Delta Dunarii pe bicicleta

Din categoria diverse lucruri facute "altfel" , dupa "Revelion altfel" a venit momentul Pastelui.

Reteta unui "Paste altfel" e in principiu simpla: se iau oraseni get-beget , din aceia pentru care cel mai lung traseu parcurs ca pieton insemna traversarea bulevardului pe trecerea de pietoni (regulamentar pe culoarea verde... nu altfel, ca deja efortul fizic e prea mare), li se adauga biciclete si sunt trimisi in Delta Dunarii (Poate fi oricare alta destinatie dar pentru noi reteta a fost cu Delta).

Cand se termina reteta... in cateva cuvinte... Pastele altfel poate fi tradus in "oua vinetii si storceac de vrabiuta".

Dar sa incepem usor... cu inceputul.  Intr-o frumoasa dimineata de aprilie, in ciuda prognozei meteo care amintea de ploaie si vant in zilele urmatoare, 7 viteji (tip: ceata lu' Pitigoi dai intr-unu' tipa doi) se inghesuie in 3 masini ... ca obrazu' subtire nu merge decat cu spatiu' personal... si demareaza la ora 7.30 dimineata, dupa negocieri intense privind bautul cafelei si culorea sarmei cu care se leaga bicicleta, catre Tulcea.  

Soare, frumos... viteza legala lasata pentru altii... la ora 11 ajungem in Tulcea. Ne parcam regulamentar in parcarea publica si cu plata de la Sala Polivalenta... pe intelesul tuturor: in port langa debarcader si autoritatea navala. Parcarea e dotata cu aparat de autotaxare (localizat in dreapta parcarii  cum te uiti la cladirea autoritatii navale)  unde bagi banu' si iti da o chitanta... nu si rest...  Noi pentru 3 zile am decartat 20 lei. Am descarcat bicicletele, am pus bagajele pe ele si am intrat pe faleza portului turistic. Tot cum tii dreapta pe faleza, cu Dunarea in stanga, se desprinde din peisajul de cladiri geometric  contondente, una mai rotunda, mai blanda. Nu va lasati inselati... acolo e locul din care iti iei permisul de intrare in Delta Dunarii. Inauntru sunt 2 ghisee si doua automate. Cand am ajuns noi, era sambata dimineata inainte de Paste, asa ca cele doua ghisee erau ferecate si unul din automate nu functiona. Ne-am zgait si citit toate afisele de pe automat, de pe langa automat si de pe peretii ghiseelor si cum nu ne-am lamurit prea mult (mai ales ca si pe acel automat trona afisul cu " aparatul nu da rest") am incercat timid sistemul de scanare al buletinului pentru eliberarea permisului de acces in rezervatie. Surpriza... nici scaner-ul de buletine nu functioneaza (o fi fost de la sarbatoare) asa ca am selectat modul manual de introducere al datelor si urmand cu grija pasii indicati pe monitor am reusit sa ne printam cele 7 valoroase acte. Pret permis: 15 lei pentru o saptamana indiferent daca e adult sau copil (sau cel putin asa am zis noi avand in vedere ca nu am gasit nicaieri optiunea de selectare a varstei). Ce usurare... avem la dispozitie 7 zile sa fim mancati de sacali. Cu permisele achizitionate ne indreptam cu avant catre cheul de unde pleaca bacul ce ne va traversa garla... adica tinem tot dreapta pe dig.

Bacul de pasageri, o platforma metalica deschisa pe toate laturile dar acoperita, ne-a dus in 5 minute pe partea cealata si ne-a luat 1,5 lei de om si bicicleta.  Debarcati, o luam agale fiecare dupa posibilitatile bicicletei si musculaturii pe drumul pietruit ce iese din Tudor Vladimirescu (adica malul opus Tulcei)  si serpuieste moale prin soarele Dobrogei de Nord catre Ceatachioi, pe marginea bratului Chilia. 5 km de drum pietruit, lat si plin de praf ce reflecta lumina primaverii in pietrele sale. Fiecare masina ce trece pe langa noi ne ascunde intr-un nor alb de praf translucid... noroc ca nu-s multe masini! In primul sat ne oprim la o inghetata dar intai speriem posesorul magazinului prin numarul nostru impresionant si faptul ca la ora 13.00 (adica in timpul siestei) noi vrem ca el sa ne vanda inghetata. Magazinul deschidea de drept la 16.00.

Continuam pe drumul pietruit (pe DJ222N), ce devine  drum de pamant si piatra... mai mult piatra... intr-un melanj specific zonei.  Printre casute si stane, ici colo padure de foioase in zare... pana ajungem la un punct de control al politiei de frontiera. Ne legitimam cu actele din dotare (de altfel obligatoriu de avut la indemana avand in vedere ca e zona de granita cam in tot locul si ca drumul serpuieste, de multe ori emotionant de aproape, de vecinii de la nord) si primim un pont... sa o luam in dreapta, pe un drum de tractor ce poarta urmele adanci ale rotilor grele, cicatrici  prin iarba verde. Cu binecuvantarea politiei de frontiera ne pornim in explorarea drumului  pitoresc ce strajuieste un canal fara nume pentru mine (altii l-au identificat ca fiind canalul Sireasa... asa o fi). Cicatricile formate cu ajutorul apei in tarana neagra sunt inlocuite cu zone batute de copitele animalelor si mai apoi cu liniile fine ale plugului tarat neaos, usor in sictir relaxat, deasupra drumului, doar cat sa ii lase taieturi subtiri si adanci ca ale unei sabii japoneze. In drum intalnim porti de animale pe care le dezlegam si deschidem ca sa trecem si apoi, cu respectul cuvenit muncii, le inchidem si ferecam. Apa canalului straluceste in taieturi ca de ghiata azurie, uneori turquoise, verde sau maronie. Cate o barcuta se leagana, ca intr-o doina din frunza, legata de mal. Salcii batrane isi umezesc din loc in loc ramurile in apa statica. Pe partea cealalta a drumului campuri ascunse de cate o liziera de copaci, pe ici colo, se intind la soare. Schimbam canalul Sireasa cu canalul Mila 35 fara sa ne dam seama, intr-o curgere linistita a drumului ce urmeaza malul apei, si continuam agale sa pedalam.

Acest drum intis, lin... de familisti, se sfarseste intr-o panta de aproape 10% inclinatie ce duce spre un pod auto. Auto... adica un drum pietruit ce duce catre Pardina. Podul traverseaza canalul Mila 35. Bineinteles ca acea panta am urcat-o majoritatea cu push-bike... in uralele cainilor de la stana din vale. Cu suflul taiat unii... altii ranjind victorios... dupa dovedirea pantei o luam la dreapta spre Pardina.

Drumul pe langa canalul Sireasa - Mila 35 s-a intins pe vreo 20 km. Drumul pietruit pana la Pardina a fost foarte scurt... maxim 3 km de trepidatii in sa. Pregateam ouale pentru a 2-a zi  ;-)

Si cand sa ne obisnuim cu vibratiile din sa si ghidon, schimbam pietrisul pe pamant. De data asta pe malul canalului Stipoc. Dupa un pod, printre cladirile mai mult sau mai putin industriale din Pardina, facem la dreapta pe un drum de vale cu aspect desertic. Portiunile de pamant amestecat cu pietris alterneaza cu portiuni unde pamantul suveran lupta cu rotile si plugurile utilajelor. Pe romaneste si in cel mai prozaic mod un drum in care zone de santuri alterneaza cu brazde subtiri ce fura roata si te trimit direct in urzici sau mai rau in canal. Nisip... norocu' nostru ca nu era. Si cel mai mare noroc al nostru, ca drumul era uscat... ca daca ar fi trebuit sa pedalam prin clisa... oameni ne faceam!

in dreapta canalul, in stanga campia intinsa si lacurile de smarald. Vacute ce pasc linistite. Oite ce inca se mai roaga sa supravietuiasca pana a 2-a zi... ca de Paste asa...

Intre drumul nostru... lux (nu alta ca doar e drumul utilajelor) si canal, printre copacii grei de ani si frunza se face un drum subtire si pitoresc... drumul ca o plimbare in parc... dar nu prietenos cu biciclistii. Ramurile joase te pot oricand agata si trimite inapoi in realitate... in functie de viteza, chiar si 2 metri inapoi... iar crengile rupte la ultima furtuna iti fura roata in mod parsiv punand la incercare maiestria directiei.

In toata trecerea noastra de inca vreo 30 km pe malul canalului am traversat sate parasite, gospodarii micute de pescari, vreo 2 stane si un stabiliment industrial (nu stiu ce era) in care cate 2-3 oameni isi duceau traiul... bineinteles cu cateii (majoritatea dornici sa ne incurajeze cu glasul lor baritonal de caini de paza) si pisicile lor. E bine ca dupa toate traversarile cu incurajari am mai ramas cu adidasii si pantalonii integi. Tinem canalul orice ar fi, nu ne abatem pe nici unul din drumurile fine ce se desprind catre stanga, orientarea noastra de dreapta e clara.

Pasarile salbatice au fost mai multe decat localnici. Foarte multe lebede... pe toate canalele. Pe primul canal, in afara de lebede am vazut  si niste "mamifere de caiac" (pe care nu am avut timp sa le imortalizez fiindca eram tot timpul coada grupului)... specie inrudita cu "mamiferele de bicicleta".

Seara se lasa peste stuf si papura. Canalul se imbraca in aurul solar. Pamantul ia culoarea apusului. Noi... inca pe drum. Opririle sunt dese... vaicarelile se inmultesc.

Care mai de care mai vasnici, ne etalam rezistenta la km parcursi ba cu dureri de spate, ba de articulatii ... funduri pe care nu le mai simtim... picioare ce ard la fiecare oprire. Plodu' familiei, venit cu noi prin nu stim ce greseala (cred ca ai lui parinti au omis sa ii spuna ca in Delta nu exista asfalt si nici internet sau gadget-uri ) a necesitat ajutor prin impingere. Asa ca, unii, in afara de ruccsacii proprii au avut bonus la durerile de spate si impinsul copilului.

Imi vine in minte laitmotivul trio-ului eu-bicicleta-natura: "Joia bicicletelor" e singura aventura pe bicicleta pe care mi-o permit fizic si psihic!

Si cand soarele se inmoaie in apa ochiurilor de smarald, ajungem in Stipoc, sat in care se gaseste si Manastirea Stipoc sau Schitul Sf Atanasie (nu m-am edificat complet daca sunt unul si acelasi lucru, sau sunt diferite)... As fi putut sa imi indeplinesc un vis... sa stau la manastire, sa traiesc ca un "vietuitor" dar fundul, picioarele, pumnii si buzele imi zic ca mai bine o las balta. Imi ascult instinctele si las pe alta data traiul monahal fiindca nu de alta, dar cei 57 de km parcursi azi rememoreaza destul de fidel drumul Golgotei in fibrele corpului meu de orasean.

Ne-am cazat la Pensiunea Mateescu ... adica o curte... cu catei si pisici... pe malul canalului... curte in care se gasesc vreo 10 rulote refurbish-ate cu stuf. Tot in curte mai e cladirea cu toaletele, 2 pe o parte, 2 pe cealalta, alea de pe dreapta fara apa calda (cel putin la noi nu a vrut) celelalte de pe stanga cu apa... calduta... provenita dintr-un ditamai boiler-ul. Langa toalete un fel de terasa decorata cu "umbrar" de undite... peste drum de ea o sala de mese cu bancute din lemn si pe pereti cate o blana de lup... vulpe... caine enot... sau ce o fi fost fiinta respectiva inainte de a ajunge pe perete si cateva trofee de pescuit ce ne "zambesc" cu toti dintii lor marunti. Printre rulote, pe malul canalului un ponton, ceva barci... si un gratar.

In aprilie e un frig noaptea... numa' bun de stat la cort... daca vrei sa-ti schimbi dantura.

Rulotele... o poezie! Gazda a pus radiatoare mici in fiecare rulota, dar chiar si asa pana s-a incalzit un pic atmosfera nu stiam cum sa punem treningul mai repede pe noi. In interior... ca o rulota... spatiu mititel, cu paturi pe laterale, pe centru un dulap si o fosta baie... banuim ca dezafectata fiindca in chiuveta veche nu pareau sa existe urme de curgere a apei... prea de curand. Instalatia electrica hartanita... cu becuri lipsa, cu fire la vedere... dar bine ca a tinut radiatorul si ceva incarcatoare de telefon... sa nu fi facut artificii de Inviere!

Geamurile si perdelele nu pareau sa fi fost miscate de ceva timp de pe pozitii... spre bucuria pasionatilor de insecte care ar fi avut la dispozitie o gama larga de picioare si aripi dezintegrate... numai bune pentru reconstituire si identificare de specie.

Intre perdeaua geamului si geam... daca aveai curiozitatea sa o dai la o parte... panze delicate de paianjen capatasera o culoare gri inchis in urma timpului trecut peste ele.

Toate aceste elemente faceau (banuiesc) parte din farmecul rulotei... Fara ele, povestea Deltei, viata simpla si linistita, in comuniune cu natura si toate vietatile ei nu ar mai fi fost atat de bine gustata.

Foarte serios, aspectul de "hippie style" neglijent  dat de ramolirea rulotei m-a facut sa simt ca traiesc momentele!  Daca nu as fi gasit o musca moarta, o plasa de paianjen atarnata pe geam... nu era bine... nu am venit la hotel de ciment, nu numar stelele de pe firmament... am venit sa simt si sa traiesc natura, iar singurele stele pe care vreau sa le numar sunt cele de pe cer!

Pernele moi, asternuturile proaspete... Si toate aveau un iz fin de curat si linistit. Pretul acestei atmosfere: 40 lei de persoana, pe noapte. Adica eu si consortul 80 de lei impreuna.

Dupa ce ne-am acomodat, ne-am limpezit un pic gandurile, ochii si mainile ne-am dat seama ca ne e foame!!!

Gazda pusese masa in "Sala trofeelor". Primul fel, peste fiert cu mirodenii si legume si alaturi de el zeama in care a fiert... pe scurt bors de peste cu toate cele... Amestec de rosioara, somn si alte cateva neamuri neidentificate de mine... alaturi de zeama roscata a borsului... divin!!! Nu mai alegeai oasele, nu mai tineai cont de cate degete folosesti sau daca tacamurile iti sunt utile la ceva... Felul doi, peste prajit cu mamaliga si mujdei de usturoi... Bucati de peste cat palma, in crusta aurie a prajelii alaturi de mamaliga aproape ca un pacat  si mujdeiul de usturoi... ca iertarea! Am mancat pana am picat lati... nu mai aveam nici forta sa vorbim...

Ce noapte sfanta... ce Inviere... nu mai avem nevoie decat de somn! Am impartit repede antiinflamatoarele (crema, gel, pastile) intre cele 3 rulote si ne-am retras sa ne oblojim semnele kilometrilor.

Dimineata! O noua zi, o noua aventura in saua bicicletei... daca nu aventura, macar tortura...

Micul dejun, tot in renumita de acum "Sala a trofeelor".  Oua rosii, ceai, cafea... branza, sunca, icre... parca eram acolo intr-un stagiu intensiv de ingrasare. Am incercat sa nu ne ingreunam cu mancare desi bunatatile mesei ziceau alt-ceva.

Dupa ce am renuntat cu greu la placerea mesei de dimineata, am pus ruccascii pe biciclete si... contra sumei de 100 lei de persoana am beneficiat de o scurtare a traseului fiindca gazda noastra ne-a oferit posibilitatea de a ajunge in Letea pe canalele Deltei, cu barca cu motor.  Stiti povestioara cu 3 intr-o barca... noi am fost 7 (cu carmaciu 8) intr-o barca si tot atatea bicle!  Nu stiu nici pana acum cum am reusit sa ne organizam. Cumva am reusit. Si am reusit sa ne  bucuram de peisajul verde, curgator al canalelor si lacurilor. 

Traversaram vreo 5 canale, din care ultimul (spre Letea) mai mult pe nisip, si vreo 3 lacuri (Babina, Matita si Merhei) dar ... drumul propriu-zis numai omu' nostru de la carma il stie, asa ca "nu faceti asta nesupravegheati!". Pe canale, ascunsi de salciile plangatoare dar dati in vileag de huruitul motorului am avut timp, poate nu atat cat ne-am fi dorit, sa urmarim cateva stoluri de pelicani, cativa cormorani... mai negri, mai albi... si sa pierdem numarul multor specii de pasari pe care nu le-am identificat. 

Marginile canalelor adapostesc minuni din lut, case ale pescarilor ce isi duc traiul in Delta. O camera, un acoperis si un loc de tras barca... mai mult nu e nevoie.  Lacurile, intinderi ce par nemarginite pentru micimea noastra, cu margini ce abia se zareau undeva la orizont. Vantul usor al primaverii reuseste sa zdruncine echilibrul apei formand valuri... valuri inocente ce induc miscari periculoase barcii noastre. Cat de mici suntem, cat de puternica e natura, cat de inconstienti sa ne punem cu ea. Pe lac motoarele barcii tac. De inaintat, cumva inaintam, dar in tacere. Soarele ne urmareste deplasarea, ne arde cu privirea sa de foc... cum indraznim sa tulburam nemarginirea Deltei?!

Ultimul canal, inca putin si ajungem in Letea. Apa e mica, nisipul mult. Uneori am impresia ca ne deplasam printr-o forta necunoscuta tarandu-ne pe nisip. In sfarsit ajungem la debarcader.

In Letea agitatie mare. Turistii mimeaza dorinta de aventura inghesuiti in carute trase de cai. Colbul fin se ridica formand nori grosi in copitele armasarilor si rotile carutelor. Galagie... prea multa galagie. Dar trece si asta! Incercam sa dam la pedale. Imposibil in prima parte... nisipul si pamantul sunt fine, usor de ridicat in aer, ca o pudra in care roata se afunda cu succes. Mai impingand bicicleta, mai pedaland cativa metri reusim sa iesim din sat. Ne intreptam spre padurea Letea. Monument al naturii, protejat de lege, inconjurat de garduri inalte de sarma ghimpata. De la debarcader, am luat-o perpendicular pe canal,  apoi pe prima straduta la stanga si tot inainte pana in poarta ferecata a padurii. Noi vrem in padure! Suntem eco... nu stricam nimic. Nu miscam nici o frunza... vrem in padure! Buun, daca suntem asa hotarati, scoatem gentile de pe biciclete, le trecem peste poarta si bicicletele fiecare pe unde poate... unii peste poarta, altii pe sub gardul de sarma ghimpata. Dupa biciclete ne trecem si pe noi care cum putem sarind poarta sau facand taras pe sub gard.

Victorie, suntem in padure! Incalecam bicicletele si dam pedala. Aaaa... nope, ceva nu e bine... nisipul ne opreste din avant... push-bike ne cheama. Sedinta de urgenta! Decidem sa o luam spre marginea padurii, acolo unde nisipul nu e asa mult, acolo unde soarele a uscat noroaiele specifice padurii Letea. Dar desi o vom lua pe margine, asta nu inseamna ca renuntam la ideea de a o traversa. GPS-ul si norocul ne vor calauzi in aventura. 

De pe liziera padurii taiem transversal, spre dreapta noastra dunele grindului Letea. Push-bike tot drumul, ca doar suntem pe dune. In departare caii salbatici din Letea se dau in spectacol. Gaturile arcuite si privirea mandra ne scruteaza. Nu reusim sa ne apropiem foarte tare. Nu ne lasa sa ii admiram decat de la o distanta de siguranta convenabila... adica se vad ca niste jucarii aruncate pe coama dunelor, printre copaci. Mai traversam o brazda de padure si iesim din Letea prin urmatoarea poarta. Trebuie sa tinem cont de toti participantii la expeditie, asta incluzandu-l si pe mezinul trupei cu care deja nu ne mai intelegeam. Prea mult push-bike pentru gustul lui... prea mult push-bike chiar si pentru gustul nostru!

Odata iesiti din rezervatia Padurea Letea urmam drumul catre CA Rosetti. Drept inainte printre tufele dobrogene. Globuri verde-aramiu de plante acopera pamantul palid al Deltei. Drumul de pamant taie o brazda gri-argintie in campul de globuri. Pe alocuri apare si pietrisul in componenta drumului... dar numai pe alocuri. Cu cat ne apropiem de drumul principal spre CA Rosetti pietrisul e din ce in ce mai mult. Drumul e relativ in linie dreapta, pe undeva pe la jumatate face o curba la stanga si apoi la dreapta prin unirea si apoi desprinderea dintr-un alt drum cu destinatie stiuta numai de oamenii locului. Fara gps si semnal gps esti pierdut daca nu esti din cei nascuti in zona! Dupa cativa km buni ajungem in DC4 catre CA Rosetti. In centrul localitatii, la biserica, primarie si politie cotim la dreapta pe DC2. Continuam pe drumul pietruit DC2 pana la Cardon. Soarele topeste orice urma de vitejie. Nu e un soare fierbinte de vara... e doar un soare perfid care se joaca cu mintea noastra. Pietrele drumului scutura orice intentie de a pedala relaxat pe sa. Paralel cu drumul pietruit e un drum de pamant. Unii, satui de atatea vibratii in cadru si in carne, o iau pe drumul de pamant. In nemarginirea Dobrogei caii traverseaza in goana soseaua. Coamele lor ca vartejuri de spuma stralucesc aproape psihedelic in lumina fierbinte. In urma lor ramane vantul... curenti imaginari creati de fuga naravasa a libertatii. Parca ii simti in nari si in fata... simti energia, mai prinzi un pic de forta... inca 1 km se duce sub pedale.

Satul Cardon pare parasit... un drum, un ponton si doi oameni ce se chinuie sa subjuge puterea salbaticiei. Cu metode aproape barbare, lanturi metalice si chingi se straduiesc sa prinda o iapa si un manz. Ne oprim din respirat. Asteptam nemiscati deznodamantul... manzul rezista, forta naturii ii dovedeste pe cei doi oameni. Caii fug. Respiram... Remus cel cu gps ranjeste la noi: "De ce am impresia ca toti v-ati dorit sa-l vedeti pe individ in balta?" Ne uitam catre el tamp: "Si tu ti-ai dorit acelasi lucru!".

Plecam. Garduri, case... nici tipenie de om... nici un animal nu misca. Continuam pe DC2 muuulti km pe malul stang al unui canal... nu stiu care... pe Google Earth l-am gasit ca "Dunarea Veche" dar oare asta o fi numele lui? Drum pietruit teoretic, practic mai mult gaurit decat pietruit. Facem slalom cu bicicletele printre cratere prezente la tot pasul pe drum. Uneori sunt atat de multe incat ne oprim sa ne alegem groapa cea mai putin adanca. Dar pedalam... unii siguri, altii impinsi de la spate. Junorul iar a ramas fara gaz si necesita ajutor din partea celor mai experimentati. Dupa smiorcaieli indelungi reusim sa ii distragem atentia de la soarele zeflemitor, care ba se ascunde in nori ba deodata strapunge cerul parjolind pamantul, si peisajul aproape monoton (dreapta canal, stanga stuf).

Soarele se apleaca peste canal, da semne ca vrea sa se duca la culcare. Ajungem in sfarsit in Sulina. La ora 6 seara. In  statia de taxi pe apa. Cum ajungi la apa, acolo unde canalul fara nume se varsa in Bratul Sulina, o iei in stanga si tot mergi pe marginea apei pana dai de o deschidere mai larga si o cascarabeta ce seamana a statie de autobuz. Doi oameni si o barca traverseaza canalul dintr-o parte in cealalta ca un bac minuscul pentru maxim 4 oameni si 4 biciclete. Traversam in doua ture, pret 20 de lei  per total adica 7 oameni, 7 biciclete, una cu atas, si doua drumuri dus-intors pentru barcagii.

Faleza din Sulina total ne-prietenoasa pentru biciclete sau persoane cu dizabilitati. Ditamai zidul separa locul de debarcare de faleza propriu-zisa, zid pe care l-am escaladat cu bicicletele in spinare. Insa, dupa ce am reusit sa trecem peste zid, faleza e vis. Frumos pavata, amenajata, noua... pieton-friendly... tot ce vrei.  Din faleza se desprind stradute in unghi drept. Pana aici totul frumos, problema incepe cand treci de al 2-lea colt de strada si asfaltul dispare in glodul neaos ce cucereste carosabilul. Trotuarele ce mai salveaza un pic situatia. Evaluand starea pamantului si a pietrei de fundatie ajungem la locul cazarii. Nu stiu cat de oficiala e treba, localizarea cazarii pot sa o fac doar aproximativ, stiu doar ca pe cainele curtii in chema Blacky si ca l-am pierdut pe strada de doua ori in dimineata urmatoare... asa ca nu voi discuta acest aspect. Pretul cazarii fantoma a fost de 50 de lei pe noapte, camera de doua persoane.

Dupa ce ne-am lasat ruccsacii in camere si ne-am spalat un pic pe ochi, am plecat cu biclele pe plaja din Sulina si la Cimitirul Marinarilor situat in drumul catre plaja.

Plaja din Sulina e foarte... marina... Are umbrelute de stuf si un ponton de lemn asemanator cu cel atat de cunoscut mie de pe plaja Cazinou din statiunea Mamaia (malul Marii Negre, langa Constanta). Pana sa ajungi la plaja, te omoara drumul. Sunt cativa km buni de parcurs, initial pe o sosea frumoasa, asfaltata, cu trotuare partial asfaltate, partial pavate cu lemn (ceea ce mi s-a parut extraordinar)... sa reciclezi lemnul vechi si sa il faci trotuare... super trendy! Apoi strada se transforma intr-un drum de pamant si nisip ce se termina in plaja prin intermediul unui loc viran cu iz de parcare rustica. Drumul catre plaja e la vale asa ca l-am parcurs in viteza cu bicicletele. Ne-am oprit pe ponton, am admirat apa linistita si am facut cateva poze. Dupa atata efort la pedalat, dupa soarele ce si-a batut joc de noi si drumul ce ne-a tabacit parti ale corpului ce nu credeam ca pot fi tabacite, cateva minute in linistea valurilor molcome, cu dujmanul nostru de moarte, soarele, la apus, aruncand sulite rosii de dupa ultimele acoperisuri ale orasului, au fost ca o gura de oxigen, ca un somn odihnitor dupa o zi grea. Incarcati cu energia regenerabila a apei si vantului, ne intoarcem pe drumul neterminat catre Cimitirul Marinarilor sau Cimitirul Cosmopolit. O atractie a Sulinei, Cimitirul Cosmopolit este atat un loc de reculegere si aducere aminte, cat si o istorie scrisa in placi de granit sau marmura a vietii tumultoase, uneori vitrege dusa de oamenii lumii acum cateva sute de ani. Povesti scrijelite in piatra despre marinari morti la 20 de ani in naufragii... despre accidente stupide cu domnisoare si cavaleri ce si-au gasit sfarsitul incercand sa le salveze... familii decimate de boala sau copii ce nu au mai ajuns acasa. Pietre funerare ce spun istorii ale unei lumi intregi... greci, englezi, turci... armatori, boieri, printese sau simpli marinari... povesti despre vieti curmate la varste la care acum noi abia ne desprindem de casa parinteasca... Speranta de viata 40 de ani... Citind aceste povesti realizezi ca romanul lui Jules Verne "Capitan la 16 ani" nu este chiar fictiune... pentru vremea respectiva este aproape realitatea de zi cu zi.

Cu soarele disparut dincolo de orizont si ceva fiori pe sira spinarii pedalam obositi, in ritm de stat pe loc catre cazare. Dus, oblojit rani, inghitit antiinflamatorii si plecat la masa.

Cina am servit-o in singurul restaurant ce ne-a putut fi indicat de catre locuitori, "Restaurant Marea Neagra". Mare, dragut, populat... Ce am mancat? Unii au mers pe specific, storceac de peste, adica un fel de ciorba de peste, iar altii am mers pe clasic cu friptura si cartofi prajiti sau tochitura dobrogeana. Vinul de Niculitel, la carafa, nu putea lipsi... rosu, alb, roze... intra orice!

Per total o zi cu aproximativ 30 km de biciclit, parcursi in vreo 6 ore, cu o parte apreciabila de push-bike si mai ales o zi cu apa Deltei, cu caii din Letea, cu povesti de viata si... constientizarea anatomiei proprii.

Somn de voie!

Ultima zi din Pastele nostru pe bicileta e aproape. Dimineata bate in geam... dar mai e ceva ce bate in geam... o ploaie mocaneasca cu picaturi grele, pline de apa si dese...

Schimbare urgenta de planuri. Ultima zi de pedalat, se transforma in o zi cu vaporasul. Strangem in graba bagajele si plecam catre debarcader. Vaporul catre Tulcea pleaca la 7.30... daca il pierdem pe asta, mai plecam peste vreo 3 zile cu urmatorul vapor... Ploaia ne biciuie fetele si mainile... Echipamentul absoarbe cu nesat fiecare picatura. Bine ca ruccsacii sunt impermeabili! Ajungem rapid la vapor, cu ceva emotii si multa apa imbibata in haine sau scurgandu-se de pe biciclete. Trei ore de deplasare agale pe apa, un om si o bicicleta cam 50 lei. Parasim anost Sulina, pe un vapor ce duduie ca o soba supraincarcata, intr-o dimineata sora cu poeziile lui Bacovia: "Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie - Şi s-asculţi pustiul, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă..." " Singur, singur, singur, Vreme de beţie - I-auzi cum mai plouă, Ce melancolie! Singur, singur, singur..."