Dobrogea - toamna 2013 - Tabara de exterminare foto

Daaa....... tabara.... am aflat de ea din intamplare... un prieten de pe Facebook a dat share la o fotografie ... a unui tip... nu-l cunosteam, de obicei trec peste share-uri cu viteza luminii... dar, de data asta, mi-a placut cadrul share-uit... si am intrat sa vad despre ce e vorba... si surpriza! Un domn, numit Mircea Bezergheanu, din Galati, organiza o tabara de fotografie in "Muntii Hercinici" (Dobrogea)... adica la o aruncatura de bat de resedinta mea permanenta. De mult nu mai avusesem timp si disponibilitate sa imi ofer placerea fotografiatului pentru suflet... asa ca...de ce sa nu fac ceva si pentru mine? Hai in tabara!!

Am pus cortul in masina, rucsacul cu toale si mancare, cata apa am putut cara, fuga la benzinarie, facut plinul si am purces la drum. Punct de intalnire, la "Cheile Dobrogei". Emotiile au fost mari pentru mine, nu stiam pe nimeni, il vazusem pe Mircea, organizatorul, doar in cateva fotografii pe Facebook... stiam ca tabara este sustinuta de cei de la Nikon... asa ca plecarea in aceasta aventura a fost cam cu ochii inchisi...

Dar mi-a revenit inima la loc cand am ajuns in "Cheile Dobrogei", cand am gasit tabara ce era deja aglomerata, cand l-am cunoscut pe Mircea mai mult decat din poze (In realitate e mai putin “periculos” decat pe Facebook). M-am intalnit si cu prietenul cu poza share-uita, poza ce m-a facut sa plec in tabara... asa ca lucrurile au intrat in normalul sufletului meu. Am instalat cortul, am scos aparatul foto si am plecat in cercetare.

Ce mult a trecut de cand nu am mai calarit dealurile si muntii pentru fotografie! La inceput picioarele dor, inima bate cu putere... si nu-s decat reminiscente ale falnicilor munti de alta data, a caror inaltime nu depaseste cateva etaje de bloc (nu prea multe)! 

Dupa ce ne lamurim cum sta treaba cu peisajul, dupa ce ne distruge Mircea parerile bune despre obiectivele foto din dotare, ne pregatim pentru o sedinta foto de portret cu modelina noastra (30 kg imbracata de iarna cu 2 caramizi in buzunare si bocanci de metal, dar cu gropite in obraji si niste minunati ochi verzi). Vantul batea ingrozitor, parca Dobrogea vroia sa ne supuna la test... suntem sau nu demni de ea... am rezistat si am continuat, unii transpirati de efortul contorsoinarii pentru a obtine un cadru corespunzator, altii transpirati de nervi (pe incompetenta “cadetilor” ) si altii inghetati de frig (din cauza de recuzita de vara intr-o zi de toamna). Drept dovada ca am trecut testul, vantul obosit s-a domolit spre seara lasand loc atmosferei imperturbabile, inclestata in nemiscare.

Apusul de soare isi face loc peste unduirea cheilor. Copacii de pe deal iau foc sub lumina rosietica. Norii prind lumina apusului in sabii colorate ce strabat cerul purpuriu.

Seara trece, noaptea vine... fotografii raman.... pe pozitii... urmeaza sedinta foto de noapte cu timpi lungi de expunere, diafragme nesimtit de deschise si ISO pana la cer. Lumina kanci... doar farurile in fuga...

Apoi Mircea a inceput sa sara ca o caprioara cu lanterne si sabii jedi in mana. Sedinta foto de noapte cu efecte speciale! Unii au cedat psihic asa ca au plecat la somn, ratand astfel poate cea mai interesanta experienta... Eu recunosc, am cedat.... si am regretat ulterior... 

Noaptea e scurta la cort... soarele apare rapid de dupa dealuri... iar noi eram pe pozitii pentru rasaritul de soare de la "Cheile Dobrogei". Eolienele apar ca sageti de lumina din orizontul roz. Si soarele creste... umbre lungi se ascund din calea luminii. Nu ne-am fi dat plecati de acolo neam.... dar totusi, trebuia sa ne pregatim pentru etapa urmatoare a calatoriei: Enisala!

"Enisala" ("Noua Asezare")... fortareata medievala cu origini pierdute in negura timpurilor ce strajuieste imprejurimile de pe varful unui deal golas. 

Peisajul sarac in elemente vegetale impunatoare, curbele adanci date de dealuri si sclipirile de diamante ale lacurilor dau cetatii aerul misterios ce provoaca la imaginatie calatorul... lupte acerbe, cavaleri in armuri parca rasar din soarele apusului insangerand pantele ce proiecteaza cetatea catre cer.

Seara, soarele se joaca cu imaginatia noastra in viziuni minunate, culori suprarealiste ... si incet aluneca dupa deal povestind cu cetatea despre vremuri de mult apuse si punand sclipiri de rubin in apele lacului Razim. 

Vantul napraznic ce ne-a urmat de pe dealurile "Cheilor Dobrogei" parca mai tare ne face sa ne indarjim in incercarea de a poposi pe colinele de la Enisala o noapte. Corturile ascunse dupa coama dealului vor fi cazarma noastra in incercarea de a cucerii culmile cetatii... arsenalul nostru e compus din obiective wide si focala lunga, trepiede, telecomenzi, blitzuri, multa indrazneala si imaginatie. Modelina noastra cea firava ne insoteste si, ca in povestea Mesterului Manole ...nu cedeaza nici un milimetru din zambetul ei in calea intemperiilor, daruind astfel fotografului avid de imagine momente magice.

La Enisala soarele rasare din apa... lumina lui e umeda, ingreunata de nori blanzi ce o filtreaza in raze indraznete. Cetatea rasare si ea o data cu soarele, delimitandu-se din intunericul greu al noptii. Razele soarelui striga “Buna dimineata!” catre intreaga vale iar cetatea raspunde imbujorata intinzand umbre prelungi. 

Atat de schimbatoare este Dobrogea in fiecare minut la Enisala incat nu mai simti vantul, nu mai simti caldura... dar vremea trece si noua ne sta bine cu drumul.

Drumul... catre Macin... Dobrogea a inceput sa ne cunoasca... ne accepta incet-incet la sanul ei, ne daruieste peisaje fantastice, soare mult si coplesitor, bijuterii in ochiuri de apa... 

In "Muntii Macinului" ne-am asezat tabara la poalele "Pricopanelor". Vantul nu mai bate deloc, atmosfera e calda, grea, incremenita intr-o liniste circumspecta. Dobrogea nu ni se ofera inca, ne supune in continuare la teste, vrea sa se convinga ca nu se dezvaluie unor profani.

Iarba uscata plange, trosnind sub picioarele noastre... mii de insecte fug naucite de invazia noastra...

Pana sa punem corturile, in caldura apasatoare de la poalele "Pricopanelor", Mircea ne-a supus se pare la propriul sau test de Dobrogea devenind o diva Snickers (pentru cine nu stie reclama, o sa v-o arat: http://www.youtube.com/watch?v=L4mP9pR-mzU) dar am reusit sa traversam momentul (chiar daca pentru un timp ne-a scos din starea admirativa) si spiritele s-au calmat. A fost doar o lipsa de comunicare... si Dobrogea ne cheama .... 

Seara am fotografiat primul apus de soare, sus pe munte... Soarele ne-a transformat in sclavii lui afisand culori uimitoare. Stancile ca un cor preluau lumina si o aruncau inapoi in atmosfera, crescand intensitatea apusului. Intunericul prelung isi intra rapid in drepturi, iar drumul de intoarcere de pe varf il facem “pe pipaite”. Asteptam rasaritul... unii au program de zbor dimineata... da zbor, cu motodeltaplanul.

La 6 dimineata, cand soarele se iteste de peste varf, calcam nemilos in picioare glia. Motodeltaplanul ne astepta. Senzatia este extraordinara... te desprinzi de sol ca o pasare uriasa, cerul te asteapta cu albastrul lui infitit. Imbratisarea cerului e prelunga, racoroasa... 15 minute de “innot” in profunzimea oceanului de nori. Pamantul ramane in urma, se uita lung dupa tine ... nuante grele de verde, kaki, maro se perinda la picioarele tale... padurile par de catifea, muntii sunt acoperiti de pajisti matasoase. Dar se apropie momentul reintoarceri la statutul de om. Motodeltaplanul aterizeaza gratios sub mana ferma ale pilotului maiastru. Nu am avut nici un fel de emotii... mi-am incredintat viata unui om si motodeltaplanului sau ... Mint, au fost niste emotii...cele legate de multitudinea culorilor dansand pe pamant si in aer, a vantului ce-ti mangaie obrajii... emotii ale imaginatiei. 

Dupa intensa traire a zborului, un drum catre culmile "Pricopanelor"... soare, mult soare... caldura arzatoare, vant ce adie dragastos... Iarba se unduieste langa picior, gazele se transforma in fotomodele... cred ca suntem acceptati! Am trecut probele de vant, foc ale Dobrogei... Interesant ca nu am avut si proba de apa... poate Dobrogea a considerat ca suntem destul de buni si nu ne-a supus chiar intregului test... ne-a iertat... poate i-am devenit dragi cu aparatele noastre foto si curozitatea noastra, cu veselia debordanta.

Dobrogea... o simti in buzele arse de soare, bocancii plini de praf... o iubesti cu soarele ei ce-ti apasa umerii si vantul uscat ce te impinge catre ea...

Dobrogea e ca o femeie... daca nu o cunosti, daca nu ii daruiesti dragoste neconditionata, niciodata nu-ti va arata sufletul ei infocat, pasiunea sa distrugatoare... va parea doar uscata si neprimitoare...

Daca e Valcea... e nunta!

Poate ca plecarea la Valcea nu ar trebui sa apara intre vacante.... dar ... dupa munca a urmat si un pic de distractie, asa ca o incadram la relaxare.

La Valcea nu aveam nici un gand sa ajung... nu ma atragea orasul, nu-mi spunea nimic locatia... nici macar nu aveam curiozitatea de a vedea daca exista ceva de vizitat in zona. Dar... cand trebuie sa mergi ... te duci! Mai ales daca este o ocazie speciala, cum ar fi o nunta ...

Buun... am plecat la Valcea, cu catel, cu purcel, am “servit cu onoare” mirii intr-o nunta total dezorganizata dar foarte vesela si cu oameni frumosi-frumosi (norocul lor ca au fost asa frumosi si veseli fiindca astfel i-am iertat pentru aparatul foto inmuiat in champanie si bocetul tras din cauza momentelor pe care le pierdeam cu dezorganizarea lor) si apoi dupa o cautare pe Google ne-am decis sa ne relaxam cu un drum la "Pestera Muierii". Drumul catre pestera trece prin localitatea Horezu asa ca ne-am oprit un pic si pe acolo... scurt, pentru cateva amintiri. Adica am cautat cu disperare magneti de frigider cu cocosul de Horezu... si nu stiu cum se face ca la toate tarabele cocosii erau “in lucru” ... pana la urma am gasit 2 amarati si strambi pe care i-am cumparat la cat nu facea... dar avand in vedere ca erau singurii, nu am facut mofturi.

"Pestera Muierii" este localizata sus pe munte, drumul pana la ea fiind chiar pitoresc atunci cand o iei pe scurtatura data de gps. Coline unduioase, case batranesti cu garduri parca puse acolo pentru a fi fotografiate... si copacii aveau trunchiuri parca special facute pentru sedinte foto...flori si fan ce dadeau pata de culoare intr-o mare de verde. Cand am ajuns in zona pesterii, nu stiam pe unde se intra, dar vedeam grupuri de turisti mergand agale pe marginea soselei. Am intrebat unde este intrarea si am fost directionati catre o parcare. In zona de la poalele muntelui, in afara de parcare se gasesc locuri unde poti lua masa si bineinteles magazine de suveniruri (fara magneti cu cocosi de Horezu... si nici magnetii cu pestera nu erau cine stie ce minunatie a tehnicii). Drumul catre pestera nu-l poti rata fiindca este strajuit de o poarta mare pe care sunt notate informatii privind programul de vizitare si bineinteles taxele aferente vizitarii.

O data ajunsi sus ne-am achizitionat biletele de intrare si am platit taxa pentru fotografiere... doar vreau sa fac fotografii in liniste, nu sa stau sa “fur” cadre... mai ales ca cel ce ne-a luat banii era si cel ce ne-a ghidat prin pestera. Organizati in grup compact de aproape 30 de oameni, inarmati cu camere foto si ochii cat cepele asteptandu-ne la minuni carstice am patruns in pestera. Reguli stricte de genul “nu ramaneti in urma”, “nu iesiti in afara zonei de trecere“,"nu atingeti formatiunile carstice” ne-au fost repetate insistent inca de la primul pas in pestera. Aproape ca povestile despre istoricul de adapost in vremuri de razboi, de loc de trai pentru animalele preistorice, expicatiile stiintifice asupra formarii stalacmitelor si stalactitelor nici nu se mai distingeau din multitudinea de “nu” la care eram supusi. Prima portiune vizitabila a pesterii, acesta avand si zone ce nu sunt deschise turismului, nu e impresionanta, parca natura te lasa sa te obisnuiesti cu ideea fantasticului carstic... cateva formatiuni se inalta timid catre tavanele joase... intai esti supus unor probe de anduranta, mersul piticului fiind la ordinea zilei, apoi o alta lume se deschide... scheletul ursului de pestera este premergator minunii din sala mare. Stalactite si stalacmite se desfasoara unduitor de pe peretii pesterii dand nastere la interpretari personale. Imaginatia poate da viata fiecarui grup carstic, fantasticul devine realitate imortalizata in roca. Natura se joaca cu fiecare vizitator... astfel ca la iesire fiecare va avea alta poveste despre pestera. Parca pentru a nu strica imaginea centrala, apogeu al traversarii pesterii, ceea ce urmeaza din sala mare si pana la iesire este din ce in ce mai putin impresionant ca intr-o scadere a intensitatii trairii pana la prozaica bolta arcuita de la iesire. Mi-am pus la bataie tot talentul meu fotografic dar... ori nu ma pricep eu, ori magia emanata de pestera nu poate fi prinsa de obiectivul foto... ramane ascunsa printre raurile de roca calcara si te invaluie ca o poveste, ca o traire ce nu poate fi redata nicicum. 

De la iesirea din pestera pana la parcarea in care am lasat comoditatea in favoarea naturii, drumul coboara printre stanci si paduri supervizat de albastrul unui cer infinit. La baza muntelui serpuieste raul ce a dat nastere pesterii, ascuns intre arbori si strajuit de sosea.

Cu pestera in suflet si in minte incercand sa regasim momentele magice ne pierdem pe drumul de intoarcere catre Valcea.

Dupa o seara rece, incalzita cu vin de butuc, un somn e binevenit.

Pesterea ne-a dat idei, adancurile ne cheama.... decizia: mergem in salina "Ocnele Mari". Mda... nu a fost o idee stralucita. In salina se ajunge din localitatea omonima, dupa ce strabati galeriile joase cu masinile puse la dispozitie de exploatarea miniera. Spre deosebire de "Slanic Prahova", salina "Ocnele Mari"are inca zone in exploatare asa ca daca ai noroc si pleci cu ultima masina catre suprafata vei vedea minerii iesind din tura. Partea turistica a salinei, explica numele, fiind sapata cu mijloace rudimentare. Tavanul e jos, peretii sunt neregulati, acolo unde se infiltreaza apa apar flori de sare albe ca zapada. Aspectul turistic este pregnant, vizibil si chiar suparator uneori. In fiecare bifurcare a salinei, in fiecare “grota” intalnesti spatii destinate turistilor (magazine, spatii de relaxare, fitness, baruri si restaurante – bineinteles contra cost). Locul de joaca pentru copii si cateva exemplificari ale extractiei sunt singurele lucruri unde nu platesti. Salina are si o biserica , din punctul meu de vedere prost gandita, intrucat intrarea pare o imensa placa de lemn presat pe care din lipsa de inspiratie au fost lipite fotografii ale sfintilor. Nu stiu... dar parca trebuiau sa gaseasca altceva! Macar daca pictau sfintii pe acel placaj... dar hartie lipita... kitch, pana la Dumnezeu! Tot o mare eroare de stil mi s-a parut si imitarea bolovanilor de sare prin utilizarea de baloti de paie infasurati cu folie de polietilena pentru a reda sclipirile sarii. Iar apogeul kitch-ului mi s-a parut bustul lui Decebal, regele dac, strajuit de o “poarta stelara” din neoane multicolore! Crème de la crème! – cum ar zice francezul... Per total salina este multicolora, cu un stil ... impropriu zis stil... creat de cei ce au inchiriat spatii in interior si dedicat fluxului turistic. Temperatura e mai ridicata ca in salina "Slanic Prahova", senzatia de frig nu este atat de intensa, dar si calitatea aerului sarat nu este aceeasi cu ce de la "Slanic Prahova". E cam turistica salina "Ocnele Mari", si din aceasta cauza, nu prea pe gustul meu. Dar pentru o vizita cu copii merge...

Salina a fost ultima oprire inainte de incheierea aventurii Valcea, cu toate bunele si relele ei, cu experientele inedite, cu oameni si locuri noi. Obositoare aventura... acasa am dormit o zi intreaga, iar cand m-am trezit mi-am luat avant catre tabara de exterminare foto d“In tufisuri”-le Dobrogei.