Desi ne propusesem sa stam o saptamana doar in Milano, curiozitatea si accesul la transportul privat (masina unor prieteni) ne-a facut sa transformam saptamana de Milano intr-un tur rapid al nordului Italiei.
Orasul Milano: cartierul general al aventurii.
Cand vine vorba de Milano as incepe povestea cu concluziile:
1. Ce as face in Milano: as manca pizza si m-as urca pe acoperisul Domului;
2. Ce nu as face in Milano: nu as mai arunca banii pe vizita la fresca lui Leonardi da Vinci, "Cina cea de taina" ( "Cenacolo Vinciano"), de la "Santa Maria delle Grazie" si nu as mai manca prajitura de castane;
3. Ce ar trebui sa mai fac in Milano: sa mananc inghetata, sa merg la shopping si sa vizitez "Muzeul de stiinta si tehnica".
Restul sunt doar vorbe! Asa ca hai sa vorbim.
In Milano am ajuns intr-o frumoasa zi de februarie si ne-am minunat cum toti copacii erau verzi si rhododendron-ul statea sa infloreasca cand numai cu cateva zile in urma ninsese zdravan. Am avut ocazia sa locuim intr-un cartier rezidential aflat in zona noua a orasului departe de agitatia milaneza zilnica. Cum am ajuns, nu am pierdut vremea si am plecat la colindat. Am vizitat "Domul din Milano", o constructie impresionanta mai ales la exterior cu foarte multe elemente arhitectonice, arcuri, turle, ferestre, statui… Interiorul mai putin impresionant din punct de vedere artistic mie facandu-mi o mai mare placere sa experimentez panorama de pe acoperisul domului. Ceea ce mi-a placut la fel de mult ca vizitarea exteriorului a fost corul bisericesc pe care am avut ocazia sa-l ascult in timpul slujbei din dom. “Omul potrivit la locul potrivit”, mai degaba la timpul potrivit, fiindca ne-am nimerit sa intram in dom in timpul slujbei religioase. Divin cor… aproape ca ma uitam dupa ingeri atunci cand canta corul…frumos… pentru cor as mai intra in Dom iar pentru priveliste as mai urca pe Dom! Pot spune ca "Domul din Milano" mi-a placut mai mult decat "Sagrada Famiglia" din Barcelona. Desi arhitectura lui este contestata mi s-a parut mult mai unitara si mai potrivita decat cea de la "Sagrada Famiglia".
Seara a venit pe nesimtite si cu planurile clare pentru ce avem de facut in urmatoarele zile am plecat la odihna.
Vizita la "Santa Maria delle Grazie" si la fresca cu “Cina cea de taina” desi pregatite din timp, cu bilete luate cu o luna inaite, au compus cel mai dezamagitor moment al vizitei in Milano. Biserica "Santa Maria delle Grazie" in sine, e frumoasa … e o biserica clasica cu toate elementele necesare. In schimb faimoasa fresca … mare greseala! E o masina de facut bani, unde turistii sunt inghesuiti in grupuri mici si aruncati intr-o incapere terna unde pe un perete e fresca lui Leonardo da Vinci si pe cel opus o alta fresca. Daca vrei sa pricepi ceva trebuie sa-ti iei audioghid care costa in afara de cat costa biletul, altfel stai ca prostu’ 15 minute in picioare sau pe o bancuta si te zgaiesti la o pictura murala degradata care, in original pe perete sau in copie pe o vedere, are fix acelasi aspect si, mie cel putin, nu mi-a trezit nici un fel de emotii sau sentimente. Dupa 15 minute de zgait inutil dragutii de “paznici” te dau afara cu aceeasi eleganta (lipsa) si aceleasi fete zambitoare (au niste priviri crunte… de zici ca esti vre-un infractor ceva) cu care te-au si introdus in camera frescei fiindca, na, trebuie sa intre urmatoarea turma de turisti platitori si cu asteptari mari. Bineinteles ca nu ai voie sa faci poze in interiorul camerei unde este fresca nici macar fara blitz… nici macar cu telefonul mobil… de parca le-a fi frica sa nu furi esenta picturii. Si la intrare si la iesire treci prin atatea usi ferecate ce se deschid numai prin apasari ale unor butoane aflate in alte camere incat de la inceput pana la sfarsit, m-am simtit nu ca la muzeu, ci ca la inchisoare.
Norocul nostru ca dupa crunta dezamagire produsa de fresca lui Leonardo da Vinci (care functioneaza exact dupa proverbul romanesc: “la pomul laudat sa nu te duci cu sacul”) am vizitat "Pinacoteca di Brera" care cuprinde o colectie impresionanta de tablouri printre care faimosul “Lamentation over the Dead Christ” ("Bocet pentru Chistos" cred ca s-ar traduce) al lui Andrea Mantegna si un Picasso ceva mai macabru numit “Testa di toro su tavolo” ("Cap de taur pe masa"), tablou dintr-o colectie privata ...parca (?). Ceea ce mi-a atras atentia a fost un tablou de mici dimensiuni reprezentand fecioara cu pruncul cu trasaturi afro. Avand in vedere ca autorul era italian si anul picturii destul de vechi (deci nu se punea problema sa fie post-sclavagism) mi s-a parut foarte interesant sa vad un astfel de tablou. Din pacate si aici fotografierea era interzisa (dar macar o spuneau pe un ton frumos, iar in cazul unei galerii de arta chiar mi se pare normal sa fie fotografiatul interzis pentru a proteja elemente privind amplasarea tablourilor si sistemele de alarama fiindca altfel s-ar expune riscului de furt) asa ca nu am putut sa imortalizez decat Picasso-ul. "Pinacoteca di Brera" se regaseste intr-un complex de sali de studiu si biblioteci pentru elevii si studenii la arte. Asta are ca rezultat prezenta pe holurile galeriei de arta a frecvente grupuri de elevi insotiti de profesori ce le destainuie tainele tablourilor expuse. Tot in cadrul galeriei era si un mic atelier de restaurant tablouri dar care nu era utilizat in momentul vizitei noastre desi parea mai mult decat functional.
O data ridicat moralul am parasit "Pinacoteca di Brera" si am trecut la un alt obiectiv turistic de vizitat in Milano, adica "Galleria Vittorio Emanuele II" aflata in imediata vecinatate a "Domului din Milano". Ce e aceasta galerie? E, de fapt, un pasaj suprateran, o zona de magazine si cafenele acoperita cu o bolta din sticla si pavata cu mozaic. E frumoasa dar se termina repede… La una dintre iesiri se gaseste piata domului iar la cealalta statuia lui Leonardo da Vinci si teatrul Scala din Milano. In galerie… se gasesc magazine de firma, cafenele cu fite si muuulti turisti. De asemenea in galerie se gaseste un mozaic cu un taur nervos, al carui origine nu o cunosc, dar a carui legenda spune ca daca te rotesti cu piciorul pe “bijuteriile” taurului vei avea noroc. Din aceasta cauza bietul animal de mozaic are o gaura adanca in zona posterioara. Arcadele cladiririlor din "Galleria Vittorio Emanuele II" cuprind picturi sau mozaicuri (nu am reusit sa-mi dau seama de la distanta) reprezentand continentele si respectiv ramurile ocupationale de baza.
Teatrul Scala e o opera de arta in sine… in afara de valoarea operelor “cantate” pe scena teatrului, constructia insasi este deosebita. Cineva a apreciat ca ar incapea vreo 300 de oameni in sala ceea ce mi se pare un lucru deosebit avand in vedere ca a fost construit cu ceva anisori in urma. In biblioteca teatrului se afla si o expozitie de costume originale, impresionante, fin lucrate, si bineinteles cu interdictie de pozat. Din pacate nici la capitolul suveniruri nu sta prea bine oferta fiind destul de limitata si din punctual meu nu foarte reprezentativa… dar poate ca-s eu profana si nu stiu sa apreciez…
"Palatul Sforzesco" din Milano este o mica fortareata in mijlocul orasului. Parcul din jurul palatului este frumos, calm… si cred ca ar fi fost si mai frumos daca era vara. Interiorul palatului cuprinde galerii de arta pe care spre rusinea mea le-am ratat intrucat dupa "Pinacoteca di Brera" am avut impresia ca nimic nu ma mai poate impresiona.
Langa palat se inalta "Arcul Pacii", un arc de triumf asemanator cu cel din Bucuresti sau din Paris, singurul lucru deosebit la el fiind cuvitele sculptate in piatra arcului, cuvinte ce spun de fapt povestea acestuia.
Stadionul l-am ratat cu buna stiinta ne fiind un fan declarat al sportului, iar pentru "Muzeul national de stiinta si tehnica" nu am mai avut timp … dar ramane pe lista! In afara de asta ar mai fi fost de vazut memorialul de langa cazarma lui Garibaldi despre care nimeni nu a fost in stare sa-mi dea informatii turistice (daca merita sau nu sa ma duc sa-l vad), gradina botanica si acvariul din Milano care am fost nevoiti sa le scoatem de pe lista din cauza temperaturilor scazute.
Intr-una din serile petrecute in Milano, cu ocazia intoarcerii din peregrinarea de peste zi, am avut ocazia sa ne deplasam cu una din minunile tehnicii milaneze: metroul fara locomotiva sau conductor. Senzatia e foarte faina (ce e drept asemanatoare cu cea din funicularul de la Como, doar ca aici esti in adancuri iar tehnica e mai avansata). Ai in fata tot tunelul si ai impresia ca zbori. Statiile sunt diferite de statiile de metrou clasice fiind niste "custi" din plexiglas cu usi automate ce se deschid doar cand ajunge garnitura de metrou in statie. Senzori precisi opresc usile garniturii fix in dreptul usilor statiei. Pentru profani, asa cum am fost noi, a fost usor SF toata experienta.
Murano … o insula unde se ajunge cu vaporasul din Venetia... am promis ca am sa ajung din nou la Venetia, am ajuns dar din pacate tot in fuga ... de la gara la vaporas asta a fost Venetia mea. Dar a meritat sa ratez Venetia a 2-a oara pentru a vizita insulele Murano si Burano. Cu vaporasul, din statia de la gara din Venetia insulara, faci cam 15 minute pana in Murano. Cum ajungi pe insula te intampina binevoitori promoterii unei fabrici de sticla, invitandu-te sa vizitezi gratis fabrica lor. De fapt insula e plina de magazine cu sticla de Murano iar o mare parte din ele au si cate o mica fabrica de sticla unde poti urmari procesul. Cei de la debarcader nu sunt decat cei mai inventivi si agresivi dandu-ti impresia ca fabrica lor este singura de pe insula si ca, daca nu ti-ar arata ei unde este, ai rata obiectivul turistic principal. Daca o iei la picior pe stradutele ce urmaresc canalele, la tot pasul vei intalni fabrici de sticla si obiecte minunate din sticla de Murano. Pentru cei mai putin impresionabili de vederea minunatilor din sticla fragila, 2 ore sunt de ajuns pentru a vizita intreaga insula si a bea si o cafea la una din terasele insiruite pe marginea apei. Pentru cei pentru care arta in general si arta sticlei de Murano in special reprezinta o fascinatie... vreo 4 ore pe insula e posibil sa nu fie de ajuns. In cateva piatete imprastiate pe insula se gasesc opere de arta din sticla de Murano frumos colorata, unele mai abstracte, cum au fost steaua albastra sau flacarile rosii de pe langa canale, sau mai clasice ca stolul de rate si fetele cu porumbei din zona de promenada a debarcaderului.
Din Murano am luat vaporasul direct spre insula Burano, vestita pentru broderii si pentru casele colorate. Prima imagine cand ajungi pe insula e data de casutele colorate viu. Parca esti intr-o lume de poveste unde singurul scop al celor traitori pe acele locuri e sa aiba casele mai intens colorate ca ale vecinilor. Dantela... da, e frumoasa dar am mai vazut si pe la noi pe acasa... in schimb casutele colorate sunt deosebite. O plimbare prin curcubeul de case te relaxeaza si te umple de energie pozitiva. In functie de marimea pasului cam o ora, o ora si ceva poate 2 ore pentru cei mai dornici de culoare sunt de ajuns pentru a da ocol insulei. Dupa atata umblet, in Burano, ne-am oprit sa mancam ceva. Ce se putea sa alegem daca nu o pizza delicioasa scoasa direct din cuptor si cu blatul framantat in fata noastra. Localul l-au ales prietenii nostrii italieni ca doar erau pe teritoriul lor... si l-au ales foarte bine... ascuns intr-o piata din insula, departe de ochii curiosi ai turistilor.
Din Burano vaporasul ne-a dus catre piata San Marco din Venetia de unde, in drumul catre piata Roma unde lasasem masina, am avut ocazia sa aruncam o privire rapida asupra podului Rialto si canalelor venetiene tranzitate de gondole elegante si vaporase rapide.
Bonus la ceea ce am vizitat in Milano, prin Venetia si insulele sale am avut timp, si ocazia, sa vedem lacul Como, sa urcam pe munte cu funicularul si sa tragem o fuga la Cinque Terre, o rezervatie naturala aflata langa orasul La Spesia, pentru o plimbare nocturna.
Satiunea Como face parte din statiunile din nordul Italiei nascute pe malurile lacurilor din zona, anume lacul Como pentru statiunea cu acelasi nume. Daca nu ar fi fost lacul, as fi jurat ca ma regasesc in Sinaia, Brasov... poate un pic mai italian totusi... Casute ordonate de-a lungul stradutelor inguste, magazine peste tot si in capatul strazii lacul. Localitatea Como poate fi impartita in doua zone. O zona mai noua, cu stradute ceva mai largi, hoteluri, restaurante, magazine si multa agitatie si zona veche izolata de agitatia orasului printr-un zid de cetate. Dincolo de ziduri apar casutele oranduite de-a lungul stradutelor inguste, biserici tipice italiene si lacul Como ascuns intre munti. Pe munte se poate urca cu funicularul ceea ce-ti ofera privelisti deosebite, iar sus o atmosfera de liniste desavarsita. Cica in zona ar fi casele de vacanta ale unor personalitati din lumea filmului. Recunosc ca nu m-a interesat acest aspect... De mai mare interes mi s-a parut sa admir peisajul ce imbina muntele impadurit cu apa nemiscata, linistea si eleganta cladirilor chiar si ratustele ce se balaceau in lac.
Un alt loc minunat a fost Cinque Terre... muntele iese direct din apa parca aruncandu-si bratele de piatra catre cer. Pe aceste brate oamenii, oportunisti ca de obicei, au ridicat casute colorate ce par mici bijuterii pe munte. Marea parca suparata pe indrazneala muntelui isi arunca valurile incercand sa-l retina din expansiunea catre cer... dar muntele nu cedeaza mai ales ca are de protejat si micile bijuterii de pe brate. La Cinque Terre am ajuns pe inserat, iar lumina grabita sa dispara nu ne-a permis o sedere prea lunga... Am facut cateva fotografii si am fugit repede catre casa pe una din autostrazileaglomerate ce brazdeaza Italia.
In incheiere poate ar trebui sa spun si de ce nu as mai manca prajitura de castane... nu de alta dar celelalte puncte din “concluzii” au primit lamuriri.
Intr-una din zilele in care exploram Milano, ne-am oprit intr-o patiserie da mancam ceva. Bineinteles ca pizza a fost meniul principal, cum sa te duci in Italia si sa nu mamaci pizza, dar am vrut sa mai luam si ceva dulce. Din multitudinea de minuni etalate pe rafturi una parca era mai altfel... semana cu o budinca de cacao foarte bine insiropata. Ei bine... nu era asa. Intr-adevar avea consistenta unei budinci, dar nu era insiropata si nici gust nu avea... era fada, un pic prafoasa si foarte greu de inghitit... a trebuit sa ma dreg cu niste cola rece si cu multe bule dupa acea fiindca nu mai scapam de senzatia prafoasa si fada a prajiturii. Cineva a comparat-o cu o budinca de cartofi fara sare sau alte mirodenii. Cred ca merge comparatia... nu am mancat pana acum cartofi fierti, pasati si fara adaos de condimente. Am aflat abia ulterior ca ceea ce ne dezamagise prin gust era prajitura de castane, preferata italienilor, un fel de must-have, VIP al prajiturilor in Italia. Cel putin in Milano... Eu, a doua oara nu o sa incerc asa ceva…
Cam asta a fost Italia, zilele au trecut, avionul ne asteapta sa mergem acasa... Drumul catre aeroport l-am facut cu transportul public, adica metrou pana in "Gara Centrale", o minunte arhitectonica, ce pare mai degraba o opera de arta si nicidecum o cladire cu destinatie practica... coloane albe se inalta ametitor si acolo unde nu le mai vezi se intrepatrund in arcade dulci... Am parasit "Gara Centrale", nodul transporturilor milaneze si spre aeroport ne-am trezit prozaic la realitate in autocarul de 5 eur ce strabate rapid cei 40 de km de la Centrale la aeroportul Bergamo.
Ca de fiecare data, nu reusesc sa bifez tot ceea ce imi propun, ca de fiecare data … promit ca ma intorc. La Milano poate nu ca sa stau mai mult timp, dar raman pe lista Venetia si Cinque Terre.