Recunosc... sunt
vinovata! Sunt un mare fan al zonei Niculitel din Dobrogea (Tulcea). Localitate
ce a purtat numele de Monastiristea in Evul Mediu.
Nus' ce ma atrage
acolo exact... or fi prietenii care ne primesc cu drag de fiecare data... o fi
vinul (de care am devenit dependenta) ... o fi peisajul?
Orice ar fi ma intorc
de fiecare data cu drag in Niculitel.
Niculitel, judetul
Tulcea, la vreo 30 km de orasul Tulcea, undeva intre Dunare (peste care se vad
ucrainieni in zilele senine) si Muntii Hercinici (cei mai vechi munti). La
prima vedere, e un sat prapadit, prafuit
(ca mai toate satele dobrogene),
in care strada principala e singura pe care au loc doua masini si in
care "toamna, pana si calu' e beat "
(citat din intelepciunea locului).
Dar... daca te
opresti la aceasta imagine de trecere rapida pe strada principala nu vei sti
niciodata ce ai pierdut. Fiecare intersectie da nastere unei stradute inguste
cat o Dacia papuc, ce urca, sau coboara
in panta amenintatoare si care serpuieste printre gardurile de lemn ale
caselor. Fiecare din aceste stradute este un derdelus daca prinzi iarna in Niculitel.
Si noi am prins
iarna acolo... intr-o vizita anterioara. In iernile bune, chiar si strada
principala devine derdelus... Doar o tura... nu-ti trebuie mai mult! Pleci
dimineata, urci pe Soseaua Isaccei pana in padure sus, dincolo de placuta
indicatoare a satului si iti iei avant ... te mai opresti abia dupa jumatate de
ora, dincolo de biserica, in sensul girator din centru... si apoi pleci acasa
fiindca sa mai urci o data ar insemna sa te prinda noaptea. Iar noaptea in
padure nu e sigur deloc!
Padurea... frumoasa
in orice anotimp... am prins padurea primavara, si vara... chiar si toamna.
Padure de foioase, cu copaci parca sculptati in stil baroc, cu ramuri
contorsionate si trunchiuri rasucite intr-un dans nemiscat. Sculptor... soarele si vantul...
Da, vantul... ce
spune povesti suierate atat sus pe coama muntelui cat si in curtea casei.
Coama muntelui, sus,
unde copacii nu au rezistat, acolo unde pana si iarba e scurta ca nu cumva sa
fie taiata de sabia invizibila a vantului doborgean. Coama muntelui de unde,
oriunde te-ai opri, peisajul e superb! Ucrainienii iti numara nasturii de
dincolo de Dunarea, care face lacuri de forma neregulata, in peisajul ca o tabla de sah perfect trasata de utilajele
agricole, soseaua spre Tulcea serpuieste
printre culturi, satul iti sta la
picioare.
Si ne intoarcem in
sat. In ciuda aspectului de la prima vedere, Niculitel e o asezare batrana...
Asezare ce se lauda cu Bazilica Paleocrestina si cu Biserica ingropata Sf.
Atanasie. Recunosc ca, desi am batut cu sarg, an de an, drumul la Niculitel,
niciodata nu am reusit sa vad la interior aceste doua obiective.
Probabil fiindca la
fiecare vizita am ales sa descopar alte minuni ale locului... Am ales sa ma
pierd pe cararile padurii, sa ajung sus la Monumentul Eroilor, sau la Cruce...
sau in poiana cu bujori.
Asa s-a intamplat si
acum.
Am plecat cu niste
prieteni la Niculitel. Bineinteles fara intentii aventuroase... Consortul si
prietenul lui pentru o tura offroad/ mountain bike prin padure... io cu soata
prietenului si copilul din dotare la ralanti, fara planuri bine definite. In
prima zi, de plictiseala, luam (cu acordul proprietarului) masina prietenului,
si la sfatul pretios al consoartei mele, urcam spre padure in ideea ca mergem
pana unde nu se mai poate si lasam masina in vre-o poienita. Sfat ce s-a
dovedit gresit ... foarte gresit! Plecam unii cu masina, altii cu bicicletele,
la un moment dat ne despartim. In principiu toti o luam spre munte. Eu vroiam
sa ajung la Monumentul Eroilor... habar nu aveam drumul, stiam ca trebuie sa
fie pe varful muntelui, dincolo de padure... si mai stiam ca valea e
impresionanta de acolo. Avand atat de putine informatii si o inconstienta demna
de o matza, o luam cu masina prin padure.
De pe Soseaua Isaccei, o pseudo-sosea gaurita si pietruita, la un moment
dat, undeva unde se termina padurea, o luam la dreapta pe un drum de pamant, amestecat oarecum cu piatra, ce se intorcea in padure. Si merg pe el... si
pamantul se transforma in damburi... dar nu ma las si tot urc... principiu
corect de altfel, fiindca monumentul e sus, pe varf, deci trebuie sa urcam.
Ajung la releu, oprim un pic masina in pasunea "alpina", ne dam jos
si admiram valea. Lasam masina sau mai
inaintam? Inaintam... trebuie sa ajungem la monument! Continuam... drumul e din
ce in ce mai prost, pante ce urca amenintator ma fac sa ma intreb daca masina e
de partea determinarii mele, iar sleaurile lasate de rotile tractoarelor ma fac
sa ma intreb daca soferia mea e de ajuns in aceste momente. Dar, ce nu te ucide
te face mai puternic, asa ca, cu grija, inaintam. Padurea creste, se indeseste,
noi continuam cu avant. La un moment dat, drumul se bifurca... avem noroc ca ne
intalnim cu o alta masina. Ii intrebam cum ajungem pe varf. Ei zic "La
cruce?" ... io zic "Da!" ... fara sa imi dau seama ca Monumentul
Eroilor nu e cruce... Ei continua "Aaa, tineti dreapta tot timpul, pe
coama dealului si dupa stalpii de inalta tensiune o sa o vedeti... O sa va
intalniti cu un cioban in apropiere."
Ok... e bine de stiut.
Continuam drumul urmand instructiunile precise conform
carora tinem dreapta... dar, care dreapta, ca prin iarba sunt mii de urme... Pastram si noi drumul care parea cel mai
batut. Dar ce ne facem ca drumul coboara, si se adanceste in padure, si padurea
de un verde ireal devine din ce in ce mai densa... Copacii au ramuri din ce in
ce mai joase... drumul aproape se transforma in poteca... iar semnal la
telefon, nici vorba! La un moment dat, dupa cativa kilometri parcursi pe
sleauri, ocolind gropi pline de namol prin suirea masinii in unghiuri
amenintatoare pe lateralele drumului, cand drumul devine atat de ingust incat
pare ca dansam salsa cu copacii, cand vedem ca in mijlocul drumului niste craci
zic stop avantului nostru aventurier, ne oprim. Ne uitam una la alta si ne
decidem... nu pe aici era... ne intoarcem! Si nu ne punem bine in miscare,
razand usor ironic de situatia noastra de pierduti in mijlocul padurii cu
masina si copil dar fara semnal la telefon, in timp ce ne intrebam ce va urma
si faceam presupuneri, printre copaci, in fata noastra se misca ceva. Cand se
mai lumineaza treaba, ne pufneste rasul. Cei doi biciclisti ai nostrii coborau
in viteza drumul. Prietenul caruia ii foloseam masina in fata, consoarta mea in
spate. Fata prietenului cand si-a recunoscut masina a facut toti banii. Era asa
bulversat incat nu a reusit decat sa ne intrebe daca venim din Ucraina...
fiindca ultima data ne lasasera in spatele lor, pe deal... iar ei au mers tot
inaite. Sooooo, cum am ajuns noi in fata? Si mai ales cum de venim din directia
in care ei se duc??!! Nu mai conteaza, dupa un soc scurt, fara prea multe
comentarii, ii lasam sa isi continue aventura lor, iar noi o reluam pe a
noastra. Pe drum ne intalnisem cu niste oi... in minte incolteste ideea... nu
cumva alea erau oile de unde mai aveam putin pana la cruce? Viteza... cat se
poate pe sleauri si printre craci, care acum parca erau mai aproape decat la
dus si parca acum se auzeau mai adanc cum "mangaie" vopseaua masinii,
ne intoarcem in poienita cu oi. Nu mai avem oi! Ghinion. Ne decidem sa dam o
fuga pana in marginea muntelui iesind din padure, sa admiram un pic peisajul si
sa ne cumintim intorcandu-ne apoi acasa. Agale, admirand gandaceii si florile,
pe o zona ce nu parea calcata de roata de masina ajungem in margine. Ce frumos
se vede valea luminata din plin de soarele de aprilie tarziu... Si cum respiram
adanc in plina admiratie, vedem in stanga niste stalpi de inalta tensiune...
mai sa fie... nu cumva ceea ce nu parea drum, e drum, iar noi nu am stiut sa
cautam atent semnele? Spiritul aventurier renaste... ce casa, ce copil? Nu
exista! Noi trebuie sa ajungem la monument!! Prin iarba, daca mijeai ochii,
parca, parca se vad urme de trecere... Ma duc si iau masina, iau fetele din
drum si o luam fix pe coama, aproape de rapa, pe ceea ce pareau urme de masina.
Si ce sa vezi, urma fina devine mai vizibila, si mai adanca si se transforma
iar in drum de pamant cu damburi si sleauri.
Drumul coboara un pic, apoi urca cu
avant spre stalpii de inalta tensiune. Desi urme fine de trecere a rotilor se
vad si dincolo de stalpi, dealul ce se inalta spre cer parca ma face sa am
indoieli. Lasam masina langa stalpi, si impinse dintr-o parte de un vand
puternic o luam la picior catre varf. Dincolo de varful inverzit al dealului,
pe o vale ale carei pietre au fost dezvelite de ploi si vant o cararuie fina
duce pana la ceea ce speram eu sa fie Monumentul Eroilor. Am ajuns pana pe
coama urmatoare, la cruce, si mi-am dat seama ca nu era monumentul pe care il
cautam. Era chiar o cruce de beton, pe un varf de munte golas, langa stanci. Dar si de aici se vedea valea
superb! Trei laturi de hau, pana aproape de baza nici urma de copac, la baza
campul imbracat in haina cadrilata. Satul, drumul... Dunarea... si vecinii. Soarele spre apus, rapita galbena in vale...
un vant napraznic sus. Admiram peisajul, ne simtim ca pe acoperisul lumii si
incetisor pornim spre masina. Pe drum primim un telefon... hopaaa... avem
semnal! Mandri biciclisti, unu mai ingrijorat ca celalalt ne sunau din sat:
" Sunteti bine?" - zice consoarta mea... " Masina mai e
intreaga?" - se aude din fundal stapanul masinii... fiecare cu ce il doare
:-).
Drumul de intoarcere
in sat pare mult mai scurt decat la dus. Pline de energia vitala a norilor si a
vantului, a florilor de o schioapa si a ierbii ce rezista eroic pe varf, cu
imaginea nemarginirii in minte ajungem acasa.
Suntem morti de
foame, obositi unii, dar nu ne pasa! Unii fericiti ca au vazut cerul, altii un
pic bulversati ca nu au gasit monumentul, unii numarand zgarieturile de pe
picioare, altii zgarieturile de pe masina... O seara linistita se prefigureaza.
Pornim gratarul,
punem vinul in pahare si ne asezam in crepusculul dunarean la glume ... acide
... legate de ziua ce tocmai se sfarseste.
Noaptea se lasa
repede, berzele se intorc la cuib, caprele de la pascut. Cocosii canta de
asfintit.
Daca nu ar bate
vantul as dormi pe prispa. Dar, bate vantul...
Facem focul in soba
cu plita din camere, ne afumam bine si ne asezam la somn. Cocosii anunta miezul
noptii.
Rasaritul nu l-au
mai anuntat... sau nu am auzit eu. Trezirea a fost pentru fiecare cand a putut,
a mea la 7 dimineata.
Alta zi, alta tura
de bicicleta pentru baieti.
Dupa intamplarile
zilei precedente eu le spun raspicat ca nu mai folosesc masina. Cred ca
posesorului i-a suras ideea... Din pacate, nu toata lumea a fost de acord cu
acest lucru astfel ca in nici o ora de cand am sustinut ca eu nu mai folosesc
acea masina fiindca nu vreau sa mi se puna factura cu stricaciunile in brate,
imi aud numele strigat : " Hai ca mergem la manastiri! Mi-a dat
traseul!"
Hait!!! Se pare ca
in lipsa mea s-a negociat ceva... Am voie sa folosesc masina doar pe drumuri
asfaltate! Ce amuzant...
Cu traseul fixat, cu
masina pornita plecam in alta ventura. De aceasta data una ecumenica, blanda,
care nu implica offroad, sleauri, copaci sau hauri. Nici macar prea multa
iarba... sau vin...
Din sat , prima
oprire e manastirea Celic-Dere. O biserica impunatoare, in varful dealului, alee
pietruita, scari cu arcada, muzica bisericeasca in difuzoare (frumoasa
muzica... ne-a insotit pe parcursul traseului de la parcare la biserica si s-a
armonizat foarte placut cu peisajul... m-am simtit introdusa in atmosfera) si
puhoi de calatori. Numele este preluat de la
paraul Celic-Dere (in limba turca celik
dere „paraiasul de otel”). Manastirea se afla la 25 de kilometri sud-vest
de Tulcea si 12 kilometri vest de Cataloi, pe soseaua Tulcea-Constanta.
Din pacate izvoarele istorice nu s-au putut pune de acord asupra intemeierii
manastirii, ceea ce pot cita e ca s-a ctitorit pe la 1800. Intai manastire de
calugari, apoi manastire de maici, calugarii fiind mutati la Saon. In biserica
cica se gaseste Icoana Mantuitorului Iisus Hristos „care se curata
singura”, care conform povestii ar fi intrat in posesia calugarilor prin
intermediul unui soldat austro-ungar care le-a zis sa o pastreze cu grija ca
din neagra se va curata si va deveni alba si ca ochii Mantiutorului de vor
deschide.
Urmatoarea oprire,
Manastirea Saon.
Manastirea Saon se afla la
o distanta de 11 kilometri spre Niculitel,
din localitateaTulcea.
La Saon cica se face
turism ecumenic. Nu stiu din surse sigure dar merita incercat!
Manastirea a luat
fiinta in 1846... Pe malul unei balti (cica lacul Saon...unde se poate face si
pescuit de agrement...), doua biserici... una alba, mare situata la intrarea in curte, imediat
pe dreapta arcadei portii, cealalta mai in spate, mai micuta, cu interiorul de
lemn, albastru infinit (adica biserica veche, construită la 1881, care prin
colorit aminteste de lacasurile de cult lipovenesti. Coloritul albastru, alaturi de stelutele aurii
de pe bolta turlei - ce sunt specifice geamiilor musulmane, reprezinta o dovadă a simbiozei
culturale a diferitelor etnii care vietuiesc in Dobrogea.) Intre ele...
stupi de albine, pauni, ceva gaini si fazani iar in spate, spre lac...
struti!!! De asemenea, puhoi de oameni toceau aleile. Strutii i-am descoperit
cand am incalcat toate regulile si am intrat printre chilii ca sa fotografiez
lacul. M-am apropiat usor de ei, iar unul din struti m-a ochit si venea in pas
mare si saltat spre mine. Recunosc ca m-am speriat un pic... e ditamai gaina...
In acel moment un calugar batran, batran... cu corp firav dar cu ochi atat de
tineri si zambitori, imi surprinde teama din miscare si imi zice " nu-ti
fie teama, nu-ti fac nimic! " M-am uitat la el cu usoara ne-incredere si
acest lucru l-a facut sa continue "Eu le dadeam de mancare. Sunt blanzi.
Si odata, asta (n.r. "asta" era strutul care venise spre mine
saltaret) m-a trantit jos si ma batea cu picioarele in piept. Abia am scapat.
Ca nu mai nimeream portita! Aici eram, aici, aici, la portita cand m-a dat
jos!" Ma uit consternata la el... Cum adica nu-ti fac nimic dar te-au
calcat in picioare??!! Si calugarul
continua " Nu fac rau. Le dadeam de mancare. Da' ce, acu' le mai dau!? Nu
le mai dau! Uite-asa, ca m-a trantit jos, nu le mai dau nici eu de mancare! Dar
sa nu iti fie frica de ei. Ca nu fac nimic." O, Doamne!!! Pai... adica... "nu fac nimic"
inseamna ca nu te omoara... nu ca nu te-ar calca in picioare. Uite cum, io agnosticul sau mai rau ateul, ajung sa imi fac cruce in manastire... Inca una d-asta si ma
pocaiesc! Cu gura cascata si ochii cat cepele, privirea mea ramasa pierduta
conduce batranul calugar ce se indeparteaza usor. O sa pastrez distanta
regulamentara de cel putin 1 metru fata de gainile astea uriase care "nu
iti fac nimic!".
Ultima oprire din
tura ecumenica trebuia sa fie Manastirea Cocos.
Planul de acasa nu
se potriveste cu cel din targ. Din drumul catre manastire am fost deturnate
intai de un lan de rapita ... unde ne-am oprit sa facem cateva fofografii si sa
ne lasam bazaite de harnicele albine, si apoi de un indicator pe care scria
Cetatea Noviodunum.
Hopa.... pietre de
vizitat!!!! Cum copilul nu dadea semne de oboseala deosebita (inca ne
intelegeam cu el in limba romana) am cotit repede pe drumul catre Noviodunum. Cetatea
Noviodunum este situata in punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (in limba
turca Cetatea Veche), la aproximativ 2 km de orasul Isaccea, pe un promontoriu,
in apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunarii, de pe cursul
sau inferior.
Am intrat intai pe un drum
cu pietris, apoi faci stanga catre Tulcea si e drum asfaltat, si in Isaccea o
iei la dreapta pe drum asfaltat pana unde te opresti in Dunare si intr-un panou mare.
Pe panou, o schema.
Total fara legatura cu realitatea. Un drum pietruit face stanga, un drum de
pamant si piatra urca dealul, iar drumul asfaltat face la dreapta. Panoul spune
ca in stanga ar fi turnurile cetatii... te uiti in stanga, e un transformator
electric. Tot panoul spune ca intre locul in care te afli si Dunare ar mai fi
ceva pita de mancat... cand te misti un pic in fata, mai ca pici in Dunare...
Lasam masina langa panou (cica aia e parcare oficiala), si o luam agale pe
drumul din fata, care in varful dealului coteste la dreapta pe langa Dunare si
se pierde in verdele campului. Si umblii dezlegat si fara scop... calaresti
damburi relativ inalte, de lungimi apreciabile, despartite de vaioage... totul
de un verde de smarald bine slefuit... pana te plictisesti. Te asezi la un cap
de damb si ramai in contemplare intrebatoare: unde o fi cetatea? Si te loveste!
Stai pe cetate! Cetatea e ingropata inca, iar tu, turistul ai bantuit pana acum
pe zidurile ei batrane, adormite sub patura de verdeata.
Ne-am intors la
masina, cu mare dezamagire in suflet.
Tot in dreapta,
langa transformator e o curte mare si frumoasa. Caprioare, fazani, pauni... Ne
facem curaj si intram. Ne iese in intampinare un ciobanesc mioritic cat un vitel
si avem norocul sa dam peste un domn. Punem intrebarea: unde e cetatea?! Si
capatam raspunsul: pai o luam pe drumul asfaltat in dreapta si mergem pana dam
la strada de cateva ziduri. Aia e tot ce se vede din cetate. Restu', asa cum am
banuit, este inca in adancuri. Buun... o luam pe drum asa cum ni s-a zis. La un moment dat apar cateva ziduri si pe un tapsan inca o ditamai placa cu explicatii... bineinteles fara legatura cu ce vedem noi... Si avem o revelatie: cele doua panouri au fost bine gandite ... doar ca la instalare au fost puse invers. Noi ne uitam acum la panoul ce ar fi trebuit sa fie langa curtea cu pauni... iar cel la care ne-am uitat inainte ar fi trebuit sa fie aici. Nesatisfacute de Castrul Roman Novidunum (asa
cum e corect sa o numim), batute in cap de soarele ce incinge campul si peste
fata de vantul ce s-a intetit, plecam
catre destinatia finala a zilei.
Manastirea Cocos, are ziduri groase ca
de cetate, o poarta de vreo 5 metri inaltime si o biserica impunatoare. Se afla la 6 kilometri distanta de comuna Niculitel si la aproximativ 35
de kilometri vest de orasul Tulcea. Are un alt stil
de constructie fata de celelalte doua. Celelate nu au ziduri, sunt deschise in
schimb asta e ca o fortareata inchisa, izolata, rece.
Complexul
arhitectural de la Cocos este declarat "Monument de arhitectura”. Aici
sunt adapostite intr-un muzeu de arta medievala si moderna colectii de carte
veche, icoane, textile, precum si argintarie din secolele XVIII - XIX .
Copilul deja da semne
ca s-a saturat de atata ecumenism... nu mai intelege de ce trebuie sa il
vizitam pe Doamne-Doamne in toate casele sale... mai ales ca nu e acasa. Cu greu ne mai intelegem cu el asa ca ne
indreptam in viteza a 5-a spre Niculitel. Ni s-a facut si foame!
In sat, incercam o
ultima vizita la Biserica ingropata Sf Atanasie. Mda ... fara succes... E
ferecata. Facem cateva fotografii exteriorului alb cu geamuri silfide si ne
intoarcem in casa.
Intre timp s-a produs
si negocierea vinului, a fost ambalat si apoi incarcat.
Anul trecut a fost
fara ploi... vinul e putin si dulce...
Pe seara plecam spre
casa noastra adevarata. In drum ne oprim la "Popasul Doi Iepurasi"
pentru papanasii deliciosi. Papanasi cu atata smantana si gem nu am mai
vazut... tot borcanul de gem era in farfurie... iar smantana parca nu se mai
termina. Superb! Si doar 8 lei portia. Ca sa mearga ne-am luat si limonada (12
lei la 500 ml) acra... pe cat de dulci erau papanasii.
Ne continuam drumul insotiti
de un cer fara stele si o luna care abia pudreaza norii.
Noapte buna
Niculitel, multumim pentru aventura, istorie si vin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu