai vin in Bulgaria pentru ture de bicicleta. Cu minima experienta capatata pe soselele bulgaresti consider Bulgaria, cel putin zona de est unde am fost, o tara biciclist-friendly... cel putin din punct de vedere al traficului ... fiindca soselele lor sunt rupte si merg pentru mtb mai degraba decat cursiera.

Pana la a ajunge insa sa ma sui pe bicicleta, am identificat o problema! Ok, bicicleta am, vointa am, traseu am gasit dar... casca?! Nu am casca! Am uitat-o acasa! Mmmm... o problemuta care ar trebui rezolvata cat mai curand! Acest mic amanunt a introdus in programul primei dupa-amieze petrecute in Tyulenovo un drum in Varna pentru a achizitiona casca pentru bicicleta. Tot cu ajutorul Google maps am gasit si un magazin in Varna (Bul. "Bratja Bakston" 1, 9000 Varna Center, Varna, Bulgaria), cu review-uri foarte bune. Fixat gps, gasit magazin (“Веломагазин Нико” ... in traducere libera: “magazinu’ de biciclete a lu’ Nicu” care are si site omonim www.niko-bikes.com )... aaa.... nu se vorbeste alta limba decat bulgara! Semne, cuvinte simple, exemplificari... pana la urma ne-am inteles. De fericire ne-am luat casca, manusi si ochelari! Iar bonus, fiindca probabil i-am parut tare pierduri baiatului de la vanzari, ne-a dat si niste carpe pentru sters bicicleta (bumbac 100%, din tricourile vechi cum se poarta! – cele mai bune, scoase din spate de la tehnic!)... tre’ sa recunosc ca ne-am chinuit sa il facem sa inteleaga ca vrem si lavete, carpe sau orice se poate folosi... mai putin hartie.

Fericiti, cu noile achizitii pe bancheta masinii, ne-am intors la hotel pe o noapte cu luna aproape plina, mare cat o farfurie ce se ridica incet de pe mare. Pana sa ajung eu in posesia aparatului foto din camera de hotel luma era deasupra capetelor noastre. Dar nu-i nimic... am pandit-o in serile urmatoare.

In zilele urmatoare, nu numai luna am pandit-o ci si soarele. In Tyulenovo atat soarele cat si luna rasar din apa micului golf. Daca ai rabdare si prinzi o vreme buna, cu un cer usor brazdat de nori mici si pufosi, lumina proaspata a soarelui si chiar si cea a lunii dezvaluie unghiuri la care nu te-ai astepta.

Mai mult decat sa fotografiez rasaritul celor doua astre, mi-a placut sa ma pierd in contemplare stand pe pietrele din golf ori pe bancuta de pe faleza superioara sau de pe bucata de ciment ce defineste un punct de belvedere deasupra golfului pescaresc.

De jos de pe pietrele golfului este cel mai frumos. Acolo, o data cu ridicarea soarelul simti si viata. Inainte ca lumina soarelui sa devina clara si discul sau auriu sa incalzeasca atmosfera, atunci cand apa ia foc, pescarii isi dau binete si imping barcile spre apa intr-un ritual al plecarii. Vorbele lor sunt baritonale, apasate, de intensitate scazuta... uneori par soptite... pescarii vorbesc intre ei, isi dau indicatii ca si cum ar vrea sa nu trezeasca inca aerul. Trec prin golf parca abia atingand pamantul desi cand te uiti la ei sunt niste oameni robusti, formati de vanturile marii, de vaslele puternice si de plasele grele.

Cand lumina devine alba ei se intorc de la pescuit. Multumiti sau dezamagiti, vocile lor sunt acum mai puternice, se rade, se spun povesti, se vinde peste.

Turisti dornici de aventura se scufunda in golf pregatiti temeinic cu costume de neopren si masti.

Unu-doi turisti mai lenesi regreta absenta plajelor stand la soare pe cele cateva sezlonguri ale hotelului. Dar asta e frumusetea locului... salbaticia pietrei, limitarea comfortului dat de nisip.

Cei care inteleg ca Tyulenovo inseamna piatra si apa, dar nu indraznesc sa cunoasca apa in adancurile ei, se plimba pe faleza, admira formele de relief sculptate de mare cu rabdare in peretele de calcar vertical. Si au ce admira. Faleza incepe din fata hotelului Tyulenovo si continua... cat vezi cu ochii. Poti merge asa pe marginea ei pana te pierzi in zare. Daca nu esti atent ajungi pe jos la Kamen Bryag si Yailata. Faleza se continua si mai incolo... pana la Cap Kaliacra. Si dupa Kaliacra... se tot continua cu sculptura ei, dantela de piatra si scoici modelata continuu de mare si vant.

Nu am apucat sa vedem toata faleza. Am ciupit un pic imaginea ei la Yailata si Cap Caliacra. Nu stiu daca mai sunt si alte puncte unde apa si pamantul sa se fi imbratisat si modelat asa cum s-a intamplat la Tyulenovo. Daca in Yailata gasesti pesteri agatate de versant deasupra marii, la Cap Kaliacra gasesti muscatura sangeroasa a marii din faleza, la Tyulenovo gasesti arcul peste mare. Faleza din Tyulenovo are pesteri, are daramaturi dar are si arcul din Tyulenovo. De pe carare nu iti dai seama de frumusetea arcului. De fragilitatea lui pe de alta parte. Cand calci pe el, traversandu-l catre mare nu realizezi ca pietrele abia se mai sprijina una pe cealata ca intr-un puzzle tridimensional in care orice adiere poate strica echilibrul si schimba punctul de sprijin. De deasupra, pare stabil. Dar cand te uiti din laterala nu mai e asa. Se vede ca arcul provine din prabusirea unei pesteri... si continua sa piarda cate o bucata din el... incet dar sigur.

In noptile in care am pazit luna am observat lumina sub arcada, ca si cum cineva ar fi facut focul acolo. Nu stiu cum se ajunge sub arcada fiindca mi-ar fi placut foarte mult sa vad si acea parte. Bine... am vazut oameni pescuind de pe partea dinspre mare a arcadei... nici respectivii nu stiu cum au ajuns acolo si cu scaunel si cu galeata... cand mie numai mersul pe arcada mi s-a parut periculos, iar marginile pietrelor foarte abrupte. 

Tot pe faleza se mai poate admira si monolitul, coloana, ce iese din mare. Probabil a fost se ea candva piciorul unei arcade.

Pe arcada si pe monolit... si cred ca mai sunt si alte locuri pe care nu le-am descoperit eu se afla placi cu diverse inscrieri in bulgara. Care e originea lor... habar nu am... si, in afara de faptul ca m-am mirat ca cineva a vrut da demonstreze ca se poate fixand acele placi pe piatra istorica, nu m-a interesat motivul pentru care au fost puse acolo sau ce scrie pe ele.

Si mai e o zona, parca e un fund de mare... o depresiune in platoul falezei, cu fund pietros, cu multe scoici prinse in roca, martori ai formarii zonei.

Multe alte locuri pot fi transformate in puncte de belvedere. Tot felul de cararui printre pietrele falezei duc foarte aproape de tot felul de scobituri ale peretelui vertical. O increngatura de intamplari ale naturii ce te fac sa privesti fiecare piatra in cautarea povestilor.

Si uite asa mergi in nestire pe faleza, cu privirea alergand dintr-o parte in alta, admirand si visand. Ajungi sa parcurgi kilometri intregi cautand comori si realizezi ca te-ai departat mult de statiune si hotel.

Apoi trece ziua, se lasa seara si luna impune linistea. Alba si rece, luna impune respect. Nimeni nu mai viziteaza golful. Poate doar vre-un turist obsedat de mare si luna. Orice pas pe nisipul de deasupra golfului rasuna ca o intrega armata. Valurile mici ale marii ce se pregateste si ea de somn, sunt singurele ce spun noapte buna pietrelor si barcilor din golf.

Asa trec apusurile si rasariturile in Tyulenovo.

Asa trece ziua, luna, anul in Tyulenovo.