Thassos - plaje si golfuri

Dimineata pe racoare… si chiar racoare ca am prins o ploicica de vreo juma de ora care a improspatat rasaritul.  Unii dorm, altii pleaca la alergare… de plictiseala.

Pe la 9 ne adunam la masa de dimineata, pe terasa hotelului (Life’s Moments - https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/ intre Limenaria si Potos), racorita de ploaia scurta de vara.

Soarele isi face loc fericit printre norii ce se imprastie rapid si fara regrete.

Ne imbarcam in Jimny si o luam catinel catre Limenaria. Trecem pe soseaua principala pe langa plaja Metalia si Horoscopul din Thassos (Crown of Limenaria).

Asfalt si soare. La un moment dat, Marius de la Off-road in Dobrogea zice “Ia-o la dreapta!” Hopa! Aici? Cica da… Atunci asa facem. O luam la dreapta pe off-road, un drum destul de bunicel si drept. Drumul pare ca se infige in poarta unui hotel dar in ultima clipa o coteste strans pe langa gardul rezidentei, apoi la dreapta la fel de strans si devine de latimea unei masini, terminandu-se prozaic intre doua garduri, cu plaja in fata si apa albastra dincolo de ea. Plaja hotelului Kamari. Dreapta sezlonguri, stanga stanci. 

Peste stanci se intrevede un drum. Sa o luam pe acolo… sa nu o luam… Decidem sa nu facem arogante. Ne intoarcem pana la coltul gardului hotelului si incercam sa o luam pe un alt drum de pamant ce duce undeva in lungul coastei. Bantuim ce bantuim, ba in dreapta, ba in stanga prin peisaje pline de maslini sau pini, soare si pietre. O parte din drumurile forestiere nu duc nicaieri, se pierd aiurea in vegetatie sau sunt inchise. Ne vedem nevoiti sa intoarcem de cateva ori. Dar e distractiv sa nu stii exact catre ce te indrepti. Scopul nostru e drumul asa ca alegem potecile cele mai ciudate, cu inclinatii amenintatoare sau cu pietre la vedere.

Urmatoarea iesire la mare reusim sa o facem pe o plaja fara nume. Un golf de pescari mai degraba, cu barcute, maluri pietroase rotunjite de apa si muuulta flora acvatica. Peste golf, peretele de stanca etaleaza niste grote inundate, promitatoare. Din pacate acolo nu se poate ajunge decat cu barca.

Drumul catre golful pescaresc trece printr-o zona pietroasa fiind desenat pe dalele albe prea putin invadate de vegetatie. Peisaj din alta lune, asa cum ne-am obisnuit deja in insula. La intoarcerea din golf, inainte de a ajunge la sosea facem dreapta. Condusi de urmele altor masini, printre maslini si pini ajungem la o alta plaja. Plaja Agia Anna… sau Sfanta Ana pe limba noastra… o plaja de nisip grunjos, pietricele mici si rotunde, ce se intinde in fata unei vile. Vila privata cu piscina si gard de 2 metri inaltime, plaja privata bineinteles. Plaja e inconjurata de pini si alte conifere a caror coaja exfoliata de timp s-a depus acoperind pietrele si nisipul formand pernute moi. Valurile se sparg usor in malul ondulat. 

Poze si hai la drum fiindca prezenta noastra “inoportuneaza” doi plajesi sumar echipati... Oricat incercam tot trebuie sa intram pe soseaua principala. Bineinteles, dupa slalom-uri pe cararile de pamant si piatra dintre plaja si sosea.

Asa ajungem la una din plajele trecute pe hartile insulei Thassos, la plaja Salonikios dupa ce am ocolit cu talent alte doua plaje turistice (Psili Ammos si Astris care am inteles ca sunt cu taxa de acces... una sigur este, dar nu mai stiu care) 

Intinsa, larga, cu nisip auriu si lipicios, stanci si bolovani, pereti de piatra, pini, un magazin de articole de plaja (inchis in mai) si un golf secret in dreapta cum te uiti la mare. In apa, acolo unde curentii se disipa intre pietrele rotunjite de valuri flora si fauna marina isi fac de cap. Creveti transparenti curata asiduu plantele acvatice. Pesti ciudati, cu aspect de amfibii mai degraba si culori variate, mai palizi sau mai colorati, traverseaza ochiurile de apa transparenta. Anemonele si aricii de mare intr-o combinatie contrastanta de rosu-negru primesc valurile in piept cu mandrie. Un neam de viermi translucid-pamantii aglutinati in grupuri si lipiti de piatra subacvatica unduiesc independent de valuri si curenti incercand sa prinda hrana microscopica. Melcii frumos colorati in alb si negru se tarasc alene din alga in alga.

In golful secret… liniste deplina… si mult soare ce incalzeste nisipul si piatra.

Apa si soare, vegetatie si nisip, liniste in ciuda agitatiei de sub oglinda apei.

Ne desprindem de plaja auriu-roscata cu amprenta antropica si continuam pe drumuri pietruite natural sau create intamplator de natura sau om, intoarcem ici colo unde google maps-ul din telefonul lui Marius (boss la Off-Road in Dobrogea, organizator al excursiei in Thassos, responsabil de distractia noastra pe off-road si descoperirile facute pe plajele si muntii insulei, creator indirect al amintirilor) nu se potriveste cu drumul din teren, admiram natura neimblanzita atenti sa nu ne dam dea berbeleacu pe vreo panta.

La un moment dat, off-road-ul se termina si iesim pe sosea. Iesim la asfalt ca sa il parasim ceva km mai jos unde intram spre plaja Kalami.

Un alt golf protejat de curenti prin peretii de piatra de pe laterale. In centru, o plaja nu foarte lata ce incepe dintre maslini. Nisip grunjos amestecat cu pietricele mici. Un viitor beach-bar se ghiceste in platforma din lemn fixata in pamantul nisipos dintre maslini. Acum e liniste. Nu sunt sezlonguri, nu sunt coctail-uri si nici muzica, turisti… doar noi. Liniste si soare.

Giola e urmatoarea oprire. Poate mult prea mediatizata, Giola este mai mult o atractie geologica. Dar nu este singura de pe insula. Este doar, probabil, cea mai mare si in mod sigur singura accesibila tuturor. Astfel de caldari cum este cea de la Giola se mai gasesc ascunse in terasele muntoase ale insulei. La fel de verzi ca Giola dar probabil inaccesibile in slapi. Le-am vazut doar pe google maps dar as vrea sa incerc o aventura pe jos pana la ele. Macar sa nu mor de curiozitate… sunt sau nu accesibile? E Giola doar marketing sau e singura unde chiar te poti bucura de apa verde, calda si fara valuri si de o saritura de la aproape 18 m inaltime intr-o piscina de 8 m adancime?

La Giola am ajuns pe off-road, am avut intentia sa oprim in prima parcare (adica zona de pamant tasat) de dupa portile metalice ce indica intrarea catre Giola dar un baietas care nu prea rupea engleza ne-a dat un bilet cu o mazgalitura si ne-a zis sa continuam drumul pana jos. Jos insemnand la restaurant unde exista un fel de parcare. Aceasta parcare de pamant batatorit, parca un pic mai dreapta ca cea de sus, este gratis cu conditia sa cumperi ceva din restaurant. Eee… da… cred ca am fost singurii care am urmat aceasta indicatie a baiatului de la portile metalice. Nu sta nimeni sa numere masinile si consumatia… cel putin asa cred.  De la restaurant am continuat pe jos drumul catre caldarea Giola. Printre tufe pitice, pietre de diferite dimensiuni si pamant galben, dupa o coborare de vreo 5-10 minute… poate mai putin (in functie de posibilitatile fizice si disponibilitatile la oprit pentru fotografii ale fiecaruia), am ajuns la placile de piatra ale plajei Giola. Pe dalele alb-gri dispuse in straturi ca foietajul placintelor grecesti, mai cobori un pic si zaresti caldarea verde ce contrasteaza cu griul pietrei si albastrul-bleumarin al marii de dincolo de stanca. 

Cam multa populatie umana la Giola in luna mai pentru gustul meu. Nu prea inteleg de ce ai vrea sa stai la plaja acolo. De scaldat e cam greu, marea e aproape inaccesibila in acea zona, caldarea verde nu are un diametru care sa cuprinda prea multi turisti… de bronzat nici aia nu e usor fiindca pietrele din jurul caldarii sunt late, albe, tari si usor alunecoase. La Giola e fain sa te duci pentru sarituri de la inaltime, pentru o baie scurta si un uscat rapid sub soarele grecesc, apoi sa pleci.

Lucru pe care l-am facut si noi urcand apoi panta, care acum pare mai abrupta, pana la restaurant.

De la portile metalice ale intrarii catre Giola o luam pe un scurt drum de pamant si piatra in dreapta catre plaja de la piciorul manastirii. Plaja Livadi. 

Langa ea, ocrotita de un dinte de roca ce se infige adanc in mare, atat de adanc incat nu realizezi ca dincolo de el mai e ceva, se gaseste si plaja Astpas. Astpas cred ca e plaja privata asa cum era si Agia Anna… dar nu sunt sigura fiindca nu am ajuns acolo.

De pe plaja Livadi aflata in golful linistit ce imbratiseaza apa si maslinii, in stanga pe varful stancii se vede Manastirea Arhanghelul Mihail (“Moni Arhanghelu Mihail”… citire dupa ureche). 

Pentru a vizita manastirea ne-am intors la soseaua asfaltata, apoi tot pe sosea am mers pana in Aliki. Pana in Aliki am mai ratat vreo doua plaje sau golfuri salbatice care pareau sa aiba acces pe off-road (una inainte de Thymonia care cred ca era daca nu o plaja foarte privata cel putin o plaja privata, apoi chiar Thymonia beach care e ceva mai civilizata avand hoteluri in jurul ei si Skidra beach care e la ceva distanta de civilizatie, dincolo de Kekes beach care e mai degraba restaurant decat plaja).

Apoi a urmat Aliki. Ignoranta ca intotdeauna habar nu am avut ca aici e mai mult decat o plaja. De fapt, plaja nici nu e cine stie ce. E o plaja pietroasa, la care nu poti ajunge decat daca treci prin vreun restaurant din cele intinse pe toata lungimea plajei. La strada restaurant, la apa sezlonguri ce apartin restaurantului respectiv. Locuri de parcare… doar in parcarile restaurantelor. Noi am lasat masina langa un gard, la indicatia unui pustan ce era acolo pe post de “baiat de treaba”… adica te pacalea ca mai incolo parcarea se plateste, sa lasi masina unde iti face el loc si bineinteles… sa ajungi la plaja prin restaurantul in care lucra el. Ideea era de fapt sa mananci in restaurantul respectiv. Sincer, nu mi-a placut moaca nici unuia din cei care patronau restaurantele alea. Desi zambeau si se dadeau prietenosi, desi in momentul in care auzeau ca vorbesti roamana incepeau sa enumere cati prieteni romani au ei, erau falsi, avari, bagaciosi si sufocanti. Iar asta prin restaurantul caruia am trecut ca sa ajungem la apa, mai avea si samanta de proxenet in el… cred… fiindca la ora la care noi ne-am intors de pe coclaurii Aliki, el incarca in masina vreo 4 fetiscane supermachiate, aranjate si cocotate pe tocuri. Masina, bineinteles, un mercedes de tip limuzina, cu geamuri cat de negre posibil.

Trecand peste mercantilul restaurantelor si parcarii fortate, peste plaja de care nu am putut sa ne bucuram din cauza indivizilor care trageau de noi sa ne oprim in restaurantele lor, cand obosita si usor enervata de insistenta respectivilor voiam sa ma intorc la masina, vad ca Marius de la Off-road in Dobrogea plecase de nebun in lungul plajei spre padurea de pini. O luam dupa el mai mult de frica de a ramane singuri cu vulturii comertului. Cand ne-am apropiat de pini am observat o carare batatorita si marginita spre mare de un parapet din lemn. Pinii se aplecau usor spre ea parca dorind sa ii protejeze linistea si salbaticia. O luam si noi dupa Marius sa vedem pana unde duce cararea. Cararea ocoleste urcand usor tot malul golfului si se pierde pe marginea apei in curbe molcome.

 
 Acolo unde civilizatia agresiva ramane in urma, incepe civilizatia calma. In linistea valurilor si strigatul pescarusilor se deschid in fata noastra ramasite ale anticei Grecii. Blocuri de marmura taiate drept, aluneca despartind apa cu sulite lungi de piatra alba si gri. Alte blocuri de marmura rup furia apei asezate paralel cu malul parca formand un dig. 

Cararea continua lasand pe dreapta, in mare, blocurile mute dar atat de ofertante pentru imaginatie. Apoi urca si parca nu mai urmeaza marginea apei atat de aproape. In stanga, ocolind spiralat varfuri mici de deal, cararea, ce pare acum cararea lui Dorothy din Vrajitorul din Oz, ne spune povesti antice. Despre cariera de marmura ai carei pereti ii si vedem sapati in inima peninsulei Aliki, despre vapoare ce incarcau marmura, despre cum era ea taiata din malul scaldat de ape si cum cand la mal nu s-a mai putut exploata marmura, locul a devenit doar un peisaj demn de poveste si vis. Tot cararea povesteste despre o pestera cu intrare verticala, mai degraba asemanatoare unui mormant, ce e posibil sa fi fost loc de rugaciune pentru primii calugari crestini si despre un templu ale carui arcade si ziduri o data marete se intind acum pe varful dealului spunand istorii celor ce vor sa le asculte. 

Apoi cararea coboara catre cealalta parte a peninsulei Aliki, dupa ce te-a plimbat pe malul vertical de marmura, prin cariera veche, pe langa vestigii ecumenice, catre temple pagane ce aproape isi inmoaie zidurile in apa linistita a golfului de la Ruin’s beach (adica plaja ruinelor… nici nu-mi dau seama de ce i-au zis asa!). Un intreg parc intins pe o suprafata bunicica in care ai si mare si munte, ai si istorie dar si natura, ai nelinistita curiozitate a trecutului si calmul plimbarii in prezent. Dupa ce trece pe langa un mormant antic cararea se sfarseste in ceea ce de fapt era inceputul parcului arheologic Aliki. O poarta frumoasa din lemn si piata si niste placi indicatoare te orienteaza si iti comunica clar ca de acolo incepe parcul si situl arheologic Aliki. Dar noi, in nestiinta noastra si ignoranta totala, am facut drumul invers. Acum nici nu mai conteaza, ma bucur ca l-am facut si ca nu am ratat cea mai frumoasa parte din Aliki speriata de barurile de pe plaja.

Cand ajungem la parcarea de langa gard, traversand strada principala din Aliki, e deja seara. Soarele dispare incet ascuns de apa sau munte, depinde de ce parte a golfului te gasesti. Lumina devine rosie si pamantul fierbinte cromatic ne ameninta cu lasarea noptii. Daca nu ar fi fost aceasta amenintare si faptul ca mai aveam foarte multe de vazut as mai fi bantuit prin parcul Aliki. Mai erau multe carari de parcurs, multe pietroaie de admirat, multe povesti de re-creat… cel putin asa simt eu.

In fuga aproape, ne indreptam pe cea mai asfaltata sosea posibila, soseaua ce da ocol insulei Thassos, catre urmatoarea plaja. Nu mai avem timp sa incercam iesiri catre plaje secrete, pe drumuri de off-road, asa ca ne multumim cu asfaltul si plaja Paradis. Paradise beach… fiindca in mod sigur suna mult mai bine in engleza. De sunat o suna mai bine in engleza, de aratat arata la fel. Habar nu am de ce ii zice Paradise beach… e  adevarat ca e o plaja ceva mai lata ca celelalte, dar in afara de insula ce rasare din fundalul apei nu are nimic de paradis. Stanci stacojii o inconjoara, pamantul de aceeasi culoare deseneaza drumul pana la nisipul gri-argintiu. Cativa copaci imprastiati aleator mai schimba monotonia liniilor drepte. Sezlonguri si baruri… cam asta e Paradise beach. Poate ca numele i se trage de la insula… intr-adevar insula ca o cusma suspendata intre apa si cer, ascutita si verde e o perspectiva frumoasa cu tendinta la vis.

Plecam de pe Paradise beach fugariti de noapte si usor dezamagiti de peisaj. Numele promitea mai mult.

Noaptea e pe urmele noastre asa ca sarim peste plaja Kirina desi parea destul de lunga si ofertanta ca peisaj, si ajungem la Golden beach.

Golden beach (sau plaja aurie)… e hai! Noaptea nu era deloc aurie acesta plaja. In schimb avea o pietonala ce se desfasura intre mare si un rand de terase pline de turisti. Si daca intre bani si aur poti pune egal, atunci numele de golden i se potriveste fiindca la cati turisti erau la terase sigur facea multi bani acea plaja.

Am traversat pietonala si am intrat pe un drum privat si foarte intunecat catre dreapta, oprindu-ne in usa unei resedinte grecesti. De acolo, de sus, din poarta omului am admirat luminile barurilor si hotelurilor din Golden beach si am incercat sa imortalizam energia vitala tradusa in energie luminoasa.

Coboram in viteza de pe deal si printr-o noapte densa incercam sa nimerim drumul forestier catre Porto Vathy si Marble beach. Cele doua minuni, situate foarte aproape una de cealalta, in principiu foarte asemanatoare sunt de fapt foarte deosebite. Porto Vathy beach este o plaja infipta cu forta intr-un port industrial unde noaptea, asa cum am ajuns noi acolo, vapoare imense incarca marmura. Praful alb se inalta formand fuioare ce transforma zona intr-o poveste invaluita in ceata.

La nici o aruncatura de bat, plaja de marmura (Marble beach) este in exclusivitate turistica. Atmosfera alb-albastra a barurilor si a nisipului transforma o plaja artificiala intr-un moment de eleganta naturala. Nisipul de la Marble beach este de fapt piatra de marmura adusa din carierele vecine si turnata in golf. Apa capata nuanta albastru-turquoise transparenta asortandu-se cu scaunele barului de la intrarea pe plaja. O afacere bine pusa la punct, unde o cola la doza e 2 euro.

Noaptea, sub luminile pazei (fiindca are paza) plaja e gri deschis, apa e neagra si atmosfera arata ca negativul unei poze vechi.

Prima zi de numarat plaje in Thassos ia sfarsit aici, ne intoarcem in urmatoarea zi sa ne continuam aventura. Bineinteles continuam de unde ne-a oprit noaptea anterioara… Marble beach. Pe lumina avem timp sa simtim bilutele delicate de marmura sub talpi, sa ne inmuiem in apa ireala, sa ne clatim ochii cu albastrul cerului.  Dar e cald, prea cald.

In Jimny-ul nostru decapotabil e mult mai racoare… atunci cand ne deplasam bineinteles… si cu conditia sa nu fim pe drumul pietruit (sau nu) ce duce de la principala asfaltata catre plaja de marmura. Pe acest drum la fel de alb ca plaja, daca te intalnesti cu o alta masina esti trist… vei fi invaluit imediat intr-un nor fin de praf de marmura. Ideal! E surprinzator ca in aceste conditii oarecum “barbare” am vazut oameni ce se deplasau pe jos catre plaja. Iar drumul nu e scurt deloc… ai destul timp sa te bata soarele in cap si sa aspiri cel putin un kilogram de praf.

Parasim plaja de marmura si ne continuam ocolul insulei pe partea sa vestica. Plaje private, mici pontoane, golfuri ascunse privirii, povesti fara nume pe harta insulei. Le atingem pe fiecare in parte deviind de la soseaua asfaltata ori de cate ori avem ocazia, pe cate un drumusor pietruit sau doar de pamant.

Ultima plaja cu nume… Papalimani beach. Undeva, langa o zona batatorita, ca o parcare de pamant si umbrita de pini, lipita de soseaua asfaltata. Din aceasta pseudo-parcare se desprinde un drum abrupt format din trepte si pante. Jos o plaja si un bar. Sus, salbaticia stancilor din pravalisul malului. Pini batrani, contorsionati in crestere de briza insulei tin malul de piatra oprindu-i intentia de autodistrugere. Marea, jos, se zbate intre cateva stanci negre. Chiar daca soseaua principala e la cativa metri, aici intre pini e liniste.

Pauza s-a sfarsit, inca putin si bateriile aparatului foto se sfarsesc si ele asa ca ne indreptam spre cazare.

Pe drum, dincolo de malul abrupt se ghicesc alte plaje salbatice, dar nu avem cum sa ajungem la ele. Nu se deseneaza nici un fir de drum catre apa.

Ajungem la hotel Life’s Moments. Ne parcam… noi si masina, la umbra terasei. O cafea, un dus si coboram pe plaja din fata hotelului, pe niste darapanaturi de trepte de pe o proprietate ingradita cu gard dar parasita in aparenta.

Aceasta plaja ne este deja prietena. Ne-am mai vazut. Acum ne salutam cu drag. 

Am inceput tura de plaje pe bucatica de plaja dintre Limenaria si Potos, am atins in prima zi plajele din estul insulei apoi in a doua zi pe cele din vest, am incheiat tura pe aceeasi plaja mica si pietroasa.

Fiecare plaja din Thassos, fie ea turistica sau nu, la vedere sau ascunsa, fiecare bucata de pamant ce se amesteca cu apa marii are farmecul ei mai salbatic sau mai antropic. E frumos sa te relaxezi pe un sezlong sau chiar direct pe nisipul plajelor turistice dar este extraordinar sa iti cauti un loc sigur pentru a admira pietrele unei plaje salbatice.

Ca la fiecare experienta, fie ca e vorba de primul impact, de tura pe varful Ypsarion sau pe plaje, Thassos stie sa isi varieze peisajele in asa fel incat sa creeze in mintea si inima turistului un mountagne-rousse de trairi. Vrei sa stai dar te mana curiozitatea, ai vrea sa fugi dar te tine calmul locului.

Varful Ypsarion, Thassos - cu Jimny pe acoperisul insulei

Hopa, hopa… dimineata incepem cu incalzirea: o tura scurta de bicicleta, vreo 30 km pana in Skala Kalirakis si inapoi, pe soseaua de coasta a insulei, doua benzi, urcari luuungi si coborari scurte fara prea multe masini pe sosea fiindca era inainte de ora 7 dimineata. O viteza medie de melcut adormit (17 km/ora), ne-am intors la hotel (Life’s Moments intre Limenaria si Skala Marion) dupa o ora.

Masa de dimineata cu vreo 3 tipuri de preparate din oua (Sasha, patroana hotelului le pregateste), salate de legume sau peste, cafea si suc de portocale, gemuri si masline cu branza. La final, cand credeai ca ai terminat si te intindeai a lene venea farfuria cu clatite sau cea cu fructe.

Dupa masa, ne organizam un pic,  ne suim in Jimny inchiriat contra a 39 eur/zi (cu pile reprezentate de un telefon dat de Sasha la cei de la Speedy Rent-a-Car… ca altfel era 42 eur/zi desi pe un site care cica e al lor zice ca Jimny e 28 de euro pe zi).

Pe principiul, cel mai slab pica primu’… eu sunt prima la condus. Cine a decis? … Ceilalti 3! De ce au decis asa… habar nu am. Probabil nu aveau de cine sa rada. La sfarsitul zilei am cam ras eu de ei cand le-am zis ca nu am condus 4x4 niciodata, off-road niciodata si ca oricum eu de obicei nu prea conduc… prefer mersul pe jos (fiindca am auzit ca face piciorul frumos)

Si pornim… din Limenaria trecem prin Kalivia apoi facem dreapta catre Maries. In drum, deviem un pic spre stanga la manastirea Ekklisia Panaguda unde, ca peste tot in Grecia, nu avem voie sa filmam, forografiem, sa intram cu animale sau imbracati cu maieuri si pantaloni scurti. Profit de aceste reguli pentru a scuza absenta vizitelor in manastirile din Thassos. Nu sunt in modul de vizitare biserici. Acum sunt in modul aventura, pietroaie, pante, cer infinit… divinitati pagane!

Ne intoarcem pe drumul principal strajuit de maslinii seculari cu frunzele lor mici si dese, cu ramurile si trunchiurile lor schimonosite in unduiri de lemn. Trecem de Maries. Pe dreapta se face un drum descendent o perioada… apoi ascendent. Pe acest drum intai apare lacul Maries. Nu imi dau seama daca e un lac natural sau unul artificial, are un ditamai digul pe care am parcat masina alaturi de alte 4 masini pline de nemti aflati in tur organizat. Ne uitam dreapta, ne uitam stanga… mmm… lacul e usor dezamagitor. Nemtii o iau in grup compact spre dreapta, in vale, dincolo de dig. O luam si noi dupa ei… de curiozitate… Descoperim o mica cascada langa o conducta de evacuare cu aluviuni rosietice cu iz sulfuric. Cascada din padure e frumoasa, inalta, luminata piezis de soare, delimitata de copacii inalti si subtiri, cu tulpini rotite parca intr-un ax invizibil.

Mai sus de lac cum mergi pe drumul principal ar trebui sa existe accesul catre ceea ce in mod oficial era descris ca fiind cascadele Maries. Nu am ajuns la ele fiindca ghidul nostru Marius Dinu (organizatorul excursiei de fapt de la Off-road in Dobrogea - https://www.facebook.com/offroadindobrogea/) ne-a adus la cunostinta ca acele cascade sunt renumite prin absenta apei in perioadele calde. Nu m-a tentat ideea drumului pana la niste pietre fara apa in mijlocul unei paduri. Desi... am auzit ca sunt niste cascade inalte, etajate cu curgere in trepte.

Continuam pe drumuri forestiere… si de aici se rupe filmul… Eu conduc, ma amuz copios pe seama drumului plin de pietre, drum ce devine din ce in ce mai rupt si mai ingust, mai plin de pietre mari si mici si mai abrupt. In spate, Marius nu zice decat “inainte” sau “prima dreapta”… intre doua onomatopee determinate de sariturile masinii peste pietrele drumului. Sotu meu si soata lu’ Marius se straduiesc din rasputeri sa supravietuiasca pe scaunele masinii.

Drumul de munte traverseaza o cariera de marmura. De fapt, drumul nu traverseaza cariera in mod oficial, ci pur si simplu la un moment dat Marius din spate zice ”Iaaa uite ce cariera frumoasa! Hai pana acolo! Fa dreapta aici!”. Eu incerc sa fac dreapta fara sa rastorn masina si uite asa ajungem in cariera. Peretele de marmura taiat perfect priveste catre vale. Nu pare miscat de durerea cuburilor de marmura alba pravalite din sufletul sau catre neant. E rece, inalt si nemiscat. Maiestuos isi asuma soarta de a fi taiat in bucati. Masina calca pe podeaua de marmura a carierei din munte. Ne oprim sub soarele violent de cald. Admiram, facem poze… ne aplecam in fata maretiei naturii.

Dar … trebuie sa mai si plecam. O fi drum dincolo de muchia carierei? Inspectam. Ceva, ceva se iteste de sub pietrele albe.

Incet o luam pe schita de carare ce paraseste cariera. Drumul se defineste imediat in iarba si printre copaci. Pietrele de marmura taiate cubic lasa loc pietrelor neregulate desprinde de vreme din versantul muntelui.

Masina topaie din piatra in piatra, noi topaim in masina de pe o parte pe cealalta a fundului propriu. Copacii se raresc, padurea nu mai e asa inalta si deasa, piatra golasa permite ochiului muritorului de rand sa cuprinda nemarginirea zeilor.

O casuta mica intr-un varf de munte. De la baza pantei, loc unde ne-am oprit minunati de peisajul vaii, privim catre ea si ne intrebam daca raul de pietre ce serpuieste de sus este chiar o carare sau doar o pravalire. Iluzie a naturii sau nu, ne aventuram pana sus. Urcam panta apoi brusc o luam dreapta si cu avant de 4x4L ajungem langa gardul casei.

Nu stiu ce e de fapt acea casuta. S-au emis pareri ca ar fi un refugiu, sau poate un punct de ajutor al salvamont-ului. Nu are insemne oficiale pe ea, usile sunt ferecate, geamurile la fel, gardul si poarta rupte. Nu pare sa fi fost calcata de picior de om de mult timp. Treptele catre terasa  sunt strajuite de o balustrada metalica. Balustrada e inmuiata in mare prin scoicile prinse artistic in cimentul bazei si taie cerul cu a ei culoare alba.

Cred ca acea casuta era avantpost catre cer si zei. De pe terasa ei superioara intreg Thassos-ul ti se intinde calm la picioare. Munti si vai intr-o curgere oprita in loc isi contopesc verdele adanc cu albastrul stralucitor al unei mari calde. Albul plajelor si al varfurilor dezgolite de vegetatie, marmura batrana imprastie o pudra alba, sclipici pe bijuteria Thassos. De sus ceea ce simti e o poezie circulara a unduirilor de pamant si apa, o poezie a cerului infinit, a marii ce se desprinde incet din orizont pentru a face trecerea moale spre plajele si pantele muntelui ce parca se aduna pentru a reintra acut in cer.

Singurii care nu ne lasa sa plonjam in cer sunt gandaceii omniprezenti pe insula, niste insecte prozaice dar frumos colorate in portocaliu si negru. Unii din ei ciup. Acest lucru nu iti permite pierderea prea adanca in reverie si te face sa parasesti povestea un pic frustrat de realul ciupiturii.

Cu gandaceii dupa noi, incercand sa pastram imaginile in suflet dar sa ne concentram la drum, o luam catre destinatia reala a zilei Vf Ipsario cu minunata lui inaltime de 1204 m. As vrea sa stiu cum am ajuns acolo… tot ce pot spune e ca am ras mult si am zdranganit Jimny-ul pe pietroaiele drumurilor asa-zis forestiere. Habar nu am pe unde ne-a dus Marius care era responsabil cu traseul… pur si simplu ne zicea intre doua topaituri “ia-o la dreapta” sau “la stanga… acum!” Si din cand in cand mai facea cate o pauza ca sa ne zica… “am gresit drumul, hai inapoi!”

Intr-un final ajungem pe varful Ipsario… sau Ypsarion… sau diverse pe aceeasi tema.

Si aici te intampina aceeasi armata de gaze uracioase. Cand sa te pierzi in admiratie te trezesti cu cateva bombite bazaitoare aterizand pe fata sau intrandu-ti in gura.

Varful Ipsario te pacaleste. Primul lucru care iti atrage atentia cand ajungi acolo sunt doua turnulete din pietre suprapuse, cu inaltime sub 1m, cladite de nu se stie cine… poate turisti, poate localnici… de natura  in nici un caz. Nu acela este varful. Adevaratul varf se gasete la capatul unei pante micute, in stanga cand te uiti la mormanele antropice de piatra, dupa un pin batran si in fata unui hau ce priveste spre mare. In cel mai inalt punct al sau se afla un mic monument din ciment, ca o troita fara functionalitate, pe care sunt plasate niste placi ruginite si galbene.

La baza pantei, dincolo de varf, urmele unui scandal international strica peisajul. Se pare ca americanii au vrut sa construiasca acolo ceva… observator, laser, punct de aparare… nu stiu… si de asemenea se pare ca grecii, renumiti pentru spiritul lor liber – haiducesc s-au opus cu vehementa acelei constructii… si au reusit sa opreasca ridicarea ei. Dovada a conflictului sunt actualmente vreo 6 stalpi de rezistenta si o baza hexagonala de beton drept, rece, fara sentiment ce rupe vibratia ondulanta a muntilor verzi si albi.

Ipsario… daca nu ar fii gandacii aia enervanti… Ipsario e poarta…

La casuta darapanata cred ca era usa secundara catre zei… pe Ipsario e usa principala. De sus, chiar daca nu foarte de sus fiindca varful nu are decat 1204m, insula se vede mica, delicata, verde ca un smarald neslefuit, brazdata de striuri albe si galbui ca inserii ale unor filoane de metal in piatra verde. Apa azurie, ce parca se formeaza din condensarea cerului albastru fierbinte, inconjoara insula accentuand culoarea smaraldului brut. Culorile se potenteaza una pe cealalta in lumina ce topeste amiaza de mai.

… Daca nu ar fi gandacii colorati... enervanti…multi…

Plecam scuturand gandacii de pe noi, plecam uitandu-ne in urma catre varful alb parca format din straturi de lemn pietrificat, plecam catre noi aventuri.

Drum sinuos, serpentine pe off-road, 4x4L in actiune. Intr-o inconstienta a minunilor naturii noi radem, si inaintam catre ceea ce ar trebui sa fie satul parasit Kastro. (Cica ar mai fi un sat parasit… Sotiro… cred ca in Thasos multe sate merita atributul de sat parasit… majoritatea sunt depopulate in mare parte, casele batranesti vechi de cateva sute de ani stau sa cada, sa faca implozie luand cu ele amintirile si istoria locului respectiv)

In Kastro urma sa ne oprim la taverna lu Kostas (https://citygirltrip.wordpress.com/2016/07/05/kastro-partea-mai-putin-cunoscuta-din-thassos/ pentru ca si altii au scris despre Old Tavern Kostas si pentru ca altii dau mai multe detalii) unde nu ai foarte multe optiuni in meniu dar atmosfera e deosebita, rustica si usor neglijenta. Kostas are taverna in centrul satului si e frecventat indeosebi de germani fiindca Kostas stie sa vorbeasca germana… in engleza rupe mai greu, dar germana e a doua limba pentru el. Mica taverna e deschisa in vechea scoala din localitate, aproape lipita de biserica veche si inca functionala. Daca vrei sa vezi interiorul bisericii, bineinteles fara sa ai voie sa faci poze, trebuie sa te dai bine pe langa Kostas. El e chelarul satului. El are si cheia bisericii vechi de langa taverna dar si cheia bisericii noi, din varful dealului, care e nefunctionala… deci poti face poze ca nu da nimeni doi bani pe ea. Langa biserica noua se gaseste si osuarul… un fel de mormant comun unde toti decedatii satului mai vechi de 5 ani sunt adusi in cutii individuale si depusi aici… cutiile in marea lor majoritate nu mai exista… totul e o masa de oseminte parca teatral asezate, cu tigve goale ce te urmaresc atent de pe cate un raft sau o cruce veche.

Drumul de la varful Ipsario catre satul Kastro a fost tot pe off-road, tot cu rasete si glume, tot pe baza instructiunilor de pe telefonul lui Marius organizatorul.  Bineinteles ca initial nu stiam sigur unde mergem, intr-o discutie rapida si superficiala s-au expus idei despre a merge la Kastro sa mancam ceva mai saracut la Kostas, sau a merge in Theologos sa mancam miel (https://www.facebook.com/taverniatrou/) sau chiar a lasa off-road-ul pe alta data si a merge in Potos la Taverna Irene sa mancam orice (http://www.tavernairene.com/index.html). Varianta cu renuntat la off-road si mers la Irene a picat prima! In mijlocul hahaielii noastre pe tema drumului, la vreo doua-trei ceasuri trecute de pranz cand foamea incepuse sa roada, Marius a zis: “ia-o inainte!”. Si asa, fara sa stim exact unde am decis sa mergem, pornim pe drumuri de piatra ce pareau mai degraba urme de torenti, traversate de curgeri de apa ce spalau pietrele drumului. Zone pitoresti cu vegetatie de munte, conifere si ierburi pitice.

Se pare ca nici el nu stia exact unde mergem… Marius avea in gand sa ajungem in Kastro fiindca parea situat cel mai aproape de punctul in care ne gaseam noi… dar nu era sigur ce drum apucam ca sa ajungem in Kastro.

Am luat-o inaite cum a zis el. Si am mers, pe drumuri sapate in versantul muntelui, nu mai late decat masinuta si pline de bolovanii cazuti de deasupra. Unele caderi de piatra luasera cu ele si drumul lasand in loc cate un sant pe care a fost necesar sa il traversam urcand pe peretele versantului in unghiuri de aproape 45 grade. In lateral si sub noi se deschidea haul. Vai abrupte sau uneori molcome, dar nu prea mult ca sa nu ne obisnuim cu ideea, ne insotesc drumul. Bornele kilometrice ale drumului sunt reprezentate de stupi de albine insirati pe marginea haului. Cutii micute locuite de micile fiinte muncitoare. 

Drumul urca, si urca, si la un moment dat o ia la dreapta pe langa niste paralelipipede de marmura puse acolo parca pentru a marca ceva. Dincolo de varful mic traversat de drum, urme de civilizatie. O masina fara cauciucuri si o camaruta prabusita partial incearca sa iti sopteasca un secret. Continuam drumul printre copaci. Molizii si pinii sunt usor inlocuiti de maslini seculari. Drumul devine doar o insiruire de pietre plate situate in diferite pozitii si la diferite inaltimi. 4x4L al Jimny precum si indemanarea soferului sunt puse la incercare insistent. Desi in fata pietrele parca spun ca nu avem ce cauta pe acolo, ca incalcam un pact al linistii incercand sa deslusim secretul, noi nu ne dam batuti si continuam. Tot inainte!… ca doar asa zice google maps… ca e drum acolo. 

Dupa ceva hatanaturi pe pietrele lucioase ajungem langa ceea ce pare o gospodarie. Niste garduri de sarma, un caine legat in lant si foarte latrator, o casuta rudimentara parca aruncata pe panta si recipiente cu apa pentru albine. Ne dam jos din masina si ne uitam in jur… mmm, se pare ca drumul aratat de google maps se sfarseste aici. Eu si consortu’ nu parem foarte afectati. Suntem cuprinsi de bucuria necunoscutului, adrenalina turistului. Marius, cu telefonu’ in mana se uita cand la google cand la valea ce se deschide pe acolo pe unde ar fi trebuit sa fie drum… ii da cu virgula. Isi aseaza basca si decide: “Hai inapoi ca pe aici nu merge!”. Mda… inconstient si noi ajunsesem la aceeasi concluzie. Ca va trebui sa ne intoarcem. Bucurie mare pentru noi! Un pic mai multi km de salbaticie, de off-road, de Jimny!

Traversam iar pietroaiele ce servesc drept drum catre stupina, de data acesta urcandu-le, ocolim iar blocurile de marmura si alegem un drum ce pe google maps e trasat mai apasat. Reluam procesul de tasare a coloanei vertebrale prin pietrele muntilor. Hazul nu ne-a parasit inca desi burtile au inceput sa cam faca scandal. Un neuron “hater“ intreaba daca mai e mult drum pana la Kastro. Ceilalti neuroni, inundati de endorfine, il anihileaza rapid. Nu destinatia conteaza, drumul e important! Iar noi ne bucuram de fiecare centimetru de drum hacuit, denivelat, prabusit si de peisajul in care serpuieste. Printre copaci vezi toata insula, pana la mare.  Pe partea cealalta pereti de piatra se ridica acoperind cerul aproape alb.

Drumul incepe sa coboare. Deodata se sfarseste intr-o sosea asfaltata. Mare dezamagire. Pana in Kastro folosim beneficiile civilizatiei. Cateva dealuri traversate aproape pe de-a dreptul de soseaua cu doua benzi, curbe accentuate si pante puternice. Ajungem in Kastro. Satul parasit in care iarna nu locuieste nimeni, iar vara cativa oameni isi deschid afacerile acolo. Cea mai veche taverna e cea a lu’ Kostas. La intrarea in sat s-a mai deschis o taverna. In rest, cred ca nimeni. Cand am ajuns noi la Kostas, doi oameni spalau niste covoare intr-un ritm de stat pe loc, cu pauze cat mai lungi si cat mai dese dedicate admirarii rezultatelor.  Un caine cat un vitel se umbrea sub un copac. Vantul misca alene cateva frunze. Cainelui ii e lene sa miste chiar si coada.

Neuronul “hater” preia comanda creierului nostru. Comandam rapid din meniul afisat pe o placa de lemn in dreapta usii tavernei, sus. Nu avem multe optiuni. Doua tipuri de salata, un singur tip de friptura si cateva feluri de branza. Am comandat branza prajita cu miere si branza prajita cu ardei iute, niste carne de porc si la final iaurt cu nuci si miere… din care o portie nu a fost indeajuns asa ca am mai luat una.. pentru satisfactia sufletului nostru.

Dar aici, in Kastro, nu mancarea e importanta… aici atmosfera e cea care te hraneste. O liniste translucida invaluie locul. Doar vocea lu’ Kosta care se lauda cu camerele de inchiriat pe care le-a construit la intrarea in sat tulbura linistea.

Dupa masa ne intreaba daca am vazut biserica. Adica biserica veche, aflata perete in perete cu taverna. Afla ca nu am vazut-o si ne intreaba daca vrem sa o vedem. Cred ca stia ca raspunsul va fi afirmativ fiindca avea deja cheile in mana. Vizitam biserica. Nu avem voie sa facem poze decat afara. Inauntru e intuneric si racoare. Pictura e refacuta, altarul e aproape de 100 de ani vechime. Stam un pic la racoare sa povestim.

Povestim despre viata grea de muntean. Despre putinele variante de intretinere pe care le aveau oamenii de aici. Despre maslini si capre. Povestim despre credinta si despre familii pe care viata le-a unit… iar o data cu industializarea tot viata le-a imprastiat in 4 zari. Povestim despre intoarcerea “acasa” pe ultimul drum si despre cum cimitirul din Kastro are mai multi locatari decat are satul.

Biserica veche sta chezasie a ceea ce ne povesteste Kostas. Lemnul innegrit al altarului, vopseaua matuita a celor cativa stalpi ramasi inca cu pictura originala aproba spusele lui. Iesim din biserica veche si intrebam de biserica noua, cea din capatul strazii, de pe deal, singura, la distanta bunicica de sat. Sta singura pe deal, cu osuarul langa ea, parca supervizand casele albe din Kastro. Kostas ne da cheia fara sa clipeasca si ne indica drumul pana la biserica. Are incredere ca o sa ii aducem cheia inapoi.

Biserica noua e parasita. Altarul e gol, stranele sarace. Peretii albi si singuri. Cateva lampi atarnate in fata altarului mai aduc caldura in acest peisaj tacut. Cine sa se mai roage aici? Satul e parasit. Piatra treptelor ce coboara in biserica e dovada umbletului enoriasilor. Usa din lemn, scartaie trist inchizandu-se dupa noi.  Pereti albi si ferestre mici. Ca o batranica ce nu spera sa ii mai treaca cineva pragul casei dar ea inca asteapta resemnata.

In spate, osuarul. O camera mica… mult prea mica pentru energia si istoriile pe care le cuprinde. Usa nu e incuiata, inauntru generatii de locuitori ai satului stau la taifas. Acum, in aceasta stare a existentei trecute, acum cand numai o mana de oase mai aminteste de ceea ce erau, acum au timp sa stea aproape unii de altii. Atat de aproape incat se contopesc, se amesteca in mormanul ce umple camera. Nu mai exista orgolii, nu mai exista averi sau statut social, nu mai sunt vecinul din deal sau cel din vale, sunt toti un singur morman. Toti intorsi “acasa” pentru totdeauna, intorsi ”acasa” pentru a se reuni cu stanca pe care s-au nascut. Desi totul e nemiscat in osuar, energia sufletelor celor din interiorul lor misca aerul inauntru incaperii si interactioneaza intr-un fel cu energia ta vitala.

Parasim satul Kastro cu casutele lui tacute si bisericile uitate. Prozaic, pe sosea facem drumul de intoarcere catre hotel Life’s Moments (https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/), undeva intre Limenaria si Skala Marion, cu plaja salbatica la picioare. E trecut de ora 20.00 cand ajungem in camere. Soarele nu mai mangaie demult pantele muntelui. Lumina difuza a cerului se retrage si ea catre alte meleaguri lasand loc unei nopti clare si tacute.

Muntii din Thassos, nu sunt inalti dar te inalta. Mai ales daca alegi sa ii parcurgi off-road pe carari indicate de google maps si alese de un aventurier ghidat de instinct… si niscai experienta. Singuri nu cred ca am fi facut aceasta tura montana. Asa, in 4, ne-am lasat dusi de val, am refuzat sa mai luam in calcul riscurile si am ramas cu amintiri vibrante.

Un traseu al carui track gps bine ca nu il am fiindca nu e un traseu de facut daca nu ai experienta destula in off-road si nebunie destula in aventura. 

Urmeaza plajele din Thassos. Acelasi gps va decide drumul, aceeasi inconstienta ne va conduce pe noi.