Kaliakra - tot turistul o cunoaste, putini o simt

Dupa o seara cu ploaie pe mare, cu aer tare si luna ascunsa in nori, rasaritul a fost si el innorat asa ca am avut ocazia sa lenevim un pic mai mult. Lucru bun pentru mine fiindca adormitul pe balcon, pe timp de ploaie, si-a spus cuvantul si m-am trezit cu durere de cap si ditamai mucalaii ce stateau in calea aerului proaspat. Dar cu chimicale de desfundat nasul, chimicale contra durerilor de cap si o cana mare de ceai fierbinte (adica doua cani mai mici in viziunea restaurantului... nu vindeau la litru) efectele noptii pe balcon s-au diminuat.

Azi este zi de Cap Kaliakra pe bicicleta. Vreo 52 de Km dus-intors. Nu mai cautam drumuri alternative si incurajati de atitudinea soferilor din ziua anterioara pornim pe sosea.  Tyulenovo –Kamen Bryag – Sveti Nikola – Balgarevo unde facem la stanga in capatul drumului parasind soseaua principala – Cap Kaliakra final de cursa.

La iesirea din Balgarevo spre Cap Kaliakra am avut o alta revelatie bulgareasca. Cum pedalam noi agale  (impropriu zis agale  fiindca era usor deal iar io eram deja terminata incercand sa tin un ritm acceptabil... consoarta se plictisea deja la 20 km/ora ai mei), pe partea dreapta a drumului vedem un indicator catre o  fortareata din lemn. Initial am zis ca o fi vre-un parc de distractii din ala medieval. Al meu a zis ca vrea sa facem un ocol sa vedem ce e. Asa ca deviem spre stanga pe un drum de pamant si piatra, pe langa curtea unui bulgar pana la vreo 50 de metri de sosea. Cand ajungem citim noi cu sarg toate afisele si ajungem la concluzia ca e un fel de muzeu. Historical Center “Ongal” – o prezentare audio-video, acum pot sa spun ca e audio-foto, a istoriei Bulgariei. 

Hai sa intram! Pret: 4 leva... suma magica in Bulgaria! Legam bicicletele in spatele unor artefacte antice si platim biletul unei doamne foarte hippy style care e administrator, ghid si mai locuieste si in curtea de langa. Intr-o engleza mult mai buna ca a mea, doamna ne explica cum sta treaba cu vizitarea muzeului, ne asigura ca putem face fotografii dar ca mai bine stam cuminti fiindca toata actiunea se petrece pe intuneric. Am purces in vizita nonconformista. Si chiar a fost asa. Muzeul constra dintr-un sir de incaperi cu fotografii si sculpturi sau alte obiecte pe pereti. Cand intri in camera initial e intuneric total, apoi povestitorul din difuzoare incepe sa dezvolte tema iar lampi legate in tavanul camerei se aprind pe rand luminand exact zona in care se afla obiectul despre care se povesteste. Ghidul audio e in mai multe limbi printre care si romana. Daca la inceput mi s-a parut puerila treaba, pana la final modul de prezentare in camera neagra si povestile spuse de ghidul audio intr-o romana stricata dar foarte interesanta si-au facut efectul. Am rememorat perioade comune ale istoriei bulgaresti si romanesti, am aflat lucruri noi despre istoria Bulgariei... la final am iesit la lumina cu gandurile apasate de imaginile prezentate, incarcata de istoria violenta si tumultoasa a acestui mic popor bulgar... si am realizat ca am fost privilegiati ca natie avand mult mai putine conflicte si reusind sa plecam capul in momentele cheie pentru a scapa de razboaie inutile si sacrificii de vieti fara finalitate.

Multumind pentru povestile traduse in romana, ne reluam drumul catre Cap Kaliakra.

Intr-un final ajungem in apropiere de Kaliakra. Viteza noastra de deplasare avand o medie de 20 km/ora ne permite sa identificam o cascarabeta metalica pe dreapta drumului, si o mare dunga rosie pe asfalt. Stop! Aici se plateste taxa de acces in zona turistica Cap Kaliakra.  Taxa e 3 leva de adult, 1,5 leva pentru copii si elevi. Nu stiu daca se aplica si elevilor straini taxa de 1,5 leva...

Platim regulamentar, apoi continuam drumul pana la primul monument. Statuia lui Fyodor Ushakov. O sculptura modernist comunista, cu linii drepte si unghiuri ascutite, foarte inalta si cu o perdea de coloane in spate. Cica era amiral nenea ala a carui statuie e acolo. Nu am avut curiozitatea sa aflu ce a facut pentru tara bulgareasca de a meritat sa fie rasplatit cu o statuie cat un colos. In dreptul statuii uriase a amiralului Ushakov e parcarea Kaliakra. Aici iti lasi masina si de aici pleci pe jos pentru a vizita cetatea... adica zona de ruine antice si restaurantul. Parcarea intesata de masini, unde nu mai ai loc sa parchezi un scuter macar (in ciuda faptului ca e destul de larga) este inconjurata de tarabe cu suveniruri, care mai de care mai variate si mai nefolositoare, si se continua cu o pietonala asfaltata ce urca un deal si trece prin poarta arcuita a cetatii. La umbra portii de intrare un acordeonist canta de jale introducandu-te in atmosfera istorica... omu' vrea doar bani, dar efectul cantarii se pare ca depaseste intentiile lui. Putin pe dreapta, si mai mult pe stanga se insiruie zidurile vechii cetati. 

Acoperite de pamant, abia itite dintre ierburi, pietre batrane incearca sa isi spuna povestea multimii de turisti ce trec pe langa ele. Ziduri de locuinte , o fantana... si drumul continua serpunid prin istorie.

Pe dreapta o unitate militara, in stanga coboara pe marginea falezei o alee pietruita. Aleea trece prin mijlocul restaurantului... sa nu cumva sa ratezi posibilitatea de a lasa minim 40 de leva la o masa.  Am cazut si noi in plasa foamei si la plecare ne-am oprit sa mancam in restaurant. 

Pe stanga terasei restaurantului, langa bar e un mic muzeu intr-o grota. L-am ratat fiindca am crezut ca este magazin de suveniruri. Acolo cred ca as fi aflat istoria cetatii si insemnatatea ruinelor (Mda... pe Google maps asa zice... ca in grota aia mica cu magneti la intrare si multe cuiburi de randunele deasupra era Kaliakra Museum). Data viitoare... Pana atunci, ma informez de pe net pentru a afla ce am vazut.

Si sa revenim la mancare... Restaurantul Castello di Kaliakra... nus’ de ce are nume italian dar, daca asta e numele lui nu avem ce face... este destul de scump. Ce e drept nu mananci 3 bete, portiile sunt destul de mari iar daca nu esti atent la cantitati risti sa te trezesti cu o oala intreaga de mancare in fata, asa cum am patit noi. 

Am comandat intai cate o supa. Eu voiam de mult sa incerc “tarator”-ul bulgaresc care habar nu aveam ce e, dar al carui nume se auzea intr-un mare fel, iar consoarta era doar infometata asa ca si-a luat o supa clasica de pui... ca sa nu riste sa ramana flamand... ce cunosti sigur stii cum se mananca. Eu am descoperit ca tarator-u' e o supa rece de iaurt cu verdeturi si mult ulei, destul de gretoasa. Un fel de sos tzatiki cu ulei... A doua oara nu mai am curiozitati morbide! La felul doi domnul si-a luat coaste de porc, clasic si fara fonfleuri, eu am incercat o tocanita ce promitea. Ce e drept a fost ce a promis si chiar mai mult! Tocanita numita “sach” a venit sub forma unei cratite inca fierband, plina ochi cu un amestec de legume fierte “al dente” si carne din cam toate animalele comestibile in partea asta de lume. Acea oala era pentru 4 persoane, lucru specificat in meniu unde scria ca are 700 gr portia... dar eu nu i-am crezut si am zis ca-s 700 grame cu tot cu oala. Ei bine nu, au fost 700 gr de tocanita. Bineinteles ca nu am putut manca... Mai trebuia sa ne suim si pe biciclete dupa si sa pedalam vreo 25 de km... riscam sa lasam prin vre-un lan tot ce mancasem la masa daca ne-am fi chinuit sa terminam oala de tocana, asa ca l-am rugat pe ospatar sa ne puna la pachet cam 3 sferturi din ea.  Concluzie: aveti grija la gramajul portiilor ca sunt pe bune! Iar preturile sunt tot pe bune! Am lasat 81 de leva in restaurant pe mancare si bautura, fara sa includ si bacsisul lasat chelnerului. Numai apa la 1,5 litri a fost 6 leva, iar cafeaua espresso scurt aproape 4 leva. Supele au fost una 4 leva si cealalta 6, coastele vreo 17 leva si cel mai scump a costat cratita de tocana 35 leva. Limonada 5,5 leva... si o cola, cred, inca 3 leva jumate... Cum bonul e in bulgareste... oricum nu stii ce iti trec oamenii aia acolo... pot scrie si ca ai mancat elefant de mare, tu platesti ca nu intelegi o iota! Mancarea, cel putin ce am luat noi (exceptie facand tarator) a fost buna, in schimb asteptarea pana la a ti se lua comanda, apoi pana sa primesti ce ai comandat... si chiar si la final pentru a plati... extrem de nesuferita. Pana la comanda si apoi pana am primit mancarea pe masa am avut timp sa fotografiez randunelele din toate pozitiile, sa ma sui pe toate pietroaiele din jurul restaurantului si sa ma mai si plictisesc. Inarmati-va cu muuulta rabdare si calm pentru a reusi sa mancati linistiti in restaurantul de la Cap Kaliakra. E o proba de foc, iar cine o trece inseamna ca e cu zen-ul la 100%. 

Noi am trecut prin aceasta proba la plecare.

Cand am ajuns eram prea dornici de a trece in revista vestigiile si nici nu ne era foame.

In stilul meu personal, la Cap Kaliakra, am lasat consortu’ biciclist cu mijloacele de transport langa un copac si am plecat in explorare... Bineinteles exact pe acolo pe unde era drumul mai rupt si cu semne de trecerea interzisa.

Prima coborare a fost pe langa restaurant, pe o fosta carare pietruita si strajuita de stalpi din beton si lanturi. Actualmente cararea e aproape impracticabila. Pamantul e rupt pe alocuri, haul se deschide la picioare si martea te cheama perfid lovindu-si valurile albastru-verzui de stancile cazute din faleza.

Inaintezi cu grija, cu strangere de inima dar si manat de curiozitatea frumusetii salbaticiei ce a pus stapanire pe lucratura umana, pe cararea abia schitata in unele locuri. Plante crescute haotic parca iti intind o mana de ajutor de pe versant incercand sa te tina pe carare, marea se repede de jos incercand sa te cheme la o lupta pe care o vei perde din start. Indrazneala de a continua drumul e rasplatita de prima oprire. O grota calcaroasa, cu pereti din straturi de scoici presate de greutatea secolelor trecute se deschide in drum. In grota, o banca te indeamna sa iti tragi sufletul. Praful alb al calcarului tocit de anii de intemperii formeaza o patura volatila in intreaga grota. De acolo, marea nu se mai vede asa periculoasa. Zona de zbatere este ascunsa privirii, se aude doar glasul ei suierat. De vazut nu se vede decat intinderea inclestata in nemiscare, soarele ce se reflecta in sticla apei si cateva barcute de pescari zgariind nemarginirea albastra. Nu pot descrie sentimentul avut... micime dar si tupeu... frica dar si bucurie, totul imbracat intr-o mantie de liniste ciudata aproape ireala, ca un drog.

O scurta pauza, un pic de filosofie si dau sa plec. Cand ma uit in dreapta mea... ce mai partener de contemplare am avut! O ruda a gardienilor mormintelor de la Yailata se aciuase in curbura grotei. La nici 20 cm de umarul meu... Mi-a tasnit sangele in vene, mi s-au reactivat toate simturile cand am dat buna ziua soldatului cu 8 picioare. Probabil si in aceste locuri erau ceva spirite ancestrale ce aveau nevoie de protectie prin fire de cristal. Ma retrag incet, bucuroasa ca nu ne-am intersectat prea mult eu si gardianul de 5 cm lungime, si imi continuui drumul, pe cararea aproape inexistenta, catre finalul care nu stiam ce imi va propune. Am coborat pe pamantul batatorit de alti curiosi, am ocolit peretele falezei cu marea chemandu-ma si am ajuns la finalul calatoriei. Un loc, imediat sub arcada vizitabila de langa bisericuta Kaliakra, unde pamantul rosu al malului s-a surpat luand cu el scarile, cararea si ce mai fi fost acolo. In locul lui au ramas rani adanci in peretele falezei. M-am asezat pe ce a mai ramas din promontoriu si am mai filozofat un pic. Cat de mici si efemeri suntem. Natura si-a reglat conturile intr-o clipa. A distrus ceea ce au vrut oamenii sa creeze. Tot ceea ce parea rezistent si stabil, un loc de meditatie a disparut la dorinta simpla a marii. Acum ce a mai ramas e o muscatura adanca in zidul de piatra calcaroasa, rosie, parca sangeranda, si un morman de daramaturi la cheremul valurilor.

Locul acela distrus, dar viu, tacut dar atat de agitat mi s-a parut extrem de frumos... as mai fi stat pe treapta aceea singuratica un timp... dar m-a luat frica... frica de neprevazut, frica de micimea noastra, de efemerul momentului. Am incercat sa surprin in cateva imagini frumusetea acelui loc. Nu am reusit. Nu am inca harul de a prinde si pastra macar pentru ceva timp frumusetea, puterea si durerea acelui loc.

Ma intorc pe aceeasi carare aproape invizibila. Revin pe aleea principala, pe acolo pe unde turistii cauta secretele Kaliakrei. Urmatoarea deviere... inca un traseu inchis accesului. Sar gardul ca un turist responsabil, prefacandu-ma ca nu inteleg ca pe panou scrie ca nu am voie... e in bulgara panoul asa ca am scuze. Cararea e mai abrupta ca prima, dar mai scurta si pavata cu dale. Finalul este in arcada mica a unui fost templu. De aici marea si peretele de piatra par sa fi facut pace. Totul pare in echilibru stabil, chiar daca arcada se mai sprijina intr-o mana de pamant. Fereastra catre albastru. Albastrul cerului transparent si fluid, albastrul apei rece si greu de culoare, intepenit dar totusi mobil. Pescarusii si soarele fac legatura intre cele doua nuante de albastru, le contopesc si le definesc. 

Un alt loc in care natura te ingenuncheaza cu simplitatea nemarginirii, iti arata cat de mic esti si cat de supus ar trebui sa te arati in fata maretiei ei.

Revin pe zona stabila a puterii umane. Aleea pietruita, bine ancorata in pamant, lata si foarte circulata. Trecem pe langa statui matematic sculptate, placi comemorative sau explicative din ciment si marmura. Ajungem pe ceea ce e Cap Kaliakra. Cel mai adanc infipt in mare punct al malului bulgaresc. Un spin deformand conturul apei. Pamantul inteapa apa si cerul. Aici, aproape sapata in pamant o biserica ortodoxa mica si ruinele unui templu. Aceleasi arcare deschise spre mare, deschise spre nemurire, spre forta greu de stapanit si de inteles a aerului. De aici se vede si zona daramata unde am ajuns in prima evadare de pe aleea oficiala. Nici de aici nu ii poti surprine maretia si frumusetea.

E prea multa lume. Prea multi turisti se vantura dintr-o parte in alta in incinta mica dintre arcade... Linistea locului e pierduta. Cu greu te poti aduna pentru a simti energia ce umplea alta data sufletele si mintile celor ce meditau sau se rugau aici.

Parasesc oarecum bulversata arcadele. Ar fi trebuit sa fie un loc in care sa ma pot bucura de aceeasi energie ca in celelalte doua opriri. Dar nu a fost. Vibratia ancestrala era tulburata de superficialul tranzitului turistic.

Asta e... trebuie sa avem si astfel de locuri.

Parasim Cap Kaliakra pe aceeasi alee turistica. Ne strecuram printre grupurile ametite de turisti ce vin si pleaca. Unii se uita ciudat la noi. Nu prea inteleg cum sta treaba cu bicicletele.

Drumul de intoarcere. E destul de tarziu. Nu stim cat o sa ne ia. Viteza de deplasare e mai mica fiindca am mancat si suntem greoi si fiindca eu sunt obosita. O tura atat de lunga nu cred ca am mai facut decat in prima zi Delta Dunarii de la Tulcea la Stipoc (60 km) sau in aventura de 4 ore dus intors Constanta-Corbu (cam 70 km dupa care am murit si am mai inviat dupa 3 zile).

In ciuda previziunilor triste conform carora ne apuca noaptea pe drum, nu a fost asa. Am ajuns pe lumina in acelasi Balgarevo, am salutat din mers muzeul care acum e pe dreapta si cum ocoleam bump-urile de la trecerile de pietoni cu coada ochiului zarim 3 batranele ce vindeau diverse pe marginea drumului. Ne oprim. Ce avem noi aici... pai un trio fantastic care arata convietuirea pasnica si melanjul ce alcatuieste satele bulgaresti in persoana a o batranica turcoaica, una romanca si una bulgaroaica cu varste venerabile, impreuna aproape 250 ani, care mai surda, care mai chioara... bulgaroaica se tinea cel mai bine si era si cea mai tanara, ce stateau taraba langa taraba si vindeau jucarii crosetate de ele, oua de la gainile proprii si smochime mari si coapte. La 2 leva kilogramul de smochine zemoase, am luat cate un kg de la fiecare... ca sa nu fie cu suparare. Iaca asa, am inghesuit in ruccsac, alaturi de tocana de la restaurantul Kaliakra si 3 kg de smochine plus urarile de sanatate in 3 limbi de la 3 bunicute. Oprirea si dialogul avut cu cele 3 batranele ne-a redat un pic forta de pedalat. Chiar daca ruccsacul era mai greu, spiritul era mai vesel. Incet, incet pedalam, eu cu dureri de sa, in ciuda echipamentului achizitionat special pentru pedalat pe distante lungi. Inainte de Kamen Byrag deja nu mai stiam pe ce parte a seii sa stau. Cautam orice motiv sa ma opresc, ziceam ca vreau sa fac poze... dar nici de alea nu mai averam chef. Intr-un final, dupa ce m-am ambitionat si m-am auto-sugestionat cat am putut eu de mult am reusit sa ajungem la hotel Tyulenovo.

Spalat, schimbat, mancat si... eeee... crede careva ca dormit! Nicicum! Tre sa pazesc rasaritul de luna. Ceea ce am si facut, dupa care am adormit pe balcon, covrig pe scaunul meu de plastic.

Am mai pedalat un pic in somn, dar nu prea mult si am mai rezonat un pic cu energia arcadelor de la Cap Kaliakra.

Aladzha din Bulgaria – manastirea in piatra cu nume greu de pronuntat

Ce mult mi-am dorit sa ajung aici. Intreaga expeditie in Bulgaria a fost gandita plecand de la aceasta manastire sapata in piatra. Avem si noi ceva asemanator in Romaina... in Dobrogea, Canaraua Fetii si biserica in piatra de pe langa Dumbraveni, probabil in Canaraua Dumbraveni. Citisem despre asezamintele monahale de la Aladzha, stiam exact ce trebuie sa fac acolo... si totusi, in ziua in care am pornit care manastire, abia am nimerit intrarea, vizitand astfel fara sa vrem si marginea rezervatiei naturale Nisipurile de Aur, iar dupa ce am nimerit manastirea, nu am ajuns la Catacombe care cica erau la un kilometru distanta spre vest... adica spre interiorul hartii... naiba stie cum se ajungea acolo sau unde sunt si ce sunt exact fiindca pe Google maps, spre vest, nu exista nimic decat peretele de piata in care e sapata manastirea antica.

A 3-a zi din concediul in Tyulenovo, ultima zi in Bulgaria, zi de revenire dupa ce in prima zi am vizitat Rezervatia Yailata si in a doua zi Cap Kaliakra pe bicicleta.

Fiind cazati in Tyulenovo, iar manastirea Aladzha fiind localizata langa Nisipurile de Aur (Golden Sands in universala engleza) am avut ceva de mers (cam 100 km). Traseul l-am fixat pe gps dar am avut si indicatoare catre Aladzha. Mai in bulgara, mai in engleza... au fost ceva indicatoare. Ce e drept pe varianta de indicator in engleza Aladzha este scrisa Aladja, adica ne cam trebuia putere de concentrare sa constientizam ca e acelasi lucru, noi fiind obisnuiti cu scrierea din ghidurile turistice si Google maps. Frumusetea limbilor cu alfabet diferit si a pronuntiei diferite de scriere.

Pana in Nisipurile de Aur drumul a fost clar, putine bifurcatii. Chiar si in statiune initial indicatiile au fost clare si concrete. Dar... cand aproape sa iesi din Nisipurile de Aur apare o problema de comunicare. Intr-o intersectie in X, cu vreo 3 semafoare de nu mai stii la care sa te uiti, gps-ul si realitatea nu prea se mai pupa. Gps-ul zice sa mergi inainte, realitatea e ca trebuie sa continuui pe principala, spre dreapta cum se vede din masina. De fapt si gps-ul are dreptate fiindca el, stada cu prioritate o considera ca fiind  “inainte” chiar daca pe asfalt, de la semafor, se vede ca ar trebui sa o iei clar la dreapta. Noi ne-am incurcat acolo, am luat-o pe strada care parea sa fie cea mai in continuarea strazii de pe care veneam noi si ne-am trezit undeva la iesirea sudica a Nisipurilor de Aur. Absenta indicatoarelor catre manastire si gps-ul care ne zicea sa intoarcem unde avem posibilitatea ne-a facut sa re-evaluam situatia si sa ne intoarcem in intersectia buclucasa. Cand ajungem in intersectie, gps-ul deodata zice sa o luam la stanga. Ok... asa facem. Apoi ne uitam lung in spate... “Cum naiba de initial a zis tot inainte ca apoi sa indice stanga? Nu putea sa zica din prima sa o luam la dreapta!”

Oricum nu mai are importanta. 

Continuam pe drumul ce aduce mai degraba cu un drum de munte pana ajungem la o alta bifurcatie. In fata multe masini oprite in fata unui izvor, autocare, lume care lua apa in bidoane de 1o litri minim si in numar cat mai mare, din acel izvor. In dreapta, langa un panou ce indica niste trasee de drumetii incepe, dincolo de o bariera deschisa, un drum ascendent, lat cat o masina. Io stiam ca pana la manastire se merge pe jos. Ma asteptam sa vad si peretele de piatra cam asa cum se vede Canaraua Fetii la noi. Banuim ca pe drumul ingust trebuie sa o luam pentru a ajunge la manastire. Urcam cu masina pana intr-o poiana. De acolo o luam pe jos. Inainte de a urma drumul, in poiana ne abatem spre marginea padurii unde se inalta un fel de stalp metalic cu o casuta in varf. Habar nu am la ce folosea... semana foarte bine cu un punct de paza militar, o santinela. Dar era parasit. Consoarta ma intreaba daca vreau sa urc. Ii zic ca nu am curaj asa ca urca singur. Pe la jumatatea urcusului chiar si el are indoieli asupra valabilitatii ideii sale. Vantul se simte mai puternic cu cat urci iar senzatia de ameteala si neincredere in propriile maini si picioare isi face aparitia. Pana la urma reuseste sa ajunga sus. Privelistea cuprinde toata padurea si toata statiunea Nisipurile de Aur. In casuta din varful stalpunui, lumanari puse in cerc ca intr-un ritual pagan si cateva graffiti. O filmare mica si apoi drumul inapoi... cu ceva mai multe emotii se pare decat la urcare.

Dupa vizitarea observatorului din poiana ne continuam drumul. Si tot urcam, si urcam... si nici urma de om sau de indicator care sa zica ca am fi pe drumul cel bun. La un moment dat, plictisiti de poteca pseudoasfaltata si prafuita, decidem sa ne intoarcem la masina si sa mai studiem o data panourile pentru a afla unde e Manastirea Aladzha.
Cand ajungem la bariera se mai eliberase un pic zona din fata izvorului si vedem exact langa el o poarta din lemn. Ne apropiem sa vedem ce scrie si realizam ca aia era intrarea in manastire. Ihhh... asa prozaic si modernist, asa de la strada. Intram. O poteca ascendenta, pavata se strecoara printre copaci. O urmam. Dupa cateva zeci de metri ajungem la o alta poarta. Intrarea oficiala in manastire, locul unde se plateste si taxa de intrare. In dreapta casa de bilete (unde platim cate 5 leva de adult), in stanga pe alee muzeul manastirii. 

Drept inainte o alee ce duce la peretele de stanca in care e sapata preistorica manastire Aladzha, motivul pentru care am facut drumul pana aici. Totul foarte ingrijit, renovat, nou. Doar peretele de piatra ce mai aduce aminte de vechea asezare. Turisti garla. Grupuri de cate 30-40 de oameni vin in valuri, galagiosi si grabiti, pleaca repede.

Muzeul manastirii e mic, organizat pe doua etaje. Jos se gasesc cateva reprezentari grafice ale vietii monahale vechi si un video book unde poti afla date despre viata in manastire sau ce alte manastiri de acelasi gen si unde se mai gasesc pe teritoriul Bulgariei. Un meniu iti permite sa alegi ce doresti sa vizualizezi. Click si povestea se deruleaza pe un ecran mare in fata sau pe ecranul mic al ghidului video. La etaj se gasesc cateva bucati din mozaicul ce tapeta bazilica... nus care era fiindca nu am identificat-o  nici pe harti nici in teren.

Muzeul cred ca are mai mult rol de magazin de suveniruri, intrarea fiind bogata in astfel de exponate. Cel mai pretios lucru din acel muzeu a fost pentru mine o harta in care erau evidentiate toate siturile arheologice cu biserici de piatra sau asemanatoare din Bulgaria (si una din Romania, biserica de calcar de la Murfatlar care nu este deschisa publicului larg... spre deosebire de cele bulgaresti). Sa stiu macar unde trebuie sa ma mai duc.

Din muzeu ne indreptam catre manastirea din perete. Alba, situata la inaltime, prima impresie cand vezi sectiunea peretelui de stanca in care se gasesc camerele manastirii e ca privesti prin sectiunea unui cuib de soareci... sau orice alt animal sau insecta sapatoare de tunele. Asa se vede de jos... cateva tunele sinuoase, paralele cu structura stratificata a peretelui de piatra calcaroasa si cu solul.

Accesul e pe o scara de metal, corespunzator construita. La primul etaj se deschide o camera larga, o fosta biserica fiindca in fata se mai vad cateva picturi. Probabil alta data podeaua era acoperita cu lemn.

Tavanul in a carui structura se vad scoicile e afumat pe alocuri. In podea se formeaza trepte din piatra. Atat de tocite de calugari si vizitatori incat au devenit rotunde si alunecoase. Tunelul de trecere catre camerele urmatoare, acele trepte pe care s-au scris povesti din pasi, trebuie trecut cu mare grija. Se aluneca din orice pozitie si cu orice tip de incaltari... soldurile subrede se pot sparge foarte usor acolo. Dupa ce am alunecat pe una din trepte si abia am ramas in picioare, scapand doar cu o julitura pe glezna, m-am uitat in urma contempland treptele... Acesta este “locul de trecere”... aici afli daca esti demn sa cunosti manastirea, sa simti povestile pietrei... Treptele iti arata ca trebuie sa te inclini si uneori sa mergi pe genunchi atunci cand accezi la cunoasterea energiei divine.

Chiliile mici ce urmeaza treptelor au deschidere spre vale. Copacii padurii acopera vederea, dar soarele patrunde brutal in acele scobituri de piatra. Locuri de rugaciune si odihna patronate de soare. Energia vitala te incarca dand speranta infaptuirii rugii celui ce o spune. Podeaua din piatra devine din lucioasa, batuta de valurile de turisti, din ce in ce mai prafoasa. 

Piatra e macinata de soare, de vant, de pasii mai vechi sau mai noi, piatra se transforma incet in acelasi praf de calcar prezent si in grota de la Kaliakra, acel praf ce pluteste usor deasupra pietrei, praf ce formeaza o pudra blanda pe pereti, pe bancile formate in piatra, pe podeaua camerelor antice. Scari sculptate in piatra, pereti scrijeliti, praful alb si cateva placi de morminte... toate spun povesti a insistentei omului de a cuceri natura, de a se folosi de orice element in cautarea unui loc de trai cat mai aproape de eternitate. Fara sa ne dam seama cautam insistent raspunsuri la intrebari pe care nu le punem. Intrebari pe care doar le simtim. Cea mai pregnanta intrebare e legata pana la urma de nemurire, de energie, de comuniune cu eternul in toate formele sale. Si atunci incercam sa ne gasim culcus in etern... piatra e eterna raportata la vietile noastre efemere... ne aciuam in sufletul ei sperand ca astfel vom gasi alinare pentru anguasele noastre.

Etajul urmator al manastirii in piatra. Un pasaj lung pana la o capela mica. Piatra de pe pardoseala e lucioasa. Atat de lucioasa incat soarele o foloseste pentru a-si creste puterea. E un drum al echilibrului pentru a ajunge la locul de rugaciune fiindca si aici iti poti rupe foarte usor picioarele pe piatra ca sticla. 

Micuta capela e inchisa. Inauntru se mai vad picturile antice, imagini ale credintei... si o gramada de bani, imagini ale... ma abtin. Peste copaci se vede marea. E liniste. Tumultul turstic ramane undeva jos, la baza stancii.

E o zona energetica aceasta mica capela si drumul echilibrului pana la ea.

Parasim piatra purtatoare de povesti usor prafuiti, incarcati energetic si cu intrebari nespuse in minte dar usor dezamagiti. Nuuu... nu dezamagiti de istorie... asta nu... dezamagiti de contrastul intre pacea locului si agitatia turistica. Asa sunt eu... nu-mi plac oamenii... imi place doar ce ramane dupa disparitia unora dintre ei ;-)