Bulgaria, Dalboka Mussel Farm

Mai corect: Bulgaria,  Cap Kaliakra  Dalboka  Mussel Farm

Eveniment in Bulgaria... Tura cu bicicleta la Cap Kaliakra... 10 biciclisti inscrisi si o masina de asistenta ... ca sa fie.

Duminica dimineata, top in masina cu tot cu biciclete, talpa pana in vama  “Vama Veche”, dat biciclete jos, insirat la coada de vamuire.

Mandru’ meu biciclist, prezinta buletinul si surpriza: “- Aveti buletinul expirat, nu puteti trece granita”... - Ceeee!!!! @$%%@&*@**!

Blestemul Bulgaria loveste din nou! (La Melia – enerocolita, La Pobiti Kamani – febra si frison... acum  buletinul, fara a mai aduce aminte de febra aparuta cu 2 zile inainte de tura si enterocolita din dimineata plecarii ... ambele supra-tratate  ca nu cumva sa lipseasca domnu’ de la eveniment)

Restu’ biciclistilor dupa cateva glume de fundal au plecat in tura.

Domnu’ meu botos  are o idee ... forja pana in Constanta, verificat  pasaport ... e inca valabil (cool!), da-i bataie pentru intoarcere in vama, prezentat la ghiseu, speriat vamesu cand l-a vazut iar (de data asta in masina ... dar in acelasi echipament), trecut granita si dat inainte pe sosele bulgaresti  pentru a ii ajunge pe ceilalti.

Ajungem la Kavarna unde parasim soseaua principala si facem la stanga catre Cap Kaliakra. Sunam trupa: “- Unde sunteti?”... “ - Am ajuns la Cap Kaliakra”...”- Sa ma asteptati!”

Pe drumul cu asfalt gaurit si peticit,  printre eoliene, un indicator ne arata ca in dreapta se ajunge la ferma de scoici si restaurantul Dalboka. Trecem in tromba de el, comentam un pic... La 5 minute dupa ce trecem de indicator si drumul indicat, primim un telefon: “- Bai, noi am plecat de la Cap Kaliakra ca e frig!” ... “- Pai si unde sunteti?” ... “ – La Dalboka”  ...” - @*&%$”££@%”

Intoarcem masina si intram in stanga (catre mare) spre Dalboka.

Habar nu aveam cat avem de mers, cum e drumul, dar ii dam inainte cu viteza ... aproape legala :-)

Si da... drumul nu e foarte bun, dar acceptabil, prin satuce cu multe bump-uri la trecerile de pietoni, curbe  si masini parcate pe sosea.

Deodata, intr-o curba moale asfaltul de 2 benzi se termina brusc. Am avut tendinta sa cautam loc de parcare. Dar, trebuia sa ajungem pe malul marii... adica sa coboram dealul! Undeva exista un drum...Si cum cautam o solutie observam ca asfaltul cu doua benzi se continua intr-un unghi oarecare, spre stanga si la vale, cu o limba de asfalt, intins cum intind copii plastelina pe placa, cu margini franjurate si de latimea unei masini. Incet, o luam la vale, atenti la drumul turnat in graba, pe o vale cu un unghi amenintator (20% inclinatie dupa vorba specialistilor) si rugandu-ne sa nu vina vre-o masina din fata... ca nu avea pe unde sa treaca decat prin pamant. Valea ametitoare se sfarseste in poarta fermei de midii Dalboka. Am parcat pe stanga, in niste hartoape de pamant, fiindca pe dreapta era versantul marii.

Dupa ce am coborat din masina, ne-am indreptat spre poarta arcuita din lemn si am observat ca de fapt straduta se continua pe langa zidul de piatra, spre stanga, si coboara pana in vale, in incinta restaurantului- fermei.

Dalboka te intampina cu marea albastra, cu malurile stancoase, cu vant si poarta arcuita. 

Pana in restaurant... sau restaurante, nu m-am lamurit daca apartin aceluiasi complex sau sunt independente, daca lasi masina la pseudo-parcarea din hartoape, ajungi dupa ce treci prin poarta rustica si cobori cateva trepte ce leaga terase cu flori intre ele.  Piatra alba din care e facut zidul, scarile si terasele se armonizeaza placut cu peisajul inconjurator. O data ajuns jos ai posibilitatea sa admiri marea de pe terasa din fata-dreapta si sa te lasi batut de vant, sau sa te duci in stanga pe terasa inchisa, dincolo de parcarea mica (3-4 masini) in capatul strazii din incinta complexului.  In timp ce astepti midiile si ... berea,  in mod sigur privirea iti va fi atrasa de marea cea mare si mult mai albastra ca la noi si vei observa in largul marii sirurile de “casute” unde cresc linistite midiile.

Meniul sigur e in bulgara si in romana, chelnerii rup un pic romana un pic engleza si sigur se descurca de minune in bulgara.

Fiindca preferam mancarea picanta am ales din meniu “midii cu sos rosu si faramite de usturoi” (citat). Au venit intr-o prezentare rustica si foarte calde. Au fost bune, sosul picant si rosu... mmm... mai vin aici sa mananc. Ca pret... midiile, cu sosul rosu corespunzator, pe la 8 leva portia... painea, care se platea separat, 2 leva (si de banii astia erau vreo 4 felii), cola la 500 ml 3 leva.

Daca ii cred si pe ceilalti, mancarea a fost buna, indiferent de ceea ce s-a comandat, unele portii mai micute, altele mai mari... sau pur si simplu am mancat noi cu pofta dupa atata alergatura (pe bicicleta sau in masina).

In octombrie e totusi frig, si chiar daca afara era soare acesta nu reusea sa incalzeasca aerul miscat de briza marii la mai mult de 16 grade.

Din acest motiv, dupa ce am terminat masa nu am mai stat mult pe terasa de la Dalboka. Am plecat, care cu masina, care cu bicicleta ... dupa posibilitati si dorinta.

Daca la dus am sfidat legile bulgaresti mergand la limita de sus a legalitatii pentru a-i ajunge pe ceilalti, acum la intoarcere, cred ca le-am sfidat mergand la limita inferioara a bunului simt... Drumul Dalboka-Vama Veche l-am parcurs, ca o adevarata masina de asistenta in spatele ultimilor 3 hamsteri pe bicicleta, cu uimitoarea viteza de 35-40 km la ora. 

Am avut timp din plin sa admir toamna bulgareasca plina de culori. Noroc ca soselele erau aproape pustii, doar cate o masina trecand in viteza pe langa noi... vreo 10-15 in aproape o ora si jumatate.

Am ajuns la vama fara incidente.  Am trecut de vama fara incidente. Am ajuns acasa ... fara incidente.

Blestemul Bulgaria a fost rupt! ... Iar eu am descoperit o locatie unde se mananca bun... Ferma de midii Dalboka.

440 km, un apus si un rasarit (Dobrogea)

- “In week-end-ul asta vreau sa ma trezesc in alt colt de tara!” zise consoarta cu o privire romantica

- “Ha?!” am zis eu cu o privire bulversata.

- “As putea sa iti propun o nunta la Sibiu!... E destul de... in alt colt de tara?” am continuat.

Nu... se pare ca nu e bine... Dupa scurte negocieri s-a decis continuarea vizitarii Dobrogei.

Prima destinatie Lacul Iacobdeal. Pe net gasesti o multime de informatii, fotografii superbe si chiar locatia exacta pe google maps, despre el s-au facut reportaje TV.

Lacul Iacobdeal a aparut prin inundarea caldarii unei cariere de piatra in momentul in care utilajele au muscat din straturi de piatra traversate de panza freatica.  Apa lui e usor radioactiva, stanca in care s-a sapat continand radon... dar asta nu opreste localnicii sa se scalde in apa lacului, pastorii sa isi adape animalele in apa lui si nici turisti sa il admire. In momentul de fata, lacul este in administrare privata, dat in concesiune unui domn... Gurile rele spun ca acesta ar fi vrut sa isi construiasca aici o pensiune, dar nu a putut cumpara zona de la Directia Generala a Minelor. Uite asa lacul Iacobdeal ramane o mica minune destinata ochilor ce stiu sa vada si sufletelor ce stiu sa vibreze.

Am plecat de dimineata, dar nu foarte, pe drumul indicat de GPS, prin peisajele de vis ale muntilor Hercinici. La Slava Rusa am incetinit un pic uitandu-ne lung catre capatul satului unde ar fi trebuit sa fie cetatea Ibida. Am continuat pe drumul Macin-Cerna,  la un moment dat am deviat spre Turcoaia. Pe o sosea incadrata de vestigiile muntilor Macin, undeva, pe stanga se face un drum de piatra si in buza lui, pe un pietroi vopsit in rosu, scrie cu alb “spre Lac” si sub scris, o sageata indica directia. Drumul serpuieste ocolind cariera pe care o lasa in dreapta, apoi se bifurca si un alt indicator ne orienteaza catre lac. 

Intr-o parcare improvizata, cum urca drumul usor la dreapta am lasat masina si in 100 de metri,  maxim, am ajuns pe platoul fostei excavatii, acolo unde apa a preluat conducerea si a creat lacul Iacobdeal. Pasii trecatorilor si ai animalelor ce vin sa se adape au format drumeagul pana la marginea galben-verzuie a apei lacului. Solul e prafos, usor pietros, parca facut din argila galbena.

Am ajuns , m-am asezat pe o piatra si am exclamat... “Asta e tot?!” 

Apoi am tras aer in piept si am inceput sa calc incet, pas dupa pas pe conturul lacului. Relieful excavatiei vechi se contureaza... Piatra si apa formeaza unghiuri ascutite sau drepte, opresc razele soarelui sau le reflecta in forme ciudate.

In partea dreapta a malului unde te conduce cararea, se ridica un perete de piatra muscat de fierul utilajelor ce au lucrat candva aici. Pe partea molcoma a pietrei, ascunsa privirii se gaseste intrarea in  culoarul ce conduce catre apa. Intrarea dinspre drum e ingusta, chircita. Intrarea dinspre apa se largeste, poti sta chiar in picioare ... cu conditia sa nu fii foarte inalt.

O broscuta ma trateaza cu spatele de pe o piatra. E obisnuita cu forfota turistica.

 Cat am admirat eu cerul ce se reflecta in lac, din umbra pietrei, vreo 3 randuri de curiosi au ajuns la marginea lacului... si probabil, asa cum am facut si eu, au exclamat dezamagiti : ”Doar atat?!”.

Am parasit umbra culoarului din stanca, si am dat ocol lacului pe marginea din vecinatatea apei.

Daca esti atent, la fiecare pas, lacul are alta forma iar apa are nuante de galben, verde, albastru ce se schimba cu intensitatea si pozitia luminii.  Daca stii sa pasesti agale, sa gusti  atent din opera naturii, lacul si peretii carierei in care s-a format se descopera treptat privirii.

Din aceasta cauza, desi initial am zis ca mai mult de o ora nu am ce face, am ajuns dupa 3 ore sa ma desprind cu greu de lacul Iacobdeal.

Cat am fotografiat eu lacul, o turma de oi a traversat versantul gustand din apa lacului in cautarea celei mai bune ape. Ciobanul ne-a povestit cum dupa 25 de ani de lucru in cariera,  apa a preluat controlul, si cum undeva pe versantul opus locului din care eram noi, undeva sub apa, “la ciulinul verde” (!?), se gaseste un tunel de trecere cu o lungime de 27 m.  Si tot ciobanul ne-a mai povestit cum una din oile lui e vedeta, cum oaia lui a aparut in primul reportaj despre lacul din cariera si cum vedeta cu patru picioare are o sensibilitate pentru obiective foto si video pe care le loveste.  De mica vedeta noastra a avut acea problema... de cand era mielut.  :-)   
Oaia lui ... a ajuns si in pozele mele...

Dupa ce am terminat de dat ocol lacului, dupa ce am admirat sapaturile din muntele de peste lac si ruinele fostei cariere vizibile inca din drumul pietruit, cu oarecare regret ne desprindem de micutul lac care privit dintr-un anumit unghi are forma de inima.

https://www.youtube.com/watch?v=P8nW2wRWzto

Calatorului ii sta bine cu drumul... prin Dobrogea ;-)

Oprirea de seara ... Cetatea Histria. Cunoscuta, promovata, prea putin intretinuta.

Bilet de intrare: 10 lei muzeu, 10 lei cetatea in aer liber.  Pensionarii au taxa la jumatate fata de biletul normal ( 5 lei muzeul, 5 lei cetatea) iar elevii si studentii (doar cei din judetul Constanta) in baza carnetului de student sau de elev platesc 2,5 lei pentru muzeu si 2,5 lei pentru cetate.

La ora 17.00  se inchidea casa de bilete. La ora 18.30  cand am ajuns noi,  usile muzeului erau deschise , casa de bilete era inchisa, si doar un domn care manca seminte mai era in zona. Am intrebat daca se mai poate vizita, mi-a zis ca el e singur acolo, dar ca daca vreau ... el tine deschis pana apune soarele. Cred ca puteam sa intru pur si simplu... dar mi-a fost intr-un fel sa trec asa fara sa rasplatesc bunavointa... asa ca am platit corespunzator biletul... ceea ce inseamna ca omul meu a facut rost de 10 lei (neimpozabili) bani de tigari ... sau de seminte  :-)  . Timp de muzeu nu mai este... ma multumesc cu cetatea luminata piezis de soare... cat mai e soare...

Am avut in intentie sa ajungem la Histria la apus de soare... dar am nimerit prea la apus... in o ora era intuneric si abia am mai reusit sa vad cetatea toata... nici nu sunt sigura ca am vazut-o pe toata... ca in toate cetatile vizitate pana acum, placi indicatoare prin care sa se identifice ceea ce vezi... nu sunt! Te invarti in orb printre ziduri vechi, admiri indemanarea ancestrala ... dar habar nu ai ce a fost o data pe locul respectiv... Doar o imaginatie bogata te ajuta sa retraiesti clipe pe care nu le-ai vazut niciodata dar care renasc din ADN-ul ancestral al fiecaruia.

Zidul de aparare este cel mai bine conservat. In afara zidurilor exista sapaturi ce scot la iveala  alte ziduri... a ce ... nu se stie. Cetatea are niste proiectoare instalate, proiectoare care ar trebui noaptea sa lumineze zidurile... eu am iesit din cetate pe intuneric si nu am vazut nici un proiector aprins... poate functioneaza doar in zilele de vara?

Poarta cetatii e deosebita, cu ziduri groase, inalte si se continua cu aleea de marmura ce se pierde undeva intre zidurile vechi rasfirate prin vegetatie.

In dreapta, catre lac o coloana se ridica, firava supravietuitoare a istoriei.  

Ceea ce alta data era o strada, coboara printre ruine pana in lac si se pierde in stuful verde. 

Strada antica in partea opusa lacului duce catre zona cea mai bine conservata ... zona celor 3 ferestre...

Cum treci de arcada ingropata, pe stanga traversezi  usa cu mozaic. Daca nu te uiti pe unde calci, ratezi cele doua fragmente de mozaic. Dincolo de mozaic in fata se ridica superbele ferestre catre infinit si in dreapta cele doua arcade de caramida.  Aceasta e cea mai frumoasa, si ofertanta imaginatiei, zona din intreaga cetate. 

Dincolo de ea, se coboara incet catre poarta mica a cetatii. O poarta mica-mica, cat un om, cu ziduri groase.

Iesirea prin poarta mica am facut-o pe intuneric, sperand ca se vor aprinde reflectoarele zidurilor. Cum refletoarele nu s-au aprins, am pipait drumul prin iarba inalta catre soseaua principala.

Dupa ce am reusit sa trec bariera verde catre parcarea civilizata, am cules sotul si ne-am oprit sa mancam in restaurantul de la Histria.  Pentru o portie de guvizi (vreo 8 guvizi mici) si mamaliguta cu mujdei, o pulpa de pui dezosata cu cartofi si mujdei,  alaturi de 2 limonade la 300 ml, am platit 74 de lei. Mancarea a fost acceptabila ... cam scumpa... guvizii un pic cam uscati, pulpa dezosata cam mica... dar dupa o zi de fuga pe coclaurii Dobrogei a fost binevenita.

Noaptea a castigat teren, noi plecam catre destinatia rasaritului de soare... Jurilovca, Argamum “reloaded”!

Noapte fara luna, cerul straluceste rece si plin de stele. Cred ca de mult nu am mai vazut un cer atat de instelat... “Carul Mic” si “Carul Mare” clar desenate pe bolta, “Calea Lactee” prafuind cu lumina ei intunericul noptii...

Soarele in octombrie, la 6 dimineata, se ridica rapid din apa lacului Razim. Atat de repede incat abia avem timp sa imortalizam momentul. Un pescar trece cu barca lui rupand rasaritul si privindu-ne curios.

In scurt timp soarele imbraca in rosu si galben-portocaliu zidurile vechi ale cetatii Argamum. Versantul abrupt, pe care cetatea se incalzeste in lumina, capata nuantele focului. 

Apoi, pana sa respiri in admiratie devine alb, creta verticala acoperita de cusma pamantului negru fertil.

https://www.youtube.com/watch?v=j1JYD49uwt0

De sus am vazut cum e rasaritul... dar dincolo de plaja de pietris alb... dincolo, cum se vede oare peretele de piatra?

Plec in explorare. Lacul a sapat grote delicate in peretele de stanca. Uneori ai impresia ca fragila structura se va prabusi sub greutatea malului, in apa. Colonii de scoici cresc incet pe pietrele batute de valurile dulci. In departare un cormoran ma urmareste suspicios de pe o piatra. Menta salbatica si-a gasit baza solida intr-un caus de piatra si pamant.  Soarele pune sclipici in apa verde-albastruie si caldura in piatra alba a peretelui.

Pescarul se intoarce cu barca lui.

Noi ne strangem sculele de imortalizat natura si cu visul rasaritului in suflet plecam catre casa.

Ce frumoasa e Dobrogea... ce schimbatoare e Dobrogea... cat de usor poti sa devii dependent de ea daca ai grija sa pasesti incet-incet pe pamantul ei.

In loc de PS... fiindca fiecare cetate are piatra sa funerara (La Histria a unui profesor universitar, arheolog supranumit "patrarhul Histriei", la Argamum un aviator-poet pasionat de OZN-uri) :

Dezmințire la mit 

(Doru Davidovici - aviator și scriitor român)

 Nu m-am întors... 

 Eu sunt aici, risipit pretutindeni

 Întoarcerea mea,

 uciderea pețitorilor,

 Simplu mit

 Din care Homer și editorii trag profit.

 Nu m-am întors...

 Eu sunt aici, risipit printre pietrele arse

 Sirenele

 Circe

 Penelopa

 Sunt farse

 Născocite de un orb zdrențăros

 Pentru un happy-end fermecător și duios.

 Nu-mi voi revedea niciodată patria

 soția

 fiul 

 câinele

 Arcul, patul din trunchi de măslin, ogoarele, turmele

 Itaca stâncoasă și marea albastra - căci asta mi-e voia,

 Risipit

 - adunat intre ziduri surpate,

 Ulise rămâne la Troia!

 Ați vrut sa îmi luați spada și coiful

 și scutul zgâriat și lovit

 În cărțile voastre Ulise-i un biet rătăcit

 Ma reneg pentru un plug

 Simbol de taur care trage la jug

 Nici acum nu-ntelegeti - 

 E atâta de greu?!

 Că Ulise e Troia, și că Troia sunt eu............................

 ......................................................................

 De patru milenii amestec cu spada mortarul pe plajă

 Cioplesc lespezi

 ridic ziduri

 Înălțându-mi în marmură voia.

 De patru milenii

 Ulise ridică

 O nouă cetate la Troia...

Cetatea Argamum - "de la primarie o iei la dreapta"

Cetatea Argamum dupa numele roman, Orgame dupa numele grecesc...sau  Argamon numele bizantin... La aproape 5 km de oras, pe un drum ce mangaie dealurile si se scurge printre lacurile de langa Jurilovca... pe promontoriul unui deal ce s-a pravalit in lacul Razim... acolo unde apa a muscat din staturile de roca... acolo, pe o suprafata apreciabila, sub iarba uscata de arsita si batuta de vant sta ascunsa cetatea. Punct strategic de pe zidurile careia puteai vedea pana dincolo de zarea albastra.

Prozaic, drumul incepe in Jurilovca, Tulcea.

Noi am plecat catre cetate din portul turistic Jurilovca. Am urcat stradutele inguste, am ocolit biserica si urmarind indicatoarele am facut la dreapta pe a patra strada.  Daca veneam dinspre Constanta la un moment dat am fi facut stanga si apoi dreapta pe prima straduta. Am urmat drumul serpuit si bornele kilometrice pana cand asfaltul a obosit si s-a terminat intr-o bifurcatie de drumuri mai mult sau mai putin pietruite, langa o casa alb cu albastru si intr-un panou de prezentare a cetatii.

Ne-am oprit, am citit... am vizionat harta si... nu am ajuns la nici o concluzie. Nimic nu te lamureste in ce directie ar trebui sa o iei ca sa ajungi la cetate, nimic nu te lamureste daca nu cumva ai ajuns la cetare, nici un zid nu se iteste pe coama dealului sau in vale.

Doar 3 casute de lut cu acoperis de stuf se odihnesc estetic pe vale creand impresia unei incercari de nastere a satului tulcean... un muzeu al satului cald prin texturi, dar rece prin nemiscare, frant inainte de creatie. Pe una din casute un afis ne spune ca fac parte dintr-un proiect european eco... sigla albastra si scrisul frumos aranjat zgarie nemiscarea locului.

Ne invartim, ne zgaim ... nu ne lamurim asa ca ridicam un pic drona ca sa ne orientam.

Buuuun, deci, plecand de la panoul de prezentare al cetatii, avem doua posibilitati... ori o luam in dreapta pe un drum de vale ce se pierde in iarba inalta, ori urcam in stanga pieptis dealul si trecem pe langa o alta constructie alb-albastra. Ambele drumuri par practicabile pentru masina, dar... cu grija... adica, sa nu va ganditi sa veniti cu lamborghini pe acolo... o dacia ar fi mai potrivita :-)

Am ales sa o luam in jos, la dreapta, prin iarba. Drumul e lat cat o masina, daca te intalnesti cu cineva din fata trebuie sa iti gasesti culcus in iarba de pe laterale... oricare dintre laterale... doar sa fie plat...

Dupa vre-o 5 minute de hartoape, drumul se deschide in ceea ce se vrea o parcare improvizata. Dincolo de parcare, lacul cel mare... si o plaja de pietre albe, mari si mici, netezite de zbaterea valurilor.

 In stanga rasar zidurile cetatii Argamum. O carare ce urca dealul printre pietre stravechi si iarba noua ne conduce prin cetate. Argamum sta inca ascunsa sub straturile de pamant dobrogean. Doar partea superioara a zidurilor batrane este descoperita vizitatorului. Iar, in septembrie, totul este protejat de privirile turistilor pierduti in zona, de catre iarba inalta. Din pacate locul acesta fantastic, inca ne-explorat este folosit mai mult pentru... nevoile zilnice...

Cum urci dealul calcand piatra straveche si cioburi de vas antic in picioare, te intrebi daca asta e tot... cativa pereti, fara sa stii ce sunt, ies timid de sub iarba. Dar... dar in varful dealului... acolo unde apa a sapat cu sete in mal... acolo apare fortareata. De fapt... ce a mai ramas din ea... un ansamblu de constructii inca ne-dezgropate complet. Dar zidul de imprejmuire... zidul dublu ce da spre lac si prelungeste pe inaltime, ce e drept nu cu mult, dealul chinuit de ape... acest zid trezeste inima, ochiul, imaginatia. Acest zid e atat de aproape de apa... si de cer... atat de la limita imponderabilitatii...  Cum o fi aratat atunci cand cetatea era locuita?

Dupa ce vantul puternic de coasta te scoate din visarea provocata de zid si promontoriu, te intorci catre pamantul stabil. Cetatea isi continua insiruirea de umbre ale cladirilor de alta data, istorie ascunsa adanc in deal, si coboara molcom pana in portile de intrare. Porti asemanatoare celor de la Adamclisi cu 4 turnuri si ziduri groase de aparare. Nu atat de inalte ca cele de la Adamclisi, dar impresionante prin tehnica de execute ce a trecut cu brio testul timpului.

In aceste porti se termina drumul ce reprezenta a doua varianta de a ajunge la cetate, acel drum care urca prin stanga placii de prezentare a cetatii.

Din poarta ai impresia ca aici se termina tot... da, acolo se termina partea escavata, partea vizibila a cetatii... dar, pe urmatorul deal se gaseste necropola greaca... iar in toate vaile si dealurile din jur, cat vezi cu ochii si cat ajunge sa mature vantul Dobrogei... sub patura de iarba si colb stau relicve ale cetatii Argamum asteptand cuminti sa fie aratate luminii.

Argamum/Orgame una din cetatile Dobrogei... ale carei baze au fost puse in secolul VII, catarata pe Capul Dolojman, initial construita de greci si numita Orgame apoi ocupata de romani si redenumita Argamum. Este prima cetate de pe teritoriul Romaniei mentionata in scrierile antice, se pare ca cea mai batrana cetate a Dobrogei, mai batrana chiar decat Histia, care, dupa cum zic indragostitii de arheologie, s-ar intinde pe 100 ha, inca ne-explorate. Pana acum au fost scoase la lumina doar 4 bazilici paleocrestine, morminte gecesti (printre care si cel mai vechi mormant grecesc cunoscut pana acum), ziduri de incinta.

Poate la un moment dat aceasta bucata de istorie, aceasta curajoasa cetate ce infrunta valul si vantul de sus, de la baza cerului va fi scoasa la lumina, va fi aratata in toata splendoarea ei antica si alturi de legendele ei legate de argonautii ce au ascuns lana de aur aici.

Gura Portitei, Jurilovca, Romania

Gura Portitei sau cum sa nu crezi in vise...

Toata lumea vorbeste de Gura Portitei... o oaza de  frumusete intr-o rezervatie... ce poate fi mai apetisant de atat?! Ei bine, cand ai asteptari prea mari te desumfli repede...

La Gura Portitei ar fi trebuit sa ajungem pe drumul de la Vadu cu bicicletele. Acolo mi-am rupt sufletu’ si nu am ajuns decat la jumatate (chestie pentru care inca mai primesc felicitari ... de la unii care au terminat drumul... ceea ce e grav!)

Am ramas cu un gust amar stiind ca e situata in mijlocul rezervatiei... adica ar fi trebuit sa fie o feerie de peisaj salbatic cu amprenta puternica a coastei Marii Negre impletita profund cu Delta Dunarii.

Si uite ca uneori... ai grija ce-ti doresti fiindca o sa se intample!

Am ajuns la Gura Portitei. De data asta elegant, cu masina, pe asfalt... cu aer conditionat, prieteni si copil, dupa noi :-)

Din portul turistic Jurilovca (am stat pe scaunul din spate al masinii asa ca nu pot spune sigur cum se ajunge in port, stiu doar ca am ocolit gardul bisericii)  am luat salupa la prima cursa (ora 9.00 dimineata) si ne-am indreptat cu mare emotie catre Gura Portitei.  In vre-o 15 minute de vant in fata si stropi de apa in ceafa (am stat pe locurile din spate exact langa motoare) am ajuns la debarcaderul Gura Portitei.

Prima impresie... antropic... case, beton, podet, lemn prelucrat... gazon...

Ok, coboram din salupa si incepem explorarea. Bilet pentru transport ne-am luat dus-intors (60 lei de persoana dus-intors, iar copilu' nu a platit ca avea sub 7 ani)  asa ca, inainte de a ne imprastia in explorare,  am trecut pe la casa de bilete de la Gura Portitei si am specificat ora la care doream sa plecam inapoi. Vaporase inapoi catre Jurilovca plecau la 12.00 si la 16.00... inca sperand ca o sa gasim salbaticul peisaj  dincolo de randul de case, ne facem rezervare pentru ora 16.00... sa avem timp de extras energia rezervatiei :-)

Si pornim... si ne oprim... repede... in restaurantul din stanga debarcaderului... la terasa. Unora le era foame... Plecati de la 7.00 dimineata nu apucasem nici sa ne spalam bine pe ochi!

La ora 9.00 dimineata nu se servea decat micul dejun asa ca in ciuda viselor unora de a manca pizza ne vedem nevoiti sa ne multumim cu cafea, paine prajita, gem, cascaval si salam.. plus limonada (cu proteine zburatoare  reprezentate de cateva insecte ce-si gasisera sfarsitul in pahare).

Dupa micul dejun... mai scump decat face... 100 de lei pe 4 limonade (12 lei simple, 13 lei dc au culoare verde toxic ... in meniu scrie ca 12 lei e limonada si 13 lei limonada cu miere... o exista miere verde!), ceva salam de vara uscat, cascaval, gem la cutiuta (3 cutiute) si unt, plus paine , ne punem in miscare catre mare.

Trecem de primul rand de casute, si... tot casute... si ne uitam in dreapta... casute, si ne uitam in stanga... casute! Aaaa.... si in fata casutelor o piscina, si in fata piscinei multe sezlonguri cu umbrelute...

Buuun....daca tot avem atatea casute... albe si acoperite cu stuf ... in spirit dobrogean... hai sa vedem pana unde tin casutele. Si mergem in dreapta, pe plaja fierbinte, pana la un mal de mare pietros, destul de inalt si continuat cu un gard de sarma. Aceea e limita proprietatii si a ceea ce inseamna complexul Gura Portitei. Dincolo de gard si malul stancos... plaja de scoici albe... liniste si pescarusi. Acolo incepe salbaticia ... pe o limba de pamant intre mare si un canal acoperit de stuf. Apa, scoici, pamant, balta cu namol negru si iar apa...

In stanga, poveste asemanatoare... casute si plaja pana la limita proprietatii definite printr-un gard de sarma... gard mai distrus ca cel din dreapta, rupt pe unde ar fi trebuit sa fie probabil o poarta catre salbaticie. De data aceasta salbaticia e inlocuita de corturi ... nu am mai continuat drumul. 

E clar ... Gura Portitei in momentul de fata inseamna un complex de cazari la casute sau vile, restaurante si o calatorie cu barca. (http://guraportitei.ro/)

E frumos sa stai acolo sa te prajesti cateva zile in soarele Dobrogei, acolo unde marea si delta se imbratiseaza. Prea multi turisti strica atmosfera, dar na... pana la urma e un complex turistic!

Dupa ce am dat ocol casutelor si ne-am racorit un pic in marea deja rece la inceput de toamna, intrucat mai aveam ceva de stat pana la drumul de intoarcere, am poposit... din nou... la terasa restaurantului de la Gura Portitei. Pentru  doua borsuri lipovenesti de peste, o ciorba de burta si doua de vacuta, plus doua portii de papanasi si eternele limonade verzi(!!!) – marca localului – am dat aproximativ 160 lei. Daca mai am ocazia sa mananc aici, tot bors lipovenesc as lua: e o ditamai portia, dubla fata de restul ciorbelor, cu doua bucati de peste tronand in centru. Si e gustos, gustos... dar cam plin de oase... asa ca nu e recomandat copiilor sub 12 ani, fara acordul parintilor.

Intoarcerea am facut-o... cu noroc sau cu ghinion, depinde cum privesti.... cu vaporasul. Drumul s-a desfasurat  foarte lent, pe parcursul a aproape 3 sferturi de ora. Soarele la apus arde puternic din partea stanga si cu greu rezisti atacului razelor piezise. Peisajul  monoton al apei ce intalneste orizontul... albastru sus, albastru jos... e frant uneori de zone verzi si de pasari ce strabat atmosfera.  Gura Portitei ramane in spate, linistita ca un concediu, in fata se apropie Jurilovca, promisiunea reintoarcerii in tumultul cotidian. Eoliene in stanga, Capul Dolojman in dreapta... la mijloc biserica din Jurilovca.

Gura Portitei... promisiunea salbaticiei concretizata ca o destinatie de vacanta.

Vadu - Gura Portitei sau "Crima cu premediare"

Foarte serios vorbind... ma mir ca am supravietuit!

Sa incepem cu inceputul... intr-o calda zi de vara, la o discutie lejera si un pahar de cola, al meu mandu  imi propune gales sa merg cu el si alti 20 de biciclisti intr-o tura “draguta” de la Vadu la Gura Portitei.

Si cum stateam io relaxata cu neuronii adormiti, hopa... se ridica o spranceana si ii arunc o privire crunta. Ce sa caut io cu ... biciclistii!? Nu am unde sa ma fac de ras?

- Hai mai pui ca astia vin cu nevestele... mergem pana acolo, facem un gratar... niste poze...

Mmm... neveste... gratar... poze... mda, pare o iesire relaxata de vara ... neuronii mei strang randurile, dar spranceana inca nu coboara.

- E dublu in lungime ca la "Joia biciclistilor"... te fac pe tine 60 km?

Whaat! Cum adica sa ma “faca” pe mine 60 km! Mai ales ca la sus-numitul eveniment (Joia biciclistilor) am inceput sa ma plictisesc pe traseu. Plus neveste... gratar... eee, hai fie merg... ca nu oi ramane ultima gaina... o fi macar una mai varza ca mine!

Buun, timpul trece, ziua Z se apropie. In week-end-ul cu pricina, cu o zi inainte de marea ieseala de la Vadu, ne-a mancat si am dat si o fuga la Sinaia sa se “incalzeasca” baietii pe drumul catre Piatra Arsa si sa facem un “ceaun” la cota 1400.  

(https://www.facebook.com/ConstantaCyclingTeam/?fref=ts)

Asa ca, in ziua plecarii spre Vadu  aveam doar 3 ore de somn si 600 km condusi... iar unii si o urcare pe bicicleta.

Am lasat masinile la Vadu si am plecat catre destinatia finala, Gura Portitei, un Graal pe lista mea de destinatii turistice. Din Vadu, pe drumul pavat, pe langa stalpii unei foste instalatii de irigatii. Pe primul drum ce face la stanga pe nisip, acolo unde suntem anuntati ca ne gasim in rezervatie si ca de fapt... nu avem ce cauta acolo (cica accesul e interzis masinilor, motocicletelor, ATV-urilor si altor mijloace de transport... d-aia nu ne-am intersectat noi decat cu o autostrada de bucuresteni, moldoveni si alte natii cu 4x4 ce ridicau nisipul lasand nori in urma lor) am schimbat soseaua cu nisipul.

Primele zeci de metri a fost bine... nisipul batatorit, mai o ierbuta, mai o gura de apa... apoi incepe distractia. Cand ti-e lumea mai draga nisipul devine moale si in goana calare pe bitza te trezesti cum te dai peste cap fiindca roata refuza sa treaca de zona respectiva. Ca un cal naravas bicicleta se propteste in nisipul afanat, ne-plouat de muuulte zile. Hopaaa... ia stai asa ca nu e chiar asa... ma dau jos de pe bicicleta si incep sa imping. Ma uit in spate... e hai ca nu-s singura... mai sunt vreo 2-3 napastuiti. 

Cu chiu, cu vai inaintez ... mai pe bicicleta, mai pe langa incercand sa tin pasul cu cei din fata... greu... si soarele... incep sa imi amintesc de "Tabara de Exterminare Foto" cand tot soarele Dobrogei ne urmarea... eee, hai ca nu o fi asa rau... marea se aude in dreapta, nu o vad, dar o aud... e acolo.

In sfarsit ajungem la prima opire. In mijlocul campului, la o bifurcatie de drumuri, undeva unde nu stii ce e dincolo de iarba inalta ... o luam la stanga. Drumul isi continua alternanta de nisip batatorit pe care se poate merge cat de cat si nisip afanat in care bicicleta se afunda. Incet, incet ma depasesc si cei ce erau in urma mea. Raman ultima... si grupul de indeparteaza insirat pe lungimea drumului. Drumul ocoleste un punct de graniceri si devine paralel cu marea.

Unde naiba sunt nevestele alea care se presupune ca erau  cam de valoarea mea!!

Unde sa fie... in fata... in creier incolteste adevarul: mda, se vine cu nevestele la tura asta... dar nevestele alea sunt cele de castiga concursuri de bicicleta. Sunt alea de pana si copii si-i cresc de pe bicicleta... ele fac mancare de pe bicicleta...  Cum am ajuns io in combinatia asta... aaa, stai ca stiu... era unu’ cu care traiesc in aceeasi casa si care zicea ca o sa fie usor!

Pe nisip nu e usor... e ora 12.00, soarele arde necrutator... pe stanga drumului apar lacuri in care pelicanii se odihnesc... Unii ne privesc cu mila parca... Nici un copac nu rupe directia razelor de soare. Iarba inalta, plina de seminte ne biciuie peste picioare cand trecem pe langa ea, iar limba romana e prea saraca in injuraturi... deja incep sa fac combinatii intre ele...

Nu mai am resurse sa transpir. Organismul pastreaza fiecate picatura de lichid pentru utilitate proprie... Mai bine asa fiindca la cate seminte am recoltat in goana mea, daca mai si transpiram, sub soarele napraznic, fara fir de vant sigur pana la intoarcere infloream!

Drumul e din ce in ce mai uscat. Plutonul nu se mai vede... e departe rau... nici macar o bicicleta nu straluceste prinzand o raza de soare.

Ihi... plimbare lejera...

Macar nu ma dor picioarele... in schimb saua parca imi trece prin coloana vertebrala... O mai fi mult pana departe? Unde naiba e oprirea aia a doua?! Am impresia ca am mers o eternitate. Drumul nisipos te pacaleste macabru cu zone unde piatra apare de sub nisip  si ai impresia  ca ai scapat de chin.

Un uliu planeaza static deasupra campului... nu ne da atentie... probabil va profita de chitcanul care a dat alarma ca trec straini prin rezervatie.

Parca m-as opri sa imi dau jos soarele de pe umeri si sa ma racoresc in ochiurile de apa ce merg cu noi pe partea stanga a drumului. Dar nu se poate... trebuie sa merg... trebuie sa ii ajungem pe ceilalti...

Cica era vorba sa facem poze... sa filmam... mai avem timp? Nici o sansa! Alergam ca nebunii pe bicilete prin pustiul sandwich ... jos galbenul plantelor arse de soare, sus albastrul ucigas al unui cer fara pic de nori... la mijloc noi ... destul de aproape de textura carnii fripte.

Buzele nici nu le mai simt... s-au uscat demult... atat de demult incat acum se cojesc...

O casa rasare peste apa verde a lacurilor... parca se zaresc bicicletele... mai avem putin! Am ajuns?!!

Tzeapa... asta e abia a doua oprire... inaintea podului de pe canalul Edighiol.

Stiti ceva... nu aveti decat! Nu stiu cat am parcurs din “traseul lejer” si nici nu-mi pasa! Deja sunt pe sistem de avarie... daca nu ma intorc acum, nu ma mai intorc niciodata! Aici nu ajunge nici elicopterul SMURD... iar eu chiar nu vreau sa ajung hrana sacalilor si porcilor mistreti!  Nici apa nu mai am! In curand nici sangele nu o sa mai circule prin vene... o sa devina praf si o sa fie spulberat de bataile inimii.

Gata, aici, la statia de observare a calitatii apei... sau cu ce naiba se ocupau oamenii aia acolo... aici e finish-ul meu! Gura Portitei o sa ramana pe lista dorintelor... nu vreau sa ajung eu pe lista victimelor.

Ce ziceti voi? Ca nu a murit nimieni pe ruta asta?! Nici o problema, pot fi eu prima! Dar nu vreau! Asa ca, in umbra casei ma intind si nu ma mai misc de aici pana nu cade soarele peste deal... Ce ? Mai sunt inca vreo 5 ore? Sa fie sanatos! Eu tot nu ma misc! Apa... am nevoie de apa...

Se pare ca nu sunt singura dezertoare... cat stau eu intinsa in umbra casei, cu domnu’ botos langa mine (din cauza mea nu termina el traseul) ... mai apar doi vasnici dezertori.

Si ne asezam toti in umbra casei... celor de acolo li se face mila de noi... ne aduc niste prune de la frigider (mana Dumnezeiasca!!!!) si cate un cubulet de ciocolata ... nu se stie de cand e ciocolata aia pe acolo...are niscai proteina vie prin ambalaj...dar nu conteaza... pica foarte bine! Ne umplem bidoanele cu apa si mai stam sa ne odihnim.

Daca tot am terminat apoteotic cu parcursul traseului, hai sa vedem ce facem pe traseul de intors... pai ... poze?! Ca doar asta era in planul initial. Nu avem poze cu Gura Portitei ... dar macar avem cateva poze cu Dobrogea de la mare, Dobrogea asa cum e ea pe coasta intr-o zi de august. Cu marea ce nu reuseste sa adape nisipul, cu lacurile verzi ce adapostesc pasari. Cu tot ecosistemul neatins de om... bine... cel putin nu major.

Drumul de intoarcere il parcurgem incet... nu ca pe cel de dus l-am fi facut prea repede. Dar, de data asta suntem in ritmul nostru... adica al meu... mai mult tarat... cu cat inaintam in pustiu incercand sa ajungem la masina ... cu atat mai lent. La inceput am facut cateva fotografii, am mai si filmat minunatia un pic... apoi, cu cat soarele ne ardea mai tare, cu atat mai putine opriri din placere erau si mai multe opriri fortate... fortate de mainile ce parca nu mai primeau comenzi, sau daca le primeau nu raspundeau corespunzator... fortate de nisipul ce parca era mai afanat ca la dus, sau poate erau doar picioarele mai grele... bicicleta ce devenise indaratnica, parca nici ea nu ar fi vrut sa fie acolo... 

Creierul lichefiat incerca sa faca fata situatiei... cauta conexiunile cele mai simple...

Apa s-a terminat mult mai repede ca la dus... Copacii par mai rari decat erau... Soarele mai cald... Marea mai departe... si vegetatia mai uscata. 

Un vant usor incepe sa bata. Doar in rafale scurte... anemice... rafale ce nu pot indeparta soarele de pe noi.

Iar ramanem in urma... singuri in mijlocul caldurii.

Pe drum, in pustietatea noastra zarim o silueta... un alt biciclist... dar de ce merge pe jos? In mod sigur nu de placerea bronzului... are pana. Profit de acest lucru, si, din spirit de echipa, ne alaturam push-bike-ului sau.

Asa continuam drumul, macar din 3, unu’ o ramane in viata sa povesteasca...

Ei par in regula... nici macar deshidratati... eu sunt din ce in ce mai rau... nici push-bike-ul nu mai tine cu mine... pedalele mi se incurca intre picioare... bicicleta e atat de grea incat nu o mai pot impinge nici cu doua maini... dar stiu ca daca cedez nu am nici o sansa. In soarele de august nu am voie sa ma opresc, sa merg inseamna sa fiu mai aproape de civilizatie... mersul imi creste sansele de supravietuire...

La un moment dat, cand am realizat ca drumul devine practicabil si pentru masina, ca nisipul e mai batatorit, al meu sot o ia la fuga pe bicicleta catre Vadu pentru a aduce masina. Eu raman cu baiatul cu pana si push-bike-ul.

Fiecare pas pare o aventura... fiecare secunda o eternitate... partenerul de drum se straduieste sa imi mentina moralul ridicat... dar ritmul meu scade... pasii sunt din ce in ce mai rari...

Pe marginea drumului, cand pierdusem speranta, cand credeam ca al meu sot a fugit cu masina si m-a facut pierduta, cand singura mea speranta sa mai vad civilizatia era faptul ca el se va intoarce totusi... daca nu dupa noi, macar dupa baiatu' ala cu care eram... pe partea dreapta apare un copac... impropriu zis copac, mai mult o tufa inalta... dar ce parea atat de deasa... atat de racoroasa...

Cu ultimele forte am aruncat bicicleta in iarba si m-am bagat la umbra... Nici macar nu mi-a pasat ca locul era folosit de trecatori rezervatiei pe post de toaleta... era umbra! Aici stau pana vine al meu sot cu masina... iar daca el nu mai vine... macar pana se lasa seara si nu ma mai coace soarele.

Se pare ca totusi i s-a facut mila de noi... in vreo 5 minute de stat la umbra a aparut si salvarea mea.

Am ajuns in Vadu, am baut pe nerasuflate aproape un litru de lichid si am mancat.

Cred ca aveam o jumatate de kg de nisip in adidasi si niste dureri ingrozitoare de picioare si spate.

In mod sigur acest drum e mai ceva ca "Drumul lui Mihai Viteazu"... si pe ala ziceam ca nu-l mai fac... apoi la asta imi e frica sa ma si gandesc!!

Si totusi... ceilalti au facut tot traseul... si intoarcerea pe malul marii... cu valul in roata... e clar ca sunt ultima gaina! Nu o sa mai zic niciodata ca ma plictisesc la "Joia biciclistilor".

Asta e a doua experienta care imi spune ca eu + bicla + natura  = incompatibilitate clara.

PS/LE: Din drumul care dus-intors avea 60 de km, am facut doar jumatate din jumatate... adica 15 km la dus... si avand in vedere ca nu am avut alta optiune decat a ma intoarce pe acelasi drum ca la dus ... mai punem vreo 10 km,  ca restu' i-am facut cu masina ... in concluzie ma pot lauda cu 25 de km facuti prin soare si nisip. O adevarata performanta! 

Intentia criminala: https://www.youtube.com/watch?v=rf_aXJSfJ-4