Ora 8 dimineata. Trezire cu ceas si un soare stralucitor ce se inghesuie prin fereastra hotelului.
Cand nu ai decat 3 zile in Roma, oras recunoscut pentru pamantul mustind de istorie, alegi varianta “fast” de vizitare pentru a putea vedea cat mai multe. Acest lucru in mintea noastra inseamna tur de bicicleta, ghidat bineinteles ca sa intelegem si ce vedem.
Tura de bicicleta am gasit-o pe un site cand cautam preturi pentru vizitarea Vaticanului (getyourguide.com). Am oscitat un pic intre multitudinea de variante disponibile, pana la urma am ales o tura care sa cuprinda partea de periferie si exterior a Romei, zona pe care altfel greu o parcurgi cu piciorul. Habar nu aveam ce o sa cuprinda tura, am ales in functie de numarul de opriri trecute in descrierea de pe site si in functie de numarul de ore pentru parcurgerea traseului. Pretul nu a fost un factor de decizie, in data aleasa de noi pretul per persoana era de 80 euro pentru acest tur de 6 ore (Rezervarea turei si plata le-am facut din tara prin intermediul getyourguide.com). In realitate tura nu a fost chiar asa plina de istorie cum ne-am inchipuit. De fapt nici pana in acest moment nu am reusit sa identific toate vestigiile din descriere. Acest lucru cred ca se datoreaza faptului ca in Roma multe dintre locatii au denumiri diferite folosite in paralel dar si faptului ca spre sfarsitul turei eram atat de ametiti de soare incat nu mai priveam dreapta sau stanga.
Dar sa ne punem in miscare… dupa un mic dejun pe viteza, am luat-o la picior pe bulevardele Romei pentru a ajunge la punctul de plecare al turei de bicicleta, la sediul firmei organizatoare WheelyBike pe Via Labicana 118, pe langa Colosseum. Inscrisi in tura: noi doi si inca 4 strainezi (2 americani, un englez si o austriaca … parca), 6 oameni in total, cu ghidul 7. Noroc cu ghida (tot austriaca dar care lucra ghid in Roma) ca a mai redus media de varsta fiindca altfel noi doi am fi fost cei mai tineri din grup. Bicicletele ok, trekking bike… de oras, nici grele nici usoare, habar nu am cu ce caracteristici tehnice, in nici un caz carbon, dar cu sei dupa preferinta… mai “fotoliu” sau mai “lama”. Ce pot spune sigur e ca saua mea fotoliu a fost perfecta si nu m-am resimtit deloc dupa. Nu exista posibilitatea de a alege alte tipuri de bicilete de tipul mountain bike sau fat bike. Singura alegere pe care puteai sa o faci era intre trekking bike electrica sau nu. Majoritatea celor din grup au ales varianta propulsata prin forte proprii, daca nu ma insel o singura doamna a ales varianta electrica. Castile si la ei (ca si in Romania) sunt optionale, dar avand in vedere cum se circula eu le-as considera obligatorii. Cu bicicleta circuli in Roma dupa un model foarte interesant: daca mergi in sensul de circulatie, te deplasezi pe banda 1 (pista speciala de biciclete nu am vazut decat intr-un mic parc langa Termele lui Caracalla) daca mergi in contrasens, te deplasezi pe trotuar. Trotuarele… neplacut de inguste pentru mine. Daca mergi pe trotuar respecti pietonii… nu le spui sa se dea la o parte, nu treci in viteza pe langa ei, depasesti un pieton doar cand e destul de lat trotuarul, daca nu ai cum sa depasesti, mergi in spatele pietonului (chiar daca acest lucru presupune sa mergi pe langa bicicleta).
Am plecat incetisor, in sir indian, cu ceva emotii (eu) pe trotuarul ingust. Traversam regulamentar la trecerea de pietoni si o luam catre Via di San Paolo della Croce. In dreptul Arco di Dolabella, de fapt o arcada mica, o poarta ceva mai inalta din componenta unui zid cu turnuri, ne oprim pentru o trecere in revista a istoriei locurilor si a modului de desfasurare a turului.
Soarele deja arde puternic dar avem crema de protectie solara (SPF 50% cumparata cu 15 euro – redus de la 22 – din prima farmacie iesita in cale). Peste drum de Arcul Dorabella se ridica inca o bucata de istorie pierduta in prezentul civilizatiei. Este o parte din apeductele ce traversau Roma antica transportand apa ca promisiune a vietii, Acquedotto di Nerone.
Trecem pe sub arc, intram pe Via di S. Paolo della Croce, o strada in panta descendenta, pavata cu piatra cubica si strajuita de ziduri inalte de ambele parti. Zidurile de caramida sunt unite prin arcade ce protejeaza strada inconjurand-o cu puterea lor de fortificatie antica. Unde piatra cubica se termina, schimbam directia pe Salita di S. Gregorio (o straduta ingusta si pietruita ce urca un deal ascuns intr-un parc) traversand Clivo di Scauro. Din punctul cel mai inalt al stradutei din parc admiram si povestim despre Circo Massimo (sau Anticus ...) din care nu a mai ramas decat forma ovala impregnata in iarba verde si Septizodium (parte componenta a dealului Palatin) din care se mai zaresc cateva ziduri arcuite de caramida (care, am aflat ulterior, de la o batranica vorbareata intalnita in unul din autobuzele din Roma, ca s-ar numi Trivale).
Schimbam parcul calm cu soseaua agitata mergand pe Viale delle Terme di Carracala si povestind despre impunatoarele bai publice, loc de curatire dar si de socializare a romanilor antici. Termele lui Caracalla se viziteaza fiind un punct de atractie pe harta Romei. Piatra spune povesti despre nobili, pamantul tace complice. Intrarea in terme nu se face de pe partea pe care am traversat-o noi asa ca ne-am multumit sa admiram grandoarea unei bai publice doar de la distanta.
“Meet your guide near the Colosseum, the ancient arena of the Roman Republic. Then, pedal out of the city center towards the Appian Way and Appia Antica Park. Pass the ruins of the Thermal Baths of Caracalla, and the imposing Porta San Sebastiano gate in the Aurelian Walls.”
Intr-advar din Viale delle Terme di Caracalla am inaintat pe Viale di Porta S. Sebastiano pana la arcul cu acelasi nume daca ma uit pe hartile turistice, sau arcul Druso daca il caut pe Google Maps.
Dupa cum ziceam, in Roma multe edificii au denumiri ce se folosesc in paralel… depinde pe cine intrebi. La Arco S. Sebastiano ne-am oprit pentru a vizita Museo delle Murra. Muzeul Zidurilor Aureliene este amenajat in turnul Portii S. Sebastiano (sau turnul Via Appia Antica… in functie de persoana intrebata). Poarta S. Sebastian este una din multele porti ale Zidurilor Aureliene, cele ce protejau Roma antica. Chiar impresionanata, asa cum e descrisa in prezentarea turului, nu mi s-a parut, dar este o poarta maiestuoasa, ca de altfel toate portile zidurilor.
Intrarea in Museo delle Mura e gratis, inauntru e racoare, iar cel mai frumos punct este panorama de pe platforma superioara a turnului. Acolo am ajuns cu ceva noroc intrucat scarile care pana la ultimul etaj sunt din piatra, se transforma in scari din lemn si un grilaj le separa de celelalte. Cand am ajuns grilajul era deschis asa ca, timid, am pasit pe scarile din lemn. Un afis zicea ceva de faptul ca accesul se face doar cu acordul si insotit de personalul muzeului… am sarit peste acest amanunt :-) (nu stim italiana, iar pana la limba engleza am oboist citind). Apoi am urcat niste scari metalice inguste si am ajuns sus… in cerul turnului… de unde Roma e la picioarele noastre. Un belvedere bine organizat, cu panouri pe care sunt indicate edificiile vizibile din respectivul unghi.
“Travel along the Appian Way towards the Catacombs of San Callisto, an ancient funeral area for early Christians and burial site for at least 50 martyrs and 16 pontiffs of the Catholic Church.”
Da, abia dupa Porta S. Sebastiano intram pe Via Appia Antica. Via Appia Antica e pavata cu piatra cubica si flancata de ziduri inalte pe ambele parti. Ai impresia ca mergi printr-un tunel de piatra al carui tavan e cerul. Copacii si iedera fac legatura intre zidurile grele si cerul usor.
Pe aceasta portiune de Via Appia Antica se circula normal cu masina ca pe orice alta strada din Roma. Nu exista trotuar pe laterale sau banda pentru biciclete, doar un spatiu ingust intre peretele antic si dunga alba ce delimiteaza zona carosabila. Acel spatiu l-am impartit noi cu pietonii si cu stalpii de iluminat. Traseul e usor ascendent si emotionant prin apropierea de zid sau de masini.
Catacombele S. Callisto erau inchise miercuri, asa ca ne-am oprit la biserica si catacombele S. Sebastiano. Aceeasi caramida si piatra este prezenta si aici. Biserica se gaseste mai jos de nivelul strazii, pana la ea ajungi cobarand cateva trepte late si putin inalte. De o parte a bisericii se gaseste intrarea in catacombele S. Sebastiano, de partea cealalta iesirea. Am vrut sa vizitez catacombele.
Din pacate nu am reusit fiindca vizitarea se face doar in grup organizat si la anumite ore. Din pacate noi am ajuns imediat dupa ce incepuse una din vizite asa ca am fi avut de asteptat inca 15-20 de minute in soare pentru a vizita catacombele. Am renuntat la vizita si am intrat sa vizitam biserica S Sebastiano. Vizitarea bisericii era gratis, catacombele sunt contra cost (8 eur de persoana adulta). Biserica S. Sebastiano este clar dedicata acestui sfant, aproape toate imaginile pictate, aproape toate sculpturile prezente erau cu referire la momente din viata sfantului. Sculpturile mi-au atras atentia prin respectarea tuturor detaliilor anatomice, a proportiilor dar si prin idealizarea trasaturilor personajului. Toate sculpturile parca reprezentau “fitness models”. Ma intreb daca in Roma antica chiar asa sportivi erau barbatii. Nici unu’ nu avea burta, ceva oase strambe… o chelie, ceva…
Pana ne-am adunat toti la biciclete am mai avut timp de o barfa mica despre perioada ideala de vizitare a Romei care cica ar fi in martie-aprilie sau in septembrie-octombrie fiindca iarna – blanda a Romei- nu are coltii scosi, iar vara – torida – de asemenea e in dubii. Acum, in mijlocul lui mai, soarele era puternic inca de dimineata iar la pranz parca insista sa parjoleasca tot ce intalneste.
Seara era ceva mai bine fiindca de undeva din neant se pornea un vant care parca mai domolea caldura.
“Continue past the ruins of the Circus of Maxentius, one of the best preserved of all the Roman circuses, and 2nd only in size to the Circus Maximus.”
Circus of Maxentius, Villa di Massenzio… naiba mai stie ce era acolo.
Dupa ce ne-am mai aranjat pietrele de la rinichi, vezica si vezicula biliara pe inca o bucata de Via Appia Antica si pietrele ei cubice, in aceasta zona alternand cu zone de dale mari, rotunjite de intemperii, despartite de santuri adanci acum, probabil mai putin adanci in vechime, am ajuns la Villa di Massenzio corespunzator afisului de la intrare.
In descrierea turului cica noi vizitam acolo Circus of Maxentius dar ghida l-a denumit Circo di Massenzio. Alaturi de campul verde pe care cica a fost candva Circus of… cine or vrea ei pana la urma, ghida ne-a punctat cateva turnuri darapanate ca fiind palatul/vila Massenzio, cel care avea si “stadionul” corespunzator, si ne-a condus sa vizitam un edificiu de forma rotunda, ca un dom-ciuperca de dimensiuni micute care fusese ridicat de imparatul Constantin (hopa! Unde e legatura cu Massenzio sau Maxentius?!) pentru fiul sau Valerio Romulo (nici o legatura cu Romulo din legenda cu lupoaica, Romulus si Remus).
In acest muzeu in aer liber, plin de ziduri si iarba, in care imaginatia ne-a ajutat foarte mult sa vizualizam povestile un pic amestecate ale ghidului nostru, cel mai frumos moment a fost mancatul de corcoduse. In pustietatea aia, unde doi oameni (personalul muzeului) si o pisica slaba ne-au iesit in cale un corcodus isi etala fructele coapte. Specific spiritului de actiune romanesc, domnu’ s-a suit in copac, in ciuda faptului ca il rugasem in mod expres sa stea pe langa ghid si sa noteze detaliile istorice, si a cules un pumn de corcoduse pe care le-a impartit celorlalti colegi de suferinta turistica.
“See the mausoleum Tomb of Cecilia Metella and the extensive ruins of the Ninfeum of Villa dei Quintili, an ancient villa built by the wealthy Sextus Quintilius brothers in the 2nd century AD.”
Si cum povesteam noi despre prestigiul pe care ti-l oferea o casa pe Via Appia Antica, trancanind rotile bicicletelor pe caldaramul antic, in stanga drumului apare o cladire alba, un dom si o prelungire impodobite cu sculpturi la fel de albe, cocotata pe niste scari. Ne oprim scurt: acela e Mausoleo di Cecilia Metella.
Femeile nu aveau prea multe drepturi in Roma antica, dar si cand stiau cum sa “isi faca prieteni” deveneau demne de casoaie pe Via Appia Antica. Mausoleul se poate vizita, la ce caldura era afara, la cum sira spinarii se scurtase vreo 5 cm in urma deplasarii pe caldaramul Via Appia Antica si la ce chef nu mai aveam, nimeni nu si-a exprimat dorinta de a vizita mausoleul asa ca am plecat rapid mai departe.
Ne-am oprit in scurt timp pentru masa de pranz (inclusa in pretul turei) la Appia Antica Café. O salata sau o portie de paste alaturi de o prajitura si o sticla de apa. De ajuns pentru a ne recastiga fortele, chiar daca nu si cheful de pedalat. Terasa cafenelei ne-a oferit umbra necesara iar vrabiile oportuniste ce ne mancau din farfurie ne-au adus zambetul. Am socializat, am mancat (acceptabil pentru un “on the go”), am aflat ca la capsuni cu zahar se asorteaza foarte bine lamaia si am plecat.
Via Appia Antica se largeste, zidurile inalte lasa loc gardurilor joase ce impreuna cu copacii si iedera ascund parcuri si resedinte private, diferite ordine manastiresti. Pe marginea drumului se ridica marturii ale maretiei trecutului. Ruine la tot pasul. Caramida si piatra ce au trecut proba timpului, a fenomenelor naturale sau a interventiilor umane. Tomba di Marco Servilio Quatro, Tempio dei Figli di Pompeo Giusto, Sepolcro dei Festoni e del Frontespizio sunt doar cateva nominalizate in trecerea noastra furtunoasa pe Via Appia Antica.
Ninfeum of Villa dei Quintili … trebuia sa fie si ala pe acolo… habar nu am care era… undeva pe stanga drumului… dar nu mi-a atras nimic atentia in mod deosebit. In spatele lui, ascunsa de copaci si un gard ar fi trebuit sa fie Villa dei Quintili.
Oricum daca nu erai cu ochii pe jos incercand sa ocolesti santurile din caldaram sau sa tii cararea de pamant ce ferea bicicleta de trepidatii, privirea si mintea erau bulversate de multitudinea de vestigii de pe marginea drumului, mai mari sau mai mici, mai intregi sau mai praduite de vreme si vremuri, la fiecare pas urme ale istoriei marete a primei autostrazi, Via Appia Antica, inca circulabila. Mi-ar fi placut sa avem un ghid care sa se opreasca aproape la fiecare pietricia, sa ne povesteasca ce reprezinta, sa ne introduca in istorie sis a ne invaluie in mit. Din pacate am trecut pe langa ele fara sa ne oprim.
Aceasta bucata a Via Appia Antica, cea de la cafenea si pana la momentul la care am parasit-o era destinata exclusiv pietonilor si bicicletelor (daca isi permiteau). Traficul auto era interzis spre deosebire de prima parte a Via Appia Antica.
“Continue to Aqueducts Park to admire the network of overhead channels that carry thousands of liters of water into ancient Rome every second.”
De pe Via Appia Antica am iesit in stanga pe Viale del Casale Rotondo, am traversat Via Appia Nuova (asfaaaalt!) si apoi am continuat pe Viale Appio Claudio printre pasuni, stane si case pana la intrarea in Parcul Arheologic sau Acqueducts Park. Un drum de tara aproape romantic ce la un moment dat capata niste asfalt pe el.
Parcul arheologic… de departe e clar de ce nu poti sa il numesti altfel decat Acqueducts Park. Nici nu treci bine poarta (adica bariera) si intregul camp vizual e invadat de imaginea primului apeduct. Inalt si maiestuos, Acquedotto Claudio isi arcuieste coloanele de caramida si piatra deasupra aleilor parcului. De unde incepe… din departari, unde se termina… actualmente imediat langa intrare, in timpuri stravechi… in centrul Romei probabil. Trecem pe sub apeductul Claudio, cu o unda de respect si retinere mirata.
Drumul nostru se petrece pe Viale Appio Claudio rasucindu-ne intr-o curgere lina printre picioarele apeductului Felice. Acest apeduct e inca functional. Mai scund decat apeductul Claudio, cu arcade puternice, ca brate musculoase ce sustin viata.
Cum stim ca apeductul Felice este inca functional? Pai are o cusma de ciment deasupra canalului de curgere al apei… si… am intrebat ghidul.
Pe partea opusa cararii pe care pedalam printre flori si lacuri mici, intr-o atmosfera idilica demna de povesti cu parcuri mistice, dincolo de calea ferata, uneori dincoace de ea, se vad urmele apeductelor distruse de timp. Parte apeductul Claudio, parte alte franturi neidentificate. Spre capatul parcului, mergand paralel cu apeductul Felice, prin arcadele sale apar case si gradini. Locuitorii Romei au folosit fiecare oportunitate si au integrat istoria in viata lor. Casele si gradinile sunt lipite de apeduct intr-un melanj cu muzicalitate proprie si arhitectura ingenioasa.
Parasim Acqueducts Park/Parcul arheologic pe Via Appia Nuova pe care continuam prin civilizatia urbana pana ce ne intalnim cu intrarea in Parcul Caffarella. Acesta este un parc botanic, un fel de gradina salbatica in care alaturi de romani iesiti la plimbare, la alergat sau la biciclit gasesti si turme de oi.
“See the water spring of the Ninfeum of Egeria in Caffarella Park, a protected park that was once part of the estate of the Roman senator Herodes Atticus.”
Peisajul perfect al ordinii salbaticite l-am admirat in toate unduirile aleilor parcului, dar Nimfeum of Egeria… nici vorba… Cred ca deja plictiseala ghidului si soarele fierbinte isi faceau efectul. Ghidul nu mai povestea, noi nu mai ascultam… doar pedalam in ritm de plimbare relaxata gandindu-ne ca poate trebuia sa ne mai luam o sticla de apa.
Via della Caffarella, aleea principala a parcului Caffarella ne conduce catre iesirea din parc, in Via Appia Antica. La iesire, pe langa Cappella di Reginald Pole, inainte de soseaua abrupta spre Via Appia Antica, o fantana de tip nazzone ne ademeneste cu racoarea apei.
Nu stim ca mai avem putin, asa ca ne oprim care sa ne ostoim setea, care sa ne umplem sticlele preventiv.
Ghidul ne conduce pe stradute inguste, uneori mai circulate alteori mai linistite, printre copaci umbrosi inapoi catre sediul WheelyBike si incheierea turului nostru pe Via Appia Antica, stramosul autostrazilor de azi (intrucat parasea Roma si ajungea direct intr-unul din orasele port ale Italiei… am uitat care).
Cu istoria in ochi, predam castile si bicicletele, multumim gazdelor si ghidului (cu un bacsis … obligatoriu se pare in lumea tururilor ghidate din Roma fiindca am repetat acest tip de multumire si in cazul celorlalte tururi), ne salutam intre noi si plecam incet, pe jos, calcand pe modernitatea Romei, catre hotel.
E ora 17.30. Am parcurs 24 de km in 5 ore jumatate din care mersul propriu-zis pe bicicleta a reprezentat 2 ore si 45 de minute (date obtinute din salvarile Runtastic). Diferenta de nivel… total insignifianta. In mod sigur un tur pentru cei fara antrenament cardio.
Suntem rupti, dar nu de oboseala mersului ci mai degraba de emotia noutatii. Informatii si imagini din varii moment ale zilei razbat ca sageti la suprafata memoriei, deja nu mai stim sa le ordonam. Soarele ingreuneaza procesul. Ne vom baza pe fotografii si filmari.
Somn de voie, fiindca a doua zi o luam de la capat cu vizitarea Romei pe bicicleta, de data aceasta centrul istoric, Monuments and Hidden Gems .
