Rezervatia arheologica si naturala Yailata, Bulgaria - all inclusive pentru natura

Dupa o noapte scurta, jumatate dormita pe balcon si cealata jumatate pandind rasaritul, dimineata cu un soare demn de luna august nicidecum de inceput de septembrie, ne luam micul dejun pe terasa restaurantului Tyulenovo ascultand valurile, pescarusii si randunelele in timp ce urmarim pescarii si barcile lor.

Singurii nebuni care la ora 7.30 dimineata, in concediu, sunt treji si apti pentru aventura. Dupa masa revedem traseul, ne pregatim si plecam. Urcam dealul de la hotel catre strada principala dar nu o luam pe sosea, la primul colt cotim pe cararile de pe faleza salbatica. Pe urme de masini, printre plante salbatice, pe marginea peretelui stancos incercam sa unim intre ele cararile impletite. 

Din pacate nu reusim sa ajungem prea departe. Ceea ce pe hartile din satelit pareau carari ce se continuau una cu cealalta intr-un dans salbatic sunt de fapt drumuri desprinse din soseaua principala, facute de masinile bastinasilor pentru a ajunge la cisternele de  petrol sau ce naiba o fi in ele imprastiate pe toate campurile. 

Se pare ca zona este presarata cu zacaminte petrolifere sau gaze naturale... nu stiu foarte clar, dar oricum ceva cu aceasta origine, ce sunt exploatate, nu stiu cat de legal, de locuitorii zonei. Pe toate traseele pe care le-am parcurs, uneori chiar in mijlocul localitatilor, ne-au atras privirea aceste containere metalice ca niste cisterne, unele ingropate pe jumatate, aproape toate decorate cu graffiti ca intr-o uriasa expozitie in aer liber.

Lamuriti ca nu putem ajunge la Rezervatia Yailata fara sa urmam soseaua asfaltata, ne indreptam catre aceasta. In bantuielile noastre pe carari de pamant nu am reusit decat sa ajungem la capatul localitatii Tyulenovo. De aici, pe sosea, ne indreptam spre sud, catre Kamen Bryag. O localitate la fel de arhaica ca si Tyulenovo. Case mici, multa verdeata si drumuri rupte. Populatie la vedere... aproape zero! Ne-am oprit la vreo doua intersectii intrebandu-ne daca pe acolo o fi drumul spre rezervatie. Nimic nu indica acest lucru asa ca am continuat incetisor. Dupa o curba relativ larga intr-o bifurcatie unde am luat-o pe ceea ce parea drumul principal, adica am tinut dreapta, se face un drum in unghi drept la stanga. Pe langa biserica pe care o lasi in stanga, spre o vila cu cazare. Indicator spre rezervatie nu e, dar este indicator spre vila. Drumul care se desprinde din principala la stanga imediat dupa ce faci curba din Kamen Bryag se termina fix in parcarea Rezervatiei Yailata.

Si am ajuns in National Archaeological Reserve ‘Yailata’ (fiindca asa scrie pe site-ul oficial)... parc national, parc arheologic, rezervatie naturala... toate intr-un singur loc. La intrare ne-a intampinat un batranel care nu stia bine nici bulgara daramite engleza. Am platit cate leva ne-a indicat el pe degete (parca 4 leva de persoana) si am trecut la gasirea unui loc pentru biciclete. Dupa multe negocieri ne-am inteles sa legam bicicletele de unul din stalpii constructiei ce tinea loc de casa de bilete, magazin de suveniruri si terasa. Dand din cap si gesticuland ne-a asigurat ca le va pazi cu strasnicie. Cum alta optiune nu aveam, riscand sa ne intoarcem pe jos cei 8-10 km ce desparteau Yailata de Tyulenovo, am lasat bicicletele in grija batranelului si am pornit in explorarea rezervatiei. 
Prima oprire: necropola... una din cele multe... Cica sunt vreo 2-3 bine studiate. Asta nus' care era, oricum a fost singura pe care am reusit sa o identificam in periplul nostru. 

Mormite sapate in piatra. Cica ar fi fost folosite ca morminte familiale in secolele 2-5 era noastra. Asa scria pe o placa explicativa ce se straduia sa reziste ruginii. 

Fiecare mormant, aproape ca intr-o poveste avea paznicul sau. In deschiderea de piatra exemplare uriase, aproape 4-5 cm lungime, de paianjeni isi tesusera panza formand o usa din fire aproape invizibile pe care o pazeau cu raspundere. Secretul sufletelor ce ocupau criptele era in siguranta. Paznicii luceau in soare etalandu-si chelicerele ascutite. Nimeni nu ar fi indraznit sa se puna cu ei. Undeva am citit ca exista un ”mormant nr 2” care ar avea sculptat in interiorul sau un cap de bour (parca). Cu asemenea paznici la intrare, nici daca ar fi existat ditamai indicatorul catre mormantul cu pricina nu as fi indraznit sa intru pentru a admira lucratura antica.

De la necropola ce priveste spre mare pazita de soldatii cu 8 picioare o luam pe cararea rosietica catre cetate. In drum ne oprim la o grota vizitabila. Intrarea formeaza un unghi obtuz cu drumul, parca ascunsa de privirea vizitatorului. 

Peretele rosu al versantului se rupe formand rotundul grotei. Nu stiu exact la ce a servit grota, altceva decat locuinta, dar conform a ceea ce scrie pe panoul de prezentare, peretii au fost slefuiti de om si de asemenea aerisirea rotunda din pestera a fost facuta de locuitorii preistorici.

Pe suprafata de 43 de hectare a rezervatiei se povesteste ca ar fi peste 101 pesteri. Din pacate noi nu am ajuns sa vizitam, si sincer nici nu cred ca mai sunt si altele vizitabile, doar 3 astfel de pesteri sau complexe de grote. Una e cea de pe cararea rosietica. A doua e un complex de 5 camere caruia noi i-am zis apartamentul cu priveliste fiindca sunt sapate in versantul abrupt al falezei, exact deasupra marii, expus in totalitate intemperiilor. A treia e biserica din munte, Biserica de piatra Sf. Constantin si Sf. Elena. Tot un complex de 3 camere recunoscut ca fiind folosit de vechii calugari bulgari, ce au preluat pesterile la inceputul crestinismului, drept biserica.

Dupa ce am parasit prima pestera/ansamblu de camere slefuite de om, am continuat pe marginea falezei, cu peretele de stanca in dreapta si haul spre mare in stanga pana la fortareata reconstruita. Pe site-ul oficial al zonei (http://kamenbryag.info/en/yailata-2/) ei povestesc despre usi si turnuri, porti, scari si fortificatii. Din ce am vazut eu acolo nu pot sa povestesc aceleasi lucruri... asa ca, ori eu am tratat superficial problema fiind cu gandul la pericolul de a ramane fara biciclete, ori oamenii astia au o imaginatie foarte bogata... Pentru mine fortareata a insemnat doua randuri de trepte, unele originale celelalte refacute, o podea si niste parapeti de sticla (pentru cazurile in care ii venea cuiva ideea sa experimenteze zborul)... atat... nimic altceva, nu tu turnuri, nu tu porti.

Mai mult m-a impresionat peretele de piatra ce ridica pamantul fertil mult deasupra apei. Dovada acestui lucru e si faptul ca dupa ce am parasit cetatea am urmat cararea ce ducea cel mai aproape de marginea falezei. Chiar daca prin multitudinea de plante ce acopereau solul se iteau placi indicatoare ale unor vestigii, nu am parasit cararea de langa apa decat foarte tarziu, cand consoarta a bagat de seama ca suntem singurii nebuni care o iau pe acolo. Obsesia mea pentru peretele de roca nu a fost un lucru rau totusi. Asa am ajuns la apartamentul cu vedere la mare. La prima vedere nu te atrage nimic acolo. E pur si simplu un platou de piatra situat un pic mai jos decat nivelul falezei. Ca un balcon. Dar daca te atrage marea si cobori pe platou descoperi camerele sapate in peretele vertical. Intai in stanga apoi in dreapta. Camere cu profil cubic, sapate destul de corect in  piatra calcaroasa. Trecerea intre camere se face printr-un pasaj pe marginea stancii. O lama lata de vreo 15 cm, cat sa pui piciorul dincolo uneste camerele. Mai poti incerca trecerea prin culoarul foarte ingust din camere. E ca o mica gaura in baza peretelui despartitor. Daca esti ceva mai bine reprezentat fizic nu ai nici o sansa sa treci pe acolo... singura cale ramane lama dinspre hau si apa.

Mi-am oferit un timp pentru a admira marea de la balconul celor 5 camere. Am simtit nemarginirea, mi-am putut imagina ce au simtit calugarii ce au vietuit acolo (sau cel putin au incercat sa vietuiasca fiindca iarna sau pe timp de furtuna nu cred ca se putea sta) si apoi am continuat drumul pe cararea de la marginea falezei.

La un moment dat, demult, cred ca acea carare avea si niste parapeti... ca sa nu te ia valul nemarginirii si sa te arunci in neant... dar in momentul trecerii noastre doar vreo doi stalpi din metal si trei capete de sarma mai aminteau de protectia de alta data. Continuand drumul pe marginea falezei, schimband culoarea solului din rosul portocaliu de la inceputul drumetiei cu galbenul palid al finalului de poteca, dovada a schimbarii structurii rocilor ce alcatuiesc peretii de piatra, am avut norocul sa ajung si la vestita colonie de cormorani. Pasarile erau acolo, insiruite frumos pe piatra lor, imagine prezenta cam in toate descrierile rezervatiei. Acum am si eu o astfel de imagine simbol ! 

Singura dezamagire e ca nu am gasit si colonia de foci. Cica in rezervatie ar fi si o colonie de foci aciuate acolo din vremuri imemoriale. Totusi, e posibil ca ultima lor atestare sa fie cea din vremea Reginei Maria a Romaniei fiindca site-urile de specialitate descriu, cu fiecare an, scaderea numarului de exemplare observate.

Dupa ce am vazut si cormoranii, stralucind ca diamante negre pe piatra lor triunghiulara, ne-am gandit ca ar fi cazul sa schimbam poteca. Am intrat in vegetatie indreptandu-ne spre un panou ce promitea povesti istorice. Asa am ajuns la crama. 

Adica o suprafata dreptunghiulara, asemanatoare mai mult cu un mormant din zilele noastre, cu un perete vertical in dreptul laturii lungi si doua gauri sapate in acest perete. Panoul nu explica nimic, doar ne anunta ca am ajuns la crama. Pai, daca asta e crama si nu da nimeni un vin antic la degustare, atunci sa mergem mai departe. Bantuim fara scop pe multiplele cararui ce se pierd in vegetalia inalta, fosnind a lacuste si soparle. Avem norocul sa gasim un panou indicator ceva mai detaliat, care, abia acum dupa ce ne-am pierdut de zeci de ori in rezervatie, ne dam seama ca arata drumul de parcurs pentru a vedea cele mai importante puncte si ca fiecare panou iti indica si unde esti (un omulet plasat pe conturul traseului). 

Asa aflam ca suntem cam trecuti de jumatate si ca daca urmam poteca oficiala, prin padure ajungem la biserica de piatra. Ultimul punct vizitabil si cea de-a treia pestera utilizata de calugari.

Incepem urcarea. Peisajul devine padure de foioase, umbra e mai deasa, soarele nu mai aduce a plaja ca pe marginea falezei. La un moment dat drumul se bifurca spre dreapta. Un indicator in bulgara zice ceva ... seamana a biserica. Instinctul zice sa o luam pe acolo. Continuam urcusul. Padurea lasa loc catorva arbori de smochin si peretelui se stanca din care se desprinde structura metalica ce sustine intrarea in pestera-biserica. Pe portile metalice, ce apara intrarea in lacasul crestin sapat in piatra, de vizitatorii mai putin ecumenici, o placa explicativa ne prezinta datele istorice si arhitecturale. Proto-crestinii bulgari au inceput sa o utilizeze ca loc de cult si biserica. Peretii prezinta urme ale activitatii lor prin scrijelituri adanci. Eu personal nu am reusit sa identific decat o cruce sapata cu sarg in roca... restu’ cicatricilor din peretele de piatra nu mi-au sugerat simboluri... dar na, cine sunt eu sa pot emite pareri... iau si eu de bun ce zic arheologii.

Ca orice loc de cult recunoscut, si acest ansamblu de grote cu forma tri-digitata are un loc de rugaciune. Una din cele trei camere are o polita si se pare ca veneratia e mare... bani, un sfesnic pentru lumanari si o bibilie frumos protejata in folie de plastic intampina vizitatorul parca indemnand la rugaciune.

E racoare in pestera biserica. E si liniste... dar parca e cam apasatoare... plecam dupa cateva fotografii si incercarea de a intelege incarcatura energetica a locului.

Continuam cararea catre coama muntelui, deasupra pesterii, deasupra marii. Copacii ce ne-au protejat de soarele de mijloc de zi sunt inlocuiti de iarba specifica zonei costiere. Nu ne mai abatem de la carare. Harta intalnita jos oricum zicea ca alte puncte de interes nu ar mai fi. Doar cateva locuri de observare a pasarilor. Drumul se lateste, traverseaza serpuit limita rezervatiei si se termina in parcarea de unde am inceput aventura.

Batranelul nostru ne intampina zambind, adica cu toti dintii la vedere si gura pana la urechi, fericit ca poate demonstra ca ne-a pazit bine bicicletele. Bicicletele noastre sunt tot legate de stalp. Cumparam magneti, de o calitate infioratoare si un pret destul de piperat (parca 3 leva) iar restul pana la suma rotunda ii lasam bacsis batranelului drept multumire ca a avut grija de bicicletele noastre.

Cam doua ore si jumatate a durat bantuiala noastra prin rezervatie. Distanta parcursa pe jos... conform Runtastic cam 2,5 – 3 km cu tot cu devierile de la traseul oficial... si nu am ajuns pe toate cararuile fiindca ne tinea un gand de teama. Daca esti pasionat si ai la dispozitie relaxarea absentei obiectelor ce pot fi furate (adica daca nu esti pe bicicleta, sau motocicleta, sau orice alt mijloc de transport usor de subtilizat) cred ca rezervatia iti poate lua si mai mult de atat. As vrea sa o vizitez in primavara (in mai, conform https://bgwalk.com/en/tourist-sites/yajlata) cand cica infloresc bujorii si toata valea e inrosita de petalele lor diafane. Inca ceva... as incerca sa o vizitez si cu ghid, sa vad si varianta stiintifica a ceea ce am vazut cu inima. Sa am si traducerea frumusetilor naturale si a bogatiei energetice prezente in rezervatie. Din pacate inca nu stiu de unde sa fac rost de ghid... dar mai caut!

Drumul de intoarcere, fiindca e cunoscut de acum, pare mai scurt ca cel de dus.

Bulgaria nu conteneste sa ma uimeasca. Mi-am argumentat frica de a merge cu bicicleta pe sosea. Ei bine, in Bulgaria am avut o surpriza majora. Daca in Romania poate unu, doi soferi respecta biciclistii, in Bulgaria cred ca doar un sofer, si ala era turist, nu ne-a respectat. Poate ca nu am folosit drumuri asa aglomerate, sau poate ca oamenii astia chiar stiu ce inseamna bicicleta si biciclistul... Nu stiu motivul dar ceea ce stiu sigur este ca in Bulgaria, in ambele zile in care am pedalat, toti soferii care ne-au depasit au facut-o regulamentar trecand pe banda cealalta (adica lasand cel putin 1 metru intre noi si ei) si semnalizand corespunzator chiar daca pe sosea eram doar noi si ei. In cazul in care venea un alt autoturism din fata, asteptau frumos pana trecea si apoi depaseau respectand distanta de siguranta. Am fost placut impresionata de lucrul asta si pot spune ca mi-a placut sa pedalez pe soselele bulgaresti... chiar daca sunt rupte si pline de gropi.

Am ajuns “safe” in Tyulenovo. Eu obosita... dar macar intrega. Ultimul delusor, de la intrarea in statiune mi s-a parut ca dureaza o vesnicie, iar cand ne-am oprit sa cumparam niste piersici cat oul de strut si rumene ca soarele in care au crescut, m-am prabusit langa bicicleta de parca venisem de la vama pana aici pe bicla nu de la doar 10 km mai incolo. Nici nu mai stiu  ce pret aveau fructele la doamna bulgaroaica... cred ca ceva la 2 leva kilogramul. Oricum foarte mic in comparatie cu ce stiam din market-ul de acasa.

Seara ne-a prins pe fiecare cu activitatile sale. Dupa apus a inceput ploaia asa ca mi-am luat locul pe balcon sa o admir si sa o simt.

Tyulenovo – pitstop pentru 3 zile in Bulgaria

Localitatea Tyulenovo, in sine, inseamna cateva strazi gaurite, cateva case, doua-trei hoteluri/ case de vacanta si o faleza impresionanta. Toate acestea situate la cativa kilometri de Shabla… daca nimeresti drumul catre Tyulenovo prin Sabla… ca noua nu ne-a suras nici norocul si nici gps-ul asa ca ne-am ratacit cu talent. Din cele cateva case si hoteluri din Tyulenovo, unul singur are si un fel de alimentara-magazin universal de unde poti cumpara o apa sau o bere si e situat la intrarea in Tyulenovo dinspre Shabla. De aici, in afara de apa imbuteliata ne-am luat si o bere, prezentata de catre vanzatoare ca fiind originala “made in Bulgaria” dupa reteta de Bulgaria. La gust ceva mai dulce decat berea obisnuita. In rest, o doamna vinde niste fructe extraordinare in poarta locuintei pe drumul de iesire din Tyulenovo catre Kamen Bryag si singurul loc unde poti manca e restaurantul hotelului Tyulenovo... bine... ar mai fi si hanul de la intrarea in localitate, acolo unde e magazinasul... dar in septembrie era inchis.

Hotel Tyulenovo, e cel mai mare hotel din localitate, singurul ce se ridica din peretele falezei. Daca nu ar fi terasa restaurantului, ai sari la propriu din balconul camerei direct in apa… asa te incurca putin acoperisul terasei. Hotelul este unul de vara, la interior nu gasesti decat marmura, gresie si ciment. Mobilierul simplu dar cu bun gust, minimalist si tehnic. Pana si baia e minimalista, cada de dus fiind inexistenta. In ciuda acestui fapt, nu pare rece… lasa impresia de curat si matematic, dar nu rece. Culorile hotelului sunt deschise, de vara, alb, gri, bej. Balconul are parapet din sticla iar privelistea asupra micului golf Tyulenovo este superba. 

In toate cele 4 nopti petrecute in hotel am adormit pe balcon uitandu-ma la mare si stele… chiar si in noaptea in care a plouat… M-am facut covrig pe scaunul de plastic din balcon, mi-am sprijinit capul pe marginea balconului si am tras in piept ploaia pana am adormit… si bineinteles ca mi-au curs mucii o zi intreaga dupa… dar nu a avut importanta!

Tyulenovo nu e o statiune pentru pretentiosi si scartari. Nici hotelul nu este…  Cand ma refer la pretentiosi, ma gandesc la carcotasii care au impresia ca acolo se vine pentru plaja… nuuuu, plaja e o limba de nisip, amenajata de hotelul Tyulenovo, pe care se gasesc 3 sezlonguri iar ca sa ajungi la apa topai din piatra in piatra… nu e ca la Nisipurile de Aur (Златни пясъци adica Golden Sands fiindca asa cum am mai zis: in engleza orice suna mai bine) sau la Mamaia unde ai fundu’ marii din nisip… Aici nisipul e marfa rara. Cand ma refer la pretentiosi, de asemenea ma refer la cei dornici de distractii in cluburi si baut pana dimineata… Nuuu… Tyulenovo e un loc de liniste, de regasire… Un loc care pastreaza si conserva simplitatea vietii, puritatea relatiilor linistite, normalitatea actiunilor zilnice… E un loc in care sa vii ca sa poti sa taci…

Jur, asa am gasit pietrele! Dovada ca Tyulenovo e un loc al calmului... nu sunt singura care a simtit asta.

Chiar si cu un bebe mic de cateva luni poti veni la Tyulenovo, sa mananci o scoica si sa zambesti condescendent cand kid-ul din dotare urla fara motiv… Sa urle… Nu-i problema… Suntem zen! Energia locului e de asemenea natura... nu poti sa te superi pe normalitatea unui lucru.

Tyulenovo este locul in care am vazut la 7 dimineata bucatarul restaurantului cumparand peste si scoici de la pescarii proaspat intorsi de la pescuit. Si nimeni nu face scandal ca nu are certificat de calitate... E natural, direct din mare, e proaspat... mai proaspat de atat nu se poate!

In Tyulenovo se vine pentru comuniunea cu natura... in toate formele ei, atat contemplativa pentru spiritele mai poetice cat si activa pentru cei dornici de sarituri si scufundari. Hotel Tyulenovo, desi sta cu picioarele in apa, nu are facilitati pentru activitati acvatice, in schimb pe dealul din fata la Vila Poseidon cica ar fi un centru de scufundari... bineinteles inchis in septembrie. In schimb, Hotel Tyulenovo are altceva... are biciclete de inchiriat. Un fel de mtb-uri destul de reusite.

Iar cand ma refer la scartari, ma refer la cei care pleaca in excursii cu ariciu’ in buzunar. Hotel Tyulenovo, si bineinteles restaurantul, nu este unul ieftin. Camera de hotel e cam 200-300 lei pe noapte (la inceput de septembrie cand e inca sezon)… iar o masa de doua persoane la restaurant te poate lasa si fara 80 leva daca nu esti atent! O medie de bun simt reprezinta cam 40 leva masa de pranz/seara si 20 leva aia de dimineata. Asta daca nu ai luat pachetul cu mic dejun inclus, care vine ceva mai ieftin… dar cei de la receptia hotelului si chiar si ospatarul nu ni l-au recomandat.

In concluzie... Tyulenovo nu e pentru melteni. Nu poti fi prost crescut in Tyulenovo. Te va pedepsi atmosfera daca incerci sa fii asa... Ce e drept mai scapa cate unu’, nimerit pe acele plaiuri mitice din greseala... dar se auto-expulzeaza singur cu o viteza extraordinara. Nu are sanse sa supravietuiasca in acea bula de echilibru... Singura sansa a melteanului este de convertire la echilibru... sau de disparitie. Din pacate, pana la disparitie risca sa induca niste unde ce tulbura naturalul locului.

Dar sa trecem peste hotelul minimalist cu difuzor si muzica in baie si cu terasa lui in apa marii… hotel in care nu am gasit camera disponibila decat in septembrie (cautarea pe booking.com am inceput-o in februarie-martie) si doar in timpul saptamanii.

Tyulenovo pentru mine… a insemnat muuulte apusuri si rasarituri a caror frumusete am incercat sa o prind in imagini chinuite la 6 dimineata prin golf sau la 9 seara pe faleza, a insemnat excursii cu bicla pana la Yailata si Cap Kaliakra sau cu masina pana la Aladzha, si a mai insemnat o liniste profunda pe care mi-a oferit-o marea… pacea echilibrului dintre uscat si apa, cer si adancuri.

La hotel am ajuns in jurul pranzului, ne-am parcat masina cu strangere de inima in parcarea hotelului – fiindca stiam povestile despre disparitiile “misterioase” a masinilor in Bulgaria, si ne-am cazat. La receptie era o doamna cu care am reusit sa ne intelegem destul de bine in engleza. De la ea am primit sfaturile privind micul dejun si tot cu ea am incercat sa lamuresc traseul pana in Rezervatia Yailata. Nu stia nici doamna prea multe, dar macar mi-a dat o harta (5 leva !!!) de unde m-am orientat cat de cat cam pe unde e rezervatia… adica am reusit sa ne dam seama ca din hotel o luam spre Sud. Traiasca Google Maps si wi-fi-ul din hotel ca am vizualizat traseul. Pe harta digitala pe langa soseaua asfaltata, multime de carari se impleteau mergand paralel cu faleza. Am zis ca incercam sa mergem pe ele. Mie personal imi e frica de sosea cand sunt cu bicicleta… de fapt imi e frica de soferi… in Romania nu cred ca am gasit unu sau doi soferi care sa respecte biciclistul si sa il depaseasca regulamentar, lasand macar juma’ de metru intre masina si ghidonul biclei… in Romania e “scapa cine poate” iar soferii au un fel de ura pe care si-o manifesta depasind la poate 10 cm distanta… fara sa-si dea seama, orbiti probabil de mandrie prosteasca, ca la asemenea distanta mica, orice curent de aer, orice pietricica sau denivelare poate arunca biciclistul sub rotile masinii… iar dupa ce nenorocirea s-a produs… cine va trai cu regretele? Nu biciclistul… fiindca ala in mod sigur nu va mai fi capabil decat sa te bantuie dupa ce l-ai intins pe asfalt in asemenea hal incat nici pentru donat de organe nu mai e bun.

Buun, sa revenim la lucruri mai placute daca tot am apucat si mi-am expus motivele pentru care nu imi place sa biciclesc pe sosele, motive pentru care si in Bulgaria am cautat un traseu cat mai departe de asfalt.

Dupa prima incercare, am renuntat la ideea off-road-ului si am intrat cu strangere de inima pe asfalt. Si am avut surpriza placuta sa fim respectati in trafic. In cele doua zile de plimbari pe bicicleta ce au urmat, un singur sofer ne-a depasit neregulamentar. Ceilalti, cu naturaletea unei actiuni firesti, semnalizau, depaseau trecand pe banda cealata si lasand astfel acel metru si jumatate intre noi si ei, apoi semnalizau si treceau regulamentar inapoi pe banda lor. Am capatat curaj si am zis ca o sa mai vin in Bulgaria pentru ture de bicicleta. Cu minima experienta capatata pe soselele bulgaresti consider Bulgaria, cel putin zona de est unde am fost, o tara biciclist-friendly... cel putin din punct de vedere al traficului ... fiindca soselele lor sunt rupte si merg pentru mtb mai degraba decat cursiera.

Pana la a ajunge insa sa ma sui pe bicicleta, am identificat o problema! Ok, bicicleta am, vointa am, traseu am gasit dar... casca?! Nu am casca! Am uitat-o acasa! Mmmm... o problemuta care ar trebui rezolvata cat mai curand! Acest mic amanunt a introdus in programul primei dupa-amieze petrecute in Tyulenovo un drum in Varna pentru a achizitiona casca pentru bicicleta. Tot cu ajutorul Google maps am gasit si un magazin in Varna (Bul. "Bratja Bakston" 1, 9000 Varna Center, Varna, Bulgaria), cu review-uri foarte bune. Fixat gps, gasit magazin (“Веломагазин Нико” ... in traducere libera: “magazinu’ de biciclete a lu’ Nicu” care are si site omonim www.niko-bikes.com )... aaa.... nu se vorbeste alta limba decat bulgara! Semne, cuvinte simple, exemplificari... pana la urma ne-am inteles. De fericire ne-am luat casca, manusi si ochelari! Iar bonus, fiindca probabil i-am parut tare pierduri baiatului de la vanzari, ne-a dat si niste carpe pentru sters bicicleta (bumbac 100%, din tricourile vechi cum se poarta! – cele mai bune, scoase din spate de la tehnic!)... tre’ sa recunosc ca ne-am chinuit sa il facem sa inteleaga ca vrem si lavete, carpe sau orice se poate folosi... mai putin hartie.

Fericiti, cu noile achizitii pe bancheta masinii, ne-am intors la hotel pe o noapte cu luna aproape plina, mare cat o farfurie ce se ridica incet de pe mare. Pana sa ajung eu in posesia aparatului foto din camera de hotel luma era deasupra capetelor noastre. Dar nu-i nimic... am pandit-o in serile urmatoare.

In zilele urmatoare, nu numai luna am pandit-o ci si soarele. In Tyulenovo atat soarele cat si luna rasar din apa micului golf. Daca ai rabdare si prinzi o vreme buna, cu un cer usor brazdat de nori mici si pufosi, lumina proaspata a soarelui si chiar si cea a lunii dezvaluie unghiuri la care nu te-ai astepta.

Mai mult decat sa fotografiez rasaritul celor doua astre, mi-a placut sa ma pierd in contemplare stand pe pietrele din golf ori pe bancuta de pe faleza superioara sau de pe bucata de ciment ce defineste un punct de belvedere deasupra golfului pescaresc.

De jos de pe pietrele golfului este cel mai frumos. Acolo, o data cu ridicarea soarelul simti si viata. Inainte ca lumina soarelui sa devina clara si discul sau auriu sa incalzeasca atmosfera, atunci cand apa ia foc, pescarii isi dau binete si imping barcile spre apa intr-un ritual al plecarii. Vorbele lor sunt baritonale, apasate, de intensitate scazuta... uneori par soptite... pescarii vorbesc intre ei, isi dau indicatii ca si cum ar vrea sa nu trezeasca inca aerul. Trec prin golf parca abia atingand pamantul desi cand te uiti la ei sunt niste oameni robusti, formati de vanturile marii, de vaslele puternice si de plasele grele.

Cand lumina devine alba ei se intorc de la pescuit. Multumiti sau dezamagiti, vocile lor sunt acum mai puternice, se rade, se spun povesti, se vinde peste.

Turisti dornici de aventura se scufunda in golf pregatiti temeinic cu costume de neopren si masti.

Unu-doi turisti mai lenesi regreta absenta plajelor stand la soare pe cele cateva sezlonguri ale hotelului. Dar asta e frumusetea locului... salbaticia pietrei, limitarea comfortului dat de nisip.

Cei care inteleg ca Tyulenovo inseamna piatra si apa, dar nu indraznesc sa cunoasca apa in adancurile ei, se plimba pe faleza, admira formele de relief sculptate de mare cu rabdare in peretele de calcar vertical. Si au ce admira. Faleza incepe din fata hotelului Tyulenovo si continua... cat vezi cu ochii. Poti merge asa pe marginea ei pana te pierzi in zare. Daca nu esti atent ajungi pe jos la Kamen Bryag si Yailata. Faleza se continua si mai incolo... pana la Cap Kaliacra. Si dupa Kaliacra... se tot continua cu sculptura ei, dantela de piatra si scoici modelata continuu de mare si vant.

Nu am apucat sa vedem toata faleza. Am ciupit un pic imaginea ei la Yailata si Cap Caliacra. Nu stiu daca mai sunt si alte puncte unde apa si pamantul sa se fi imbratisat si modelat asa cum s-a intamplat la Tyulenovo. Daca in Yailata gasesti pesteri agatate de versant deasupra marii, la Cap Kaliacra gasesti muscatura sangeroasa a marii din faleza, la Tyulenovo gasesti arcul peste mare. Faleza din Tyulenovo are pesteri, are daramaturi dar are si arcul din Tyulenovo. De pe carare nu iti dai seama de frumusetea arcului. De fragilitatea lui pe de alta parte. Cand calci pe el, traversandu-l catre mare nu realizezi ca pietrele abia se mai sprijina una pe cealata ca intr-un puzzle tridimensional in care orice adiere poate strica echilibrul si schimba punctul de sprijin. De deasupra, pare stabil. Dar cand te uiti din laterala nu mai e asa. Se vede ca arcul provine din prabusirea unei pesteri... si continua sa piarda cate o bucata din el... incet dar sigur.

In noptile in care am pazit luna am observat lumina sub arcada, ca si cum cineva ar fi facut focul acolo. Nu stiu cum se ajunge sub arcada fiindca mi-ar fi placut foarte mult sa vad si acea parte. Bine... am vazut oameni pescuind de pe partea dinspre mare a arcadei... nici respectivii nu stiu cum au ajuns acolo si cu scaunel si cu galeata... cand mie numai mersul pe arcada mi s-a parut periculos, iar marginile pietrelor foarte abrupte. 

Tot pe faleza se mai poate admira si monolitul, coloana, ce iese din mare. Probabil a fost se ea candva piciorul unei arcade.

Pe arcada si pe monolit... si cred ca mai sunt si alte locuri pe care nu le-am descoperit eu se afla placi cu diverse inscrieri in bulgara. Care e originea lor... habar nu am... si, in afara de faptul ca m-am mirat ca cineva a vrut da demonstreze ca se poate fixand acele placi pe piatra istorica, nu m-a interesat motivul pentru care au fost puse acolo sau ce scrie pe ele.

Si mai e o zona, parca e un fund de mare... o depresiune in platoul falezei, cu fund pietros, cu multe scoici prinse in roca, martori ai formarii zonei.

Multe alte locuri pot fi transformate in puncte de belvedere. Tot felul de cararui printre pietrele falezei duc foarte aproape de tot felul de scobituri ale peretelui vertical. O increngatura de intamplari ale naturii ce te fac sa privesti fiecare piatra in cautarea povestilor.

Si uite asa mergi in nestire pe faleza, cu privirea alergand dintr-o parte in alta, admirand si visand. Ajungi sa parcurgi kilometri intregi cautand comori si realizezi ca te-ai departat mult de statiune si hotel.

Apoi trece ziua, se lasa seara si luna impune linistea. Alba si rece, luna impune respect. Nimeni nu mai viziteaza golful. Poate doar vre-un turist obsedat de mare si luna. Orice pas pe nisipul de deasupra golfului rasuna ca o intrega armata. Valurile mici ale marii ce se pregateste si ea de somn, sunt singurele ce spun noapte buna pietrelor si barcilor din golf.

Asa trec apusurile si rasariturile in Tyulenovo.

Asa trece ziua, luna, anul in Tyulenovo.