Varful Ypsarion, Thassos - cu Jimny pe acoperisul insulei

Hopa, hopa… dimineata incepem cu incalzirea: o tura scurta de bicicleta, vreo 30 km pana in Skala Kalirakis si inapoi, pe soseaua de coasta a insulei, doua benzi, urcari luuungi si coborari scurte fara prea multe masini pe sosea fiindca era inainte de ora 7 dimineata. O viteza medie de melcut adormit (17 km/ora), ne-am intors la hotel (Life’s Moments intre Limenaria si Skala Marion) dupa o ora.

Masa de dimineata cu vreo 3 tipuri de preparate din oua (Sasha, patroana hotelului le pregateste), salate de legume sau peste, cafea si suc de portocale, gemuri si masline cu branza. La final, cand credeai ca ai terminat si te intindeai a lene venea farfuria cu clatite sau cea cu fructe.

Dupa masa, ne organizam un pic,  ne suim in Jimny inchiriat contra a 39 eur/zi (cu pile reprezentate de un telefon dat de Sasha la cei de la Speedy Rent-a-Car… ca altfel era 42 eur/zi desi pe un site care cica e al lor zice ca Jimny e 28 de euro pe zi).

Pe principiul, cel mai slab pica primu’… eu sunt prima la condus. Cine a decis? … Ceilalti 3! De ce au decis asa… habar nu am. Probabil nu aveau de cine sa rada. La sfarsitul zilei am cam ras eu de ei cand le-am zis ca nu am condus 4x4 niciodata, off-road niciodata si ca oricum eu de obicei nu prea conduc… prefer mersul pe jos (fiindca am auzit ca face piciorul frumos)

Si pornim… din Limenaria trecem prin Kalivia apoi facem dreapta catre Maries. In drum, deviem un pic spre stanga la manastirea Ekklisia Panaguda unde, ca peste tot in Grecia, nu avem voie sa filmam, forografiem, sa intram cu animale sau imbracati cu maieuri si pantaloni scurti. Profit de aceste reguli pentru a scuza absenta vizitelor in manastirile din Thassos. Nu sunt in modul de vizitare biserici. Acum sunt in modul aventura, pietroaie, pante, cer infinit… divinitati pagane!

Ne intoarcem pe drumul principal strajuit de maslinii seculari cu frunzele lor mici si dese, cu ramurile si trunchiurile lor schimonosite in unduiri de lemn. Trecem de Maries. Pe dreapta se face un drum descendent o perioada… apoi ascendent. Pe acest drum intai apare lacul Maries. Nu imi dau seama daca e un lac natural sau unul artificial, are un ditamai digul pe care am parcat masina alaturi de alte 4 masini pline de nemti aflati in tur organizat. Ne uitam dreapta, ne uitam stanga… mmm… lacul e usor dezamagitor. Nemtii o iau in grup compact spre dreapta, in vale, dincolo de dig. O luam si noi dupa ei… de curiozitate… Descoperim o mica cascada langa o conducta de evacuare cu aluviuni rosietice cu iz sulfuric. Cascada din padure e frumoasa, inalta, luminata piezis de soare, delimitata de copacii inalti si subtiri, cu tulpini rotite parca intr-un ax invizibil.

Mai sus de lac cum mergi pe drumul principal ar trebui sa existe accesul catre ceea ce in mod oficial era descris ca fiind cascadele Maries. Nu am ajuns la ele fiindca ghidul nostru Marius Dinu (organizatorul excursiei de fapt de la Off-road in Dobrogea - https://www.facebook.com/offroadindobrogea/) ne-a adus la cunostinta ca acele cascade sunt renumite prin absenta apei in perioadele calde. Nu m-a tentat ideea drumului pana la niste pietre fara apa in mijlocul unei paduri. Desi... am auzit ca sunt niste cascade inalte, etajate cu curgere in trepte.

Continuam pe drumuri forestiere… si de aici se rupe filmul… Eu conduc, ma amuz copios pe seama drumului plin de pietre, drum ce devine din ce in ce mai rupt si mai ingust, mai plin de pietre mari si mici si mai abrupt. In spate, Marius nu zice decat “inainte” sau “prima dreapta”… intre doua onomatopee determinate de sariturile masinii peste pietrele drumului. Sotu meu si soata lu’ Marius se straduiesc din rasputeri sa supravietuiasca pe scaunele masinii.

Drumul de munte traverseaza o cariera de marmura. De fapt, drumul nu traverseaza cariera in mod oficial, ci pur si simplu la un moment dat Marius din spate zice ”Iaaa uite ce cariera frumoasa! Hai pana acolo! Fa dreapta aici!”. Eu incerc sa fac dreapta fara sa rastorn masina si uite asa ajungem in cariera. Peretele de marmura taiat perfect priveste catre vale. Nu pare miscat de durerea cuburilor de marmura alba pravalite din sufletul sau catre neant. E rece, inalt si nemiscat. Maiestuos isi asuma soarta de a fi taiat in bucati. Masina calca pe podeaua de marmura a carierei din munte. Ne oprim sub soarele violent de cald. Admiram, facem poze… ne aplecam in fata maretiei naturii.

Dar … trebuie sa mai si plecam. O fi drum dincolo de muchia carierei? Inspectam. Ceva, ceva se iteste de sub pietrele albe.

Incet o luam pe schita de carare ce paraseste cariera. Drumul se defineste imediat in iarba si printre copaci. Pietrele de marmura taiate cubic lasa loc pietrelor neregulate desprinde de vreme din versantul muntelui.

Masina topaie din piatra in piatra, noi topaim in masina de pe o parte pe cealalta a fundului propriu. Copacii se raresc, padurea nu mai e asa inalta si deasa, piatra golasa permite ochiului muritorului de rand sa cuprinda nemarginirea zeilor.

O casuta mica intr-un varf de munte. De la baza pantei, loc unde ne-am oprit minunati de peisajul vaii, privim catre ea si ne intrebam daca raul de pietre ce serpuieste de sus este chiar o carare sau doar o pravalire. Iluzie a naturii sau nu, ne aventuram pana sus. Urcam panta apoi brusc o luam dreapta si cu avant de 4x4L ajungem langa gardul casei.

Nu stiu ce e de fapt acea casuta. S-au emis pareri ca ar fi un refugiu, sau poate un punct de ajutor al salvamont-ului. Nu are insemne oficiale pe ea, usile sunt ferecate, geamurile la fel, gardul si poarta rupte. Nu pare sa fi fost calcata de picior de om de mult timp. Treptele catre terasa  sunt strajuite de o balustrada metalica. Balustrada e inmuiata in mare prin scoicile prinse artistic in cimentul bazei si taie cerul cu a ei culoare alba.

Cred ca acea casuta era avantpost catre cer si zei. De pe terasa ei superioara intreg Thassos-ul ti se intinde calm la picioare. Munti si vai intr-o curgere oprita in loc isi contopesc verdele adanc cu albastrul stralucitor al unei mari calde. Albul plajelor si al varfurilor dezgolite de vegetatie, marmura batrana imprastie o pudra alba, sclipici pe bijuteria Thassos. De sus ceea ce simti e o poezie circulara a unduirilor de pamant si apa, o poezie a cerului infinit, a marii ce se desprinde incet din orizont pentru a face trecerea moale spre plajele si pantele muntelui ce parca se aduna pentru a reintra acut in cer.

Singurii care nu ne lasa sa plonjam in cer sunt gandaceii omniprezenti pe insula, niste insecte prozaice dar frumos colorate in portocaliu si negru. Unii din ei ciup. Acest lucru nu iti permite pierderea prea adanca in reverie si te face sa parasesti povestea un pic frustrat de realul ciupiturii.

Cu gandaceii dupa noi, incercand sa pastram imaginile in suflet dar sa ne concentram la drum, o luam catre destinatia reala a zilei Vf Ipsario cu minunata lui inaltime de 1204 m. As vrea sa stiu cum am ajuns acolo… tot ce pot spune e ca am ras mult si am zdranganit Jimny-ul pe pietroaiele drumurilor asa-zis forestiere. Habar nu am pe unde ne-a dus Marius care era responsabil cu traseul… pur si simplu ne zicea intre doua topaituri “ia-o la dreapta” sau “la stanga… acum!” Si din cand in cand mai facea cate o pauza ca sa ne zica… “am gresit drumul, hai inapoi!”

Intr-un final ajungem pe varful Ipsario… sau Ypsarion… sau diverse pe aceeasi tema.

Si aici te intampina aceeasi armata de gaze uracioase. Cand sa te pierzi in admiratie te trezesti cu cateva bombite bazaitoare aterizand pe fata sau intrandu-ti in gura.

Varful Ipsario te pacaleste. Primul lucru care iti atrage atentia cand ajungi acolo sunt doua turnulete din pietre suprapuse, cu inaltime sub 1m, cladite de nu se stie cine… poate turisti, poate localnici… de natura  in nici un caz. Nu acela este varful. Adevaratul varf se gasete la capatul unei pante micute, in stanga cand te uiti la mormanele antropice de piatra, dupa un pin batran si in fata unui hau ce priveste spre mare. In cel mai inalt punct al sau se afla un mic monument din ciment, ca o troita fara functionalitate, pe care sunt plasate niste placi ruginite si galbene.

La baza pantei, dincolo de varf, urmele unui scandal international strica peisajul. Se pare ca americanii au vrut sa construiasca acolo ceva… observator, laser, punct de aparare… nu stiu… si de asemenea se pare ca grecii, renumiti pentru spiritul lor liber – haiducesc s-au opus cu vehementa acelei constructii… si au reusit sa opreasca ridicarea ei. Dovada a conflictului sunt actualmente vreo 6 stalpi de rezistenta si o baza hexagonala de beton drept, rece, fara sentiment ce rupe vibratia ondulanta a muntilor verzi si albi.

Ipsario… daca nu ar fii gandacii aia enervanti… Ipsario e poarta…

La casuta darapanata cred ca era usa secundara catre zei… pe Ipsario e usa principala. De sus, chiar daca nu foarte de sus fiindca varful nu are decat 1204m, insula se vede mica, delicata, verde ca un smarald neslefuit, brazdata de striuri albe si galbui ca inserii ale unor filoane de metal in piatra verde. Apa azurie, ce parca se formeaza din condensarea cerului albastru fierbinte, inconjoara insula accentuand culoarea smaraldului brut. Culorile se potenteaza una pe cealalta in lumina ce topeste amiaza de mai.

… Daca nu ar fi gandacii colorati... enervanti…multi…

Plecam scuturand gandacii de pe noi, plecam uitandu-ne in urma catre varful alb parca format din straturi de lemn pietrificat, plecam catre noi aventuri.

Drum sinuos, serpentine pe off-road, 4x4L in actiune. Intr-o inconstienta a minunilor naturii noi radem, si inaintam catre ceea ce ar trebui sa fie satul parasit Kastro. (Cica ar mai fi un sat parasit… Sotiro… cred ca in Thasos multe sate merita atributul de sat parasit… majoritatea sunt depopulate in mare parte, casele batranesti vechi de cateva sute de ani stau sa cada, sa faca implozie luand cu ele amintirile si istoria locului respectiv)

In Kastro urma sa ne oprim la taverna lu Kostas (https://citygirltrip.wordpress.com/2016/07/05/kastro-partea-mai-putin-cunoscuta-din-thassos/ pentru ca si altii au scris despre Old Tavern Kostas si pentru ca altii dau mai multe detalii) unde nu ai foarte multe optiuni in meniu dar atmosfera e deosebita, rustica si usor neglijenta. Kostas are taverna in centrul satului si e frecventat indeosebi de germani fiindca Kostas stie sa vorbeasca germana… in engleza rupe mai greu, dar germana e a doua limba pentru el. Mica taverna e deschisa in vechea scoala din localitate, aproape lipita de biserica veche si inca functionala. Daca vrei sa vezi interiorul bisericii, bineinteles fara sa ai voie sa faci poze, trebuie sa te dai bine pe langa Kostas. El e chelarul satului. El are si cheia bisericii vechi de langa taverna dar si cheia bisericii noi, din varful dealului, care e nefunctionala… deci poti face poze ca nu da nimeni doi bani pe ea. Langa biserica noua se gaseste si osuarul… un fel de mormant comun unde toti decedatii satului mai vechi de 5 ani sunt adusi in cutii individuale si depusi aici… cutiile in marea lor majoritate nu mai exista… totul e o masa de oseminte parca teatral asezate, cu tigve goale ce te urmaresc atent de pe cate un raft sau o cruce veche.

Drumul de la varful Ipsario catre satul Kastro a fost tot pe off-road, tot cu rasete si glume, tot pe baza instructiunilor de pe telefonul lui Marius organizatorul.  Bineinteles ca initial nu stiam sigur unde mergem, intr-o discutie rapida si superficiala s-au expus idei despre a merge la Kastro sa mancam ceva mai saracut la Kostas, sau a merge in Theologos sa mancam miel (https://www.facebook.com/taverniatrou/) sau chiar a lasa off-road-ul pe alta data si a merge in Potos la Taverna Irene sa mancam orice (http://www.tavernairene.com/index.html). Varianta cu renuntat la off-road si mers la Irene a picat prima! In mijlocul hahaielii noastre pe tema drumului, la vreo doua-trei ceasuri trecute de pranz cand foamea incepuse sa roada, Marius a zis: “ia-o inainte!”. Si asa, fara sa stim exact unde am decis sa mergem, pornim pe drumuri de piatra ce pareau mai degraba urme de torenti, traversate de curgeri de apa ce spalau pietrele drumului. Zone pitoresti cu vegetatie de munte, conifere si ierburi pitice.

Se pare ca nici el nu stia exact unde mergem… Marius avea in gand sa ajungem in Kastro fiindca parea situat cel mai aproape de punctul in care ne gaseam noi… dar nu era sigur ce drum apucam ca sa ajungem in Kastro.

Am luat-o inaite cum a zis el. Si am mers, pe drumuri sapate in versantul muntelui, nu mai late decat masinuta si pline de bolovanii cazuti de deasupra. Unele caderi de piatra luasera cu ele si drumul lasand in loc cate un sant pe care a fost necesar sa il traversam urcand pe peretele versantului in unghiuri de aproape 45 grade. In lateral si sub noi se deschidea haul. Vai abrupte sau uneori molcome, dar nu prea mult ca sa nu ne obisnuim cu ideea, ne insotesc drumul. Bornele kilometrice ale drumului sunt reprezentate de stupi de albine insirati pe marginea haului. Cutii micute locuite de micile fiinte muncitoare. 

Drumul urca, si urca, si la un moment dat o ia la dreapta pe langa niste paralelipipede de marmura puse acolo parca pentru a marca ceva. Dincolo de varful mic traversat de drum, urme de civilizatie. O masina fara cauciucuri si o camaruta prabusita partial incearca sa iti sopteasca un secret. Continuam drumul printre copaci. Molizii si pinii sunt usor inlocuiti de maslini seculari. Drumul devine doar o insiruire de pietre plate situate in diferite pozitii si la diferite inaltimi. 4x4L al Jimny precum si indemanarea soferului sunt puse la incercare insistent. Desi in fata pietrele parca spun ca nu avem ce cauta pe acolo, ca incalcam un pact al linistii incercand sa deslusim secretul, noi nu ne dam batuti si continuam. Tot inainte!… ca doar asa zice google maps… ca e drum acolo. 

Dupa ceva hatanaturi pe pietrele lucioase ajungem langa ceea ce pare o gospodarie. Niste garduri de sarma, un caine legat in lant si foarte latrator, o casuta rudimentara parca aruncata pe panta si recipiente cu apa pentru albine. Ne dam jos din masina si ne uitam in jur… mmm, se pare ca drumul aratat de google maps se sfarseste aici. Eu si consortu’ nu parem foarte afectati. Suntem cuprinsi de bucuria necunoscutului, adrenalina turistului. Marius, cu telefonu’ in mana se uita cand la google cand la valea ce se deschide pe acolo pe unde ar fi trebuit sa fie drum… ii da cu virgula. Isi aseaza basca si decide: “Hai inapoi ca pe aici nu merge!”. Mda… inconstient si noi ajunsesem la aceeasi concluzie. Ca va trebui sa ne intoarcem. Bucurie mare pentru noi! Un pic mai multi km de salbaticie, de off-road, de Jimny!

Traversam iar pietroaiele ce servesc drept drum catre stupina, de data acesta urcandu-le, ocolim iar blocurile de marmura si alegem un drum ce pe google maps e trasat mai apasat. Reluam procesul de tasare a coloanei vertebrale prin pietrele muntilor. Hazul nu ne-a parasit inca desi burtile au inceput sa cam faca scandal. Un neuron “hater“ intreaba daca mai e mult drum pana la Kastro. Ceilalti neuroni, inundati de endorfine, il anihileaza rapid. Nu destinatia conteaza, drumul e important! Iar noi ne bucuram de fiecare centimetru de drum hacuit, denivelat, prabusit si de peisajul in care serpuieste. Printre copaci vezi toata insula, pana la mare.  Pe partea cealalta pereti de piatra se ridica acoperind cerul aproape alb.

Drumul incepe sa coboare. Deodata se sfarseste intr-o sosea asfaltata. Mare dezamagire. Pana in Kastro folosim beneficiile civilizatiei. Cateva dealuri traversate aproape pe de-a dreptul de soseaua cu doua benzi, curbe accentuate si pante puternice. Ajungem in Kastro. Satul parasit in care iarna nu locuieste nimeni, iar vara cativa oameni isi deschid afacerile acolo. Cea mai veche taverna e cea a lu’ Kostas. La intrarea in sat s-a mai deschis o taverna. In rest, cred ca nimeni. Cand am ajuns noi la Kostas, doi oameni spalau niste covoare intr-un ritm de stat pe loc, cu pauze cat mai lungi si cat mai dese dedicate admirarii rezultatelor.  Un caine cat un vitel se umbrea sub un copac. Vantul misca alene cateva frunze. Cainelui ii e lene sa miste chiar si coada.

Neuronul “hater” preia comanda creierului nostru. Comandam rapid din meniul afisat pe o placa de lemn in dreapta usii tavernei, sus. Nu avem multe optiuni. Doua tipuri de salata, un singur tip de friptura si cateva feluri de branza. Am comandat branza prajita cu miere si branza prajita cu ardei iute, niste carne de porc si la final iaurt cu nuci si miere… din care o portie nu a fost indeajuns asa ca am mai luat una.. pentru satisfactia sufletului nostru.

Dar aici, in Kastro, nu mancarea e importanta… aici atmosfera e cea care te hraneste. O liniste translucida invaluie locul. Doar vocea lu’ Kosta care se lauda cu camerele de inchiriat pe care le-a construit la intrarea in sat tulbura linistea.

Dupa masa ne intreaba daca am vazut biserica. Adica biserica veche, aflata perete in perete cu taverna. Afla ca nu am vazut-o si ne intreaba daca vrem sa o vedem. Cred ca stia ca raspunsul va fi afirmativ fiindca avea deja cheile in mana. Vizitam biserica. Nu avem voie sa facem poze decat afara. Inauntru e intuneric si racoare. Pictura e refacuta, altarul e aproape de 100 de ani vechime. Stam un pic la racoare sa povestim.

Povestim despre viata grea de muntean. Despre putinele variante de intretinere pe care le aveau oamenii de aici. Despre maslini si capre. Povestim despre credinta si despre familii pe care viata le-a unit… iar o data cu industializarea tot viata le-a imprastiat in 4 zari. Povestim despre intoarcerea “acasa” pe ultimul drum si despre cum cimitirul din Kastro are mai multi locatari decat are satul.

Biserica veche sta chezasie a ceea ce ne povesteste Kostas. Lemnul innegrit al altarului, vopseaua matuita a celor cativa stalpi ramasi inca cu pictura originala aproba spusele lui. Iesim din biserica veche si intrebam de biserica noua, cea din capatul strazii, de pe deal, singura, la distanta bunicica de sat. Sta singura pe deal, cu osuarul langa ea, parca supervizand casele albe din Kastro. Kostas ne da cheia fara sa clipeasca si ne indica drumul pana la biserica. Are incredere ca o sa ii aducem cheia inapoi.

Biserica noua e parasita. Altarul e gol, stranele sarace. Peretii albi si singuri. Cateva lampi atarnate in fata altarului mai aduc caldura in acest peisaj tacut. Cine sa se mai roage aici? Satul e parasit. Piatra treptelor ce coboara in biserica e dovada umbletului enoriasilor. Usa din lemn, scartaie trist inchizandu-se dupa noi.  Pereti albi si ferestre mici. Ca o batranica ce nu spera sa ii mai treaca cineva pragul casei dar ea inca asteapta resemnata.

In spate, osuarul. O camera mica… mult prea mica pentru energia si istoriile pe care le cuprinde. Usa nu e incuiata, inauntru generatii de locuitori ai satului stau la taifas. Acum, in aceasta stare a existentei trecute, acum cand numai o mana de oase mai aminteste de ceea ce erau, acum au timp sa stea aproape unii de altii. Atat de aproape incat se contopesc, se amesteca in mormanul ce umple camera. Nu mai exista orgolii, nu mai exista averi sau statut social, nu mai sunt vecinul din deal sau cel din vale, sunt toti un singur morman. Toti intorsi “acasa” pentru totdeauna, intorsi ”acasa” pentru a se reuni cu stanca pe care s-au nascut. Desi totul e nemiscat in osuar, energia sufletelor celor din interiorul lor misca aerul inauntru incaperii si interactioneaza intr-un fel cu energia ta vitala.

Parasim satul Kastro cu casutele lui tacute si bisericile uitate. Prozaic, pe sosea facem drumul de intoarcere catre hotel Life’s Moments (https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/), undeva intre Limenaria si Skala Marion, cu plaja salbatica la picioare. E trecut de ora 20.00 cand ajungem in camere. Soarele nu mai mangaie demult pantele muntelui. Lumina difuza a cerului se retrage si ea catre alte meleaguri lasand loc unei nopti clare si tacute.

Muntii din Thassos, nu sunt inalti dar te inalta. Mai ales daca alegi sa ii parcurgi off-road pe carari indicate de google maps si alese de un aventurier ghidat de instinct… si niscai experienta. Singuri nu cred ca am fi facut aceasta tura montana. Asa, in 4, ne-am lasat dusi de val, am refuzat sa mai luam in calcul riscurile si am ramas cu amintiri vibrante.

Un traseu al carui track gps bine ca nu il am fiindca nu e un traseu de facut daca nu ai experienta destula in off-road si nebunie destula in aventura. 

Urmeaza plajele din Thassos. Acelasi gps va decide drumul, aceeasi inconstienta ne va conduce pe noi.

Insula Thassos - atentie creeaza dependenta!

Thassos (http://www.discoverthassos.com/ siiiii http://www.discoverthassos.com/resources/issues/2010/index.html?pageNumber=1)... cum am ajuns in “insula de smarald”... ca orice poveste incepe cu “a fost o data”. Mai exact, in urma cu un an, intr-o zi de primavara cand maica-mea imi da un forward la un mail in care o doamna pictorita anunta tagma artistilor ca organizeaza o tabara de pictura (adica o adunare de leneveala si dat cu pamatufu’ pe panza/carton/lemn/ ce-or mai vrea unii si altii) in Thassos. Doamna prezenta si o poza frumoasa cu un hotel si o plaja ce pleca aproape din picioarele acestuia. Bineinteles ca am inceput sa pun intrebari, cucerita de imaginea idilica a hotelului inmuiat in apa. Am pus-o pe mama din dotare sa intrebe daca noi, astia fara veleitati artistice, avem voie sa ne amestecam in aceasta tabara. Raspunsul a fost ca nu prea avem ce cauta acolo, dar daca mai raman locuri or sa ne ia si pe noi. Dupa cateva luni de asteptare a venit raspunsul definitiv. Nu mergem in tabara fiindca... tabara nu se mai face! Se pare ca doamna organizator se baza pe vreo 19-20 de suflete artistice dispuse sa dea aproape 1000 de eur pe tabara, dar nu a avut parte decat de mine si soata (total necunoscatori ai artei) si maica-mea alaturi de o prietena a ei. Cu 4 oameni din care 2 nu aveau nici o legatura cu subiectul, se pare ca nu se face tabara. Eee, uite asa am ramas eu cu buza umflata si cu gandul la Thassos.

Nu imi ling bine ranile ca, pe facebook, reteaua de socializare ajunsa actualmente principal canal de stiri, vad un eveniment creat de niste baieti a caror specializare era off-road-ul, eveniment care se petrecea in Thassos! Ma revigorez, speranta reapare si incep sa dau din coate. Consortu’ ma desumfla repede spunandu-mi ca nu are cum sa-si ia concediu asa din scurt (evenimentul se petrecea cam intr-o luna). Buun... atunci abordez altfel problema: scriu mesaj organizatorilor si intreb daca se mai face evenimentul si urmatorul an. Raspunsul e afirmativ. Eu imi pun in tema partenerul de viata ca la anu’ merge in Thassos.

Si uite asa a trecut anul...

De data asta am aflat de excursia off-road-istilor din timp (adica undeva prin ianuarie am aflat de ea, iar plecarea era in mai), ne-am calculat concediile corespunzator, ne-am amenintat sefii cu absenta noastra si apoi am platit excursia (330 de euro de persoana in care erau incluse cazarea cu mic dejun, combustibilul pentru Viano, plata autostrazilor grecesti – cam 2 euro trecerea a fost, vinieta bulgareasca, trecerea masinii cu feribotul si inchirierea unei masini de teren in Thassos) si... am asteptat sa vina luna mai.

Thassos, visul meu de plaja, devenea palpabil.

Excursia organizata de “Off-road in Dobrogea” (https://www.facebook.com/offroadindobrogea/)... ca asa se numea asociatia care s-a ocupat de eveniment,  era destinata unui grup mic... cica trebuia sa fim 6 oameni maxim inscrisi. Dupa noi nu s-a mai inscris nimeni in excursie. Cu experienta taberei din anul anterior, care nu s-a mai tinut, acum incepusem sa am emotii. Daca nici aceasta excursie nu se va mai face din cauza lipsei de inscrisi?!

Cu doua saptamani inainte de plecare l-am contactat pe Marius (sefu’ de la Off-road in Dobrogea si organizator al excursiei) si l-am intrebat daca mai mergem sau nu. M-a asigurat ca si doar cu noi se va face excursia.

Si asa a fost. Am plecat in excursie eu, consortu’, Marius si soata lui. Bine, faptul ca am fost doar noi patru a reprezentat si o plata in plus pentru a acoperi ceea ce ar fi trebuit sa plateasca ceilalti inscrisi. Dar... avand in vedere ca am avut la dispozitie o masina de 8 locuri pentru 4 oameni acea suta de euro platita in plus la pretul initial al excursiei a meritat.

Patru oameni ... si a fost mai bine asa!

Cu doua zile inainte de excursie, fiindca eram doar noi inscrisi, ne-am permis sa sugeram modificari ale planului. Am introdus in programul zilnic si biciclete! Pai... puteam sa scap io de bicicleta?! Mai ales ca la intoarcerea din Thassos, jumatatea vietii mele avea concurs... in Bucuresti... Prima Evadare... pai... putea el sa se prezinte nepregatit... nicidecum!

In seara plecarii, 3 oameni ne chinuiam sa punem 3 bicle pe un Viano. De ce 3 bicle? Pai Marius, organizatorul, cand a auzit ca se lasa cu bicicleala a zis ca isi ia si el fieroanga ca sa pedaleze. Avea chiar ganduri mari! Voia sa facem tur de insula (100 de km, valonat, cu diferenta de nivel de aproape 700 m!)... dar dupa o discutie... luuunga si dupa prima zi de pedalat, s-a lamurit ca nu-i treba cu turul ala de insula. Dar ideea i-a ramas inca infipta intr-un coltisor de neuron... si creste... si a promis ca se intoarce sa faca turul de insula! (dar, mai intai se antreneaza) Pentru a demonstra ca e foarte hotarat, Marius a studiat si piata de inchirieri biciclete din Thassos si a gasit un centru de inchiriere in Potos. Velo Studios (http://velobikerental.com pentru biciclete si https://www.facebook.com/Velo-Studios-256592947738447/ pentru camere si biciclete) care la parter are magazin de bite si centru de inchiriere iar la etaj camere... tot pentru inchiriat. Cel ce administreaza magazinul de biciclete, nu stiu daca e acelasi cu cel ce administreaza hotelul sau doar o ruda mai sportiva, dar in mod sigur e cel ce organizeaza concursurile de mtb si nu numai in Thassos. Yannis sportivul care ne-a impresionat cu bicicletele Canyon pe care le avea la inchiriat si cu o frumusete de electrica numai buna de calarit pe traseele valonate din insula. Daca am retinut bine, electrica era 50 eur de inchiriat pentru o zi, iar cele clasice cam 25 de euro pe zi inchirierea.

Sa revenim la chinul nostru. Dupa vreo doua ore de pozitionat si repozitionat suportul de bicle, dupa ce l-am legat cu tot felul de chingi si fundite pe laterale masinii, dupa calcule matematice complexe, cand sa suim bicicletele pe el ne-am dat seama ca nu au loc. Nus’ ce chinezarie de suport era, pentru nus' ce chinezarii de biciclete dar noi am muncit degeaba sa il montam. L-am demontat dezamagiti ca toata munca de doua ore si toate planurile “arhitecturale” s-au naruit si am inghesuit cele 3 biciclete pe scaunele din spate ale masinii. Noroc ca ne-am inscris doar noi in excursie!

Si plecam! 4 oameni, 3 soferi (ca unu’ are carnet dar doar pentru masini cu cutie manuala nu si pentru automata), un drum ce traverseaza 3 tari si are o lungime de 750 km. Noapte profunda de traversat, 12 ore de condus regulamentar, somn si oboseala de contracarat.

Am parasit Romania pe la Vama Negru Voda, intr-o pace deplina... cu un vames pe care l-am si speriat... asa liniste era acolo.

Am traversat Bulgaria incet, cu grija la gropile omniprezente si la supradenivelarile ce opresc avantul auto in dreptul trecerilor de pietoni din localitati.

Am incercat sa dorm... nu am putut... nu conduceam eu, dar aveam impresia ca daca dorm se va duce soferia de rapa. Asa ca, am numarat stalpii, si copacii, si gropile sau blocurile bulgaresti ce se iteau ca fantome in noaptea profunda. Cu toate astea habar nu am pe unde am fost... noroc cu gps-ul si nenea google maps.

La rasarit de soare parasim Bulgaria si intram in Grecia. Pe unde am facut trecerea? Habar nu am... pe la o vama... tot gps-ul a decis.

La trecerea din Bulgaria in Grecia, nu doar cele doua steaguri de pe cascarabeta vamii si faptul ca doi vamesi s-au uitat chioras la noi foarte atenti sa semanam cu pozele din cartile de identitate, semnalizeaza trecerea intre state, dar si calitatea drumului. Dintr-o data asfaltul e ca in palma si drumul, desi trece pe versanti de munte si prin tunele, se simte ca o alunecare lina, ca un dans sau o briza calda.

Cand soarele era deja de doua sulite pe cer si incalzea muntii, noi treceam cu feribotul de la Keramoti de pe continent in Thassos (Limena fiind celalat nume al lui), oras port din insula Thassos, adica singurul oras din insula si in acelasi timp capitala acesteia. Feribotul e 3,5 euro trecerea pentru fiecare persoana, masina costa separat. Habar nu am cat fiindca pretul trecerii pentru masina era inclus in pretul excursiei, noi fiind responsabili doar cu propria fiinta.

Aceasta trecere de pe continent pe insula e ca o introducere. Lasi galbenul tarmului continental in spate si incet, acompaniat de pescarusi, te apropii, simti, mirosi insula verde.  Cu fiecare val traversat, cu fiecare duduitura a motorului feribotului, cu fiecare pala de vant ce mai imprastie pescarusii insula devine din ce in ce mai reala, mai clara in imagine si mai verde. Tarmurile ei unduitoare, ca soldurile unei grecoaice in mers, inmuiate de apa albastra deja iti fac pofta de plaja. Muntii inalti, verzi, ca stalpi ce tin deschis un portal catre cer, te fac sa simti aripi de Pegas si putere de Hercule imbiind la escalada si explorare.

Cand calci pe insula ai in suflet maretia si fragilitatea locului. O forta nestiuta te atrage catre insula, catre plajele si padurile ei, catre varfurile pietroase si carierele de marmura. Te simti sfasiat in mii de parti, ametit de sentimente, doritor sa cuprinzi totul cat mai repede, mintea e tulburata de multitudinea de dorinte ne-exprimate dar traite intens.

Grecii au o vorba: “siga-siga!”... in traducere “ ia-o incet!”... e bine cand ajungi in Thassos, sa te opresti un pic pe dig, sa tragi aer in piept si sa te gandesti la asta... Ia-o incet, fiindca muntele si marea tot acolo vor fi, dornice sa imparta cu tine tot ce au mai de pret. Imagini, gusturi si mirosuri traduse in sentimente, trairi si pastrate in amintiri.

Pornim catre cazare.

Drumul catre hotelul Life’s Moments (https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/), undeva intre Limenaria si Skala Marion, pe o coama de deal, cu plaja salbatica la radacina, este drumul de coasta, singura sosea in adevaratul sens al cuvatului din insula Thassos, soseaua  “de centura” ce face un rezumat rapid al insulei daca o parcurgi. In orice parte o iei, din orice localitate, dreapta sau stanga ajungi in acelasi loc. Soseaua e un cerc in jurul muntelui din centru insulei. Nu ai cum sa te pierzi... singurul pericol e sa alegi varainta mai lunga a drumului, dar altfel... daca tii soseaua principala sigur vei ajunge la destinatie.

Pe marginea drumului, luna mai a pus flori galbene ce miros intens a miere, leandrii albi si rosii, maslini carora li se iteste rodul.

Ajunsi la hotel, ne intampina Sasha (stapana locului), o grecoaica oarecum androgina, tanara si puternica in atitudine desi cu un corp firav.  Zambetul ei te cucereste instant iar energia ei te invaluie.

Ne ducem bagajele in camera si decidem ca fiecare are program de voie pana pe seara. Marius si sotia, obositi de drumul de 12 ore si evenimentele a caror ghizi fusesera in zilele anterioare, se duc la somn. Al meu consort ia si el drumul somnului. Eu, cu adrenalina turistului in vene, decid sa fac cunostinta cu marea. Traversez soseaua si incerc sa gasesc un loc de coborare catre plaja salbatica si izolata din fata hotelului. O zona de alunecare de pietre imi pare ceva mai prietenoasa, si mai taras pe fund sau mai alunecat ca pe saniuta ajung pe plaja. Soare, apa, stanci... nici urma de fiinta umana care sa imi strice comunicarea cu natura. Ma apropii de apa. Albastra, uneori verde smarald, foarte putin adanca, pietroasa. In apa multitudine de melci cu desene si forme deosebite. Ii incerc. Se desprind foarte usor de piatra. Ma uit in ei. Par cochilii goale. Ii culeg si ii duc pe piatra ce imi serveste drept sezlong. Ma intorc la mare pentru alta recolta de melci. Sunt fericita ca am atatea cochilii goale de melci deosebiti. Cu pumnul plin de melci ma indrept catre piatra mea. Aaaa.... surpriza... melcii culesi mai devreme au plecat la plimbare!!! Ii adun si ma uit iar la ei... sunt goi la interior! Cum au luat-o la picior?! Ii fac gramajoara si ii pandesc... deodata, vreo 3 cochilii incep sa se miste. De sub una din ele apar vreo 4 picioruse... de crab! Ceea ce eu credeam ca sunt cochilii goale, erau de fapt casute de imprimut pentru crabi! Le adun din nou pe toate si le duc in mare, dezamagita oarecum ca nu mai am cochilii deosebite de colectionat.

Cu ego-ul desumflat ma asez pe o lespede scaldata de apa. In umbra pe care o proiectez pe ochiul de apa din fata mea apar alte vietati. Vreo 3 creveti se adapostesc de soare si incep sa croseteze plantele acvatice. Ma aplec pentru a-i vedea mai bine. O zbughesc fiecare in alta directie. Ma resemnez si ma indrept. Reapar crevetii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si continua cu crosetatul de unde au ramas. Ma aplec iar, de data asta mult mai incet. Crevetii dispar. Ma ridic... crevetii apar. Mmm... astia fac mistouri de mine! Ii las in pace sa croseteze nisipul si ma bucur de soarele Thassos-ului. La trei pietre distanta o anemona de mare, rosu-vinetie, si un arici de mare, negru ca un taciune si tepos ca un scaiete, reusesc sa imparta o placa de piatra, neteda si adapostita de valuri. Unde apa se adanceste, bancuri de pesti traverseaza in zig-zag zona.

Atata viata. Echilibru netulburat de prezenta umana. Totul se desfasoara dupa reguli nestiute mentinand un ecosistem viabil, neconflictual... cel putin in aparenta.

Ma simt in plus printre acele vietati ce si-au impartit atributiile unei vieti in apa insulei.

Plec in explorarea stancilor si a plajei cu nisip grunjos si pietre marunte.

Dupa vreo 4 ore de explorare urc catre hotel, dar nu pe unde am coborat pe fund, ci prin laterala plajei pe langa un ponton daramat si un gard gaurit.

Partenerii de aventura s-au trezit. Acum sunt apti de incarcarea cu experiente... prima experienta: mancarea. Ne hotaram ca ne e foame si ne indreptam catre Taverna Irene (in Potos... la o aruncatura de bat de hotel).

Irene e o taverna patronata de o familie romano-greaca si unde cred ca jumate din angajati sunt romani. Avantaj foarte mare ca poti da comanda in romana si nu iti scalambai engleza in fata personalului. Ca localizare... pe plaja. De la strada circulabila, centura Thassos-ului unde lasi masina undeva pe un trotuar... parcari nu exista, si o iei la dreapta catre mare pe straduta pietonala cu magazine de suveniruri. Nu stiu daca straduta are nume, m-am chinuit sa gasesc un indicator de strada fiind direct interesata de numele ei. Pe aceasta strada, undeva la mijloc, pe partea stanga cum cobori catre mare am gasit un magazin de dulciuri si alte produse alimentare specific grecesti si o domnisoara draguta la tejghea. Din acest magazin ne-am aprovizionat cu cadouri pentru prieteni si rude, adica am luat doua sacose de dulceata (in functie de dimensiunea conservei intre 2,3 si 3,5 euro bucata) si miere (borcanul cel mai mic  - adica mic, mic... de vreo 3 lingurite asa – e 1 eur, cel mai mare de 700 gr cu mierea in el, cel cunoscut la noi ca “borcan de 400”, e 7,5 euro) la cutie metalica sau borcan de sticla din cele mai ciudate sortimente... dulceata de lamaie, portocale, de smochine si nuci verzi, miere de cimbru, de conifere, de trandafir sau de “flori roz”... ce or mai fi si alea... precum si ulei de masline (cred ca avea aproape 700 ml si a costat 5 euro)  tot la “conserva” presat “manual” in Grecia. Fiindca am cumparat cel putin jumatate din magazin grecoaica de la tejghea ne-a facut cadou si o cutie de dulceata alaturi de un borcanel mic de miere... sau poate doar i-a placut entuziasmul nostru de turist si ni le-a facut cadou. Alaturi de dulciuri de toate felurile tot aici am gasit si condimente variate specifice Greciei (la 1 euro punguta de 250 gr). Bineinteles ca am luat si d-alea desi habar nu aveam la ce o sa le folosim. Am preferat acest gen de cadouri fiindca magnetii plecau de la 1,5 euro bucata in sus in functie de design si calitate. Obtineai o reducere daca luai cel putin 7 bucati.

Straduta pietonala cu magazine de suveniruri si tarabe de dulciuri se continua catre dreapta, pe malul marii traversand un sir luuung de taverne. Straduta pur si simplu trece prin tavernele insirate una dupa cealalta, cuminti, asteptand clientii, separand zona de bucatarie a tavernelor de zona de scaune. Se poate spune ca treci prin holul tavernelor. Strategie foarte buna de altfel fiindca nu poti rezista atator ispite colorate, mai ales cand fiecare ospatar te imbie sa iei loc la masa. Am rezistat eroic pana la Taverna Irene (http://www.tavernairene.com/index.html) care, venind de la magazine e cam ultima din sir. Daca am fi coborat catre mare pe straduta neturistica ar fi fost cam prima in insiruirea de taverne.

Mancarea la Irene e... multa... si buna. Bine, preturile sunt pe masura. Adica o jumate de kilogram de giros e, cred, normal sa ajunga pe la 7 euro. Caracatita in vin si ma refer la ditamai tentaculul de caracatita insotit de garnitura e de inteles sa fie 10 euro. Un platou de fructe de mare... cu toate fructele de mare bine reprezentate pe el... e 20 de euro dar hraneste lejer doua persoane pofticioase. Din pacate nu am preturile exacte fiindca meniul nu mi-a dat prin cap sa il fotografiez, nu de alta dar sa stiu si eu ce am mancat, iar nota de plata a venit scrisa asa de citet incat am crezut ca e reteta catre farmacie scrisa de vre-un medic pe fuga! Singurul produs pe care am reusit sa il descifrez in acea nota a fost coca-cola care a costat 2,5 eur sticla de 250 ml. Daca nu era Otilia, sefa de sala de la Taverna Irene, sa ne descurce si sa ne faca un calcul defalcat pe familie... nu stiu ce ne faceam... probabil plateam jumate-jumate ca sa nu ne mai complicam atat. Iar Otilia, cand ne-a descurcat, nu ne-a facut si ea o trecere detaliata in revista a produselor ci ne-a zis direct totalul pe fiecare cuplu. Oricum toata destrabalarea a fost cam 25 – 30 euro de cuplu in suma fiind incluse si 1 litru de limonada, paine, extra tzatziki si cola. Deci cam 10-15 euro de persoana. Preturile in mod sigur sunt mai mari decat pe continent, in primul rand fiindca e zona turistica si in al doilea rand fiindca e insula. Si la supermarket (Latsouris, situat la 12 km de orasul Thassos), cred ca singurul din insula, preturile la alimente si bauturi sunt mai mari ca pe continent, dar acolo palariile de soare sunt muuult mai ieftine ca la tarabele cu amintiri (la taraba palaria 10-13 euro in functie de model, la supermarket 6 euro indiferent de latimea borului).

La Irene, desi ne-am propus sa mancam acolo in fiecare seara, nu am reusit sa ma ajungem decat in ultima zi, inainte de plecare. Cu ocazia asta in loc de gyros am riscat cu o tocanita de vita care nu se regasea in meniu dar pe care ne-a recomandat-o Otilia. A meritat. La pretul aproximativ de 7,5 euro am capatat o tocanita cu garnitura in care carnea era atat de moale incat nici pana acum subconstientul meu nu e sigur ce am mancat.

Portia generoasa de tocanita era prea mult pentru mine asa ca am impartit-o cu pisicile maidaneze ce isi fac veacul cersind la taverne.

Pisicile maidaneze... un lucru care nu mi-a placut in Thassos. La prima vedere sunt foarte dragute, pufoase, cersetoare, timide sau tupeiste. Cel putin 5-6 la fiecare locuitor. Le gasesti oriunde. Am dat de ele pe malul marii in mijlocul tavernelor, dar si pe varf de munte in Theologos. Desi sunt o atractie a insulei fiind atat de multe si fara dusmani naturali (cei doi-trei caini pe care i-am vazut in Thassos erau legati in curti), daca analizezi situatia la rece nu e asa frumoasa. Suprapopularea, lipsa programului de sterilizare, rautatea unor oameni si luptele pentru suprematie chinuie pisicile din Thassos. Majoritatea sunt slabe, subnutrite, bolnave, cu blana naparlita in luna mai si cu tot felul de rani mai mult sau mai putin infectate, cu cicatrici adanci si ochii rugatori. M-a durut sufletul sa le vad. Cred ca din cauza asta am simtit o nevoie mult mai mare decat de obicei sa impart mesele cu ele.

Pisicile Thassos-ului cred ca au fost singurele momente de deznadejde si durere pe care le-am simtit pe insula. Fara pisicile alea amarate, Thassos-ul e un paradis al naturii, un loc in care inima, mintea, trupul se incarca cu energie fara sa realizezi cand si cum se intampla acest lucru. Fara durerea din ochii animalelor alea haituite, Thassos e un taram al visului, al plutirii intre real si fantastic.

Plutirea am experimentat-o si noi de-a lungul intregii perioade petrecute in insula. Primul contact cu aceasta stare l-am avut inainte sa ajungem la Taverna Irene in prima seara. Ne-am oprit la un cerc magic, un ansamblu de 12 lespezi de piatra asezate in cerc, asemanatoare structurilor de la Stonehenge sau altor cercuri energetice. Cele 12 lespezi reprezentau cele 12 zodii. Nu erau foarte vechi dar efectul pietrei albe ce lucea in soarele de apus cu marea pe fundal te ducea intr-o stare de reverie si iti facea inima sa pompeze altfel sangele.

Acesta este Horoscopul din Thassos (cunoscuta si sub numele de Crown of Limenaria)... cum a aparut el acolo, ce poveste are sau vrea sa spuna... nu stiu si nu am reusit sa aflu. Horoscopul ramane un punct de belvedere, situat pe un drum secundar cum o iei la dreapta de pe centura insulei, undeva intre Limenaria si Potos. De la horoscop se poate admira plaja Metalia, undeva in jos si dreapta falezei horoscopului, langa o constructie arida si impunatoare ce reprezinta cladirile vechii mine, iar undeva deasupra ei, fostele birouri ale minei cunoscute acum ca Palataki. Plaja de culoare ceva mai inchisa decat nisipul auriu sau marmura alba ale celorlalte plaje, dar nu neagra sau metalica asa cum ar sugera numele, ca sa am si eu ce povesti, are numele de Metalia de la mina de fier ce se afla acolo la un moment dat.

Senzatia de plutire intre real si fantastic am continuat sa o experimentam si in urmatoarea zi de Thassos, in care am alergat pe muntii insulei cu Jimny (inchiriat de la Speedy Rent-a-Car cu 39 eur/zi) fara sa ne punem intrebari asupra punctului de finish. De fapt... ceva ceva idee despre finish aveam... adica noaptea trebuia sa ajungem la hotel totusi sa dormim. In descrierea excursiei era trecut ca o sa atingem varful Ypsario... sau Ipsarion... depinde de unde citesti. Ei bine da, l-am atins. Dar inainte de asta am plecat pe drumuri forestiere sau pe drumeaguri ce nu eram siguri daca sunt formate de caderi de pietre, ape sau oameni, ghidati fiind doar de starea se plutire si de gps. Marius (de la Off-road in Dobrogea) mai zicea uneori “ia-o la dreapta” sau “mai bine la stanga” si de cateva ori s-a lasat chiar si cu “hai sa ne intoarcem ca nu mai e drum” dar mai mult de atat nu am avut ca traseu. Eram liberi sa incercam sa descoperim insula. 

Asa am ajuns sa vedem un lac (Maries lake) si o cascada ce probabil facea parte din complexul de cascade Maries, o cariera de marmura, un varf inalt pe care o casuta rupta din poveste se odihnea batrana si obosita, varful Ipsarion, apoi satul Kastro (satul parasit) unde am mancat la Taverna lu’ Kostas, ce e deschisa in vechea scoala a satului, si am vizitat biserica veche si biserica noua plus osuarul satului, loc pentru reintoarcerea locuitorilor sai la origini. Fiecare oprire a trezit emotii, sentimente, a creat amintiri. Tot drumul nostru pe carari stiute doar de google maps a fost sub semnul veseliei date de drogul Thassos.

Si a doua zi, si a treia zi de frunzarit insula cu Jimny au avut aceeasi atmosfera de bucurie ce vine dintr-un locsor al sufletului de care nu erai constient, bucurie a visului, a plutirii linistite, a amintirilor dulci. Chiar daca in urmatoarele zile, am mers mai mult pe soseaua circulara de coasta, chiar daca  micile iesiri in off-road erau clare, scurte, cu destinatie catre o plaja, senzatia aceea de prins intre real si fantastic a fost alaturi de noi augmentand aceste zile ce au fost dedicate golfurilor din Thassos. Doua zile, fiindca intr-o singura zi nu poti cuprinde toate unduirile coastei. Mai ales daca mergi cu turistu’ asiatic, alias eu, in grup. In locuri in care poate alte persoane nu s-ar fi oprit mai mult de 10 minute pentru o tura scurta si o gura de aer marin fara gust de alge, eu am stat si cu ora. Ora de plimbare, de simtire, de traire a nisipului si a apei, a vietii ce pulseaza la interfata dintre sol si mare, ora de imortalizare a ceea ce mi-a creat amintiri. 

In prima din aceste doua zile de plaje am reusit sa trecem doar prin golfurile din sudul insulei: San Antonio, Ammos-ul de sud, Sf. Anna (sau cum s-o fi numit minunea aia mica ascunsa in padure), Giola cu caldarea ei verde inconjurata de malul alb taiat aproape geometric in marmura, Aliki cu cariera de marmura ascunsa bine dupa un colt de munte si intregul sit arheologic unde am cascat gura la minunile istoriei, Paradise Beach cu insula ei mica Kinira, Golden Beach in fuga fiindca deja era noapte, Porto Vathi unde in linistea noptii un vapor incarca marmura si Saliara Beach (plaja de marmura) doar cat sa promitem ca ne vom intoarce. Lucru pe care l-am si facut a doua zi cand am inceput direct cu plaja de marmura (din pacate mult prea populata pentru gustul meu) si am continuat cu plajele de nord si vest ale caror nume nu mai reusesc sa il identific fiindca deja numele era prea putin important fata de frumusetea locului. Oriunde intorci capul spre mare, exista un drumusor fin ce te duce la o plaja ascunsa privirii, un golf intim in care apa iti este complice si briza iti sopteste povesti. 

Turul plajelor se poate spune ca l-am incheiat asa cum l-am inceput, pe plaja salbatica din fata hotelului Life’s Moments... daca prima data doar am admirat flora si fauna de deasupra apei, in ultima zi de Thassos ne-am aventurat sub apa la o partida de snorkeling unde am “facut posta” (argou pentru dat de la unu' la altul) un tub si o masca de snorkeling.

In a doua zi de plaje si a treia de Jimny mandu’ meu consort a zis ca vrea sa incerce totusi un “tur pliat“ de insula cu bicicleta (adica din cei 100 de km ai insulei, el face 50 pana la plaja de marmura, apoi se intoarce). Nu de alta dar luasem bicicletele degeaba aproape... cu doi incepatori neantrenati dupa el, diminetile degeaba faceam cate o tura scurta (de o ora) la medie de 17-18 km pe ora  fiindca nu simtea nimic... ii era si rusine sa porneasca programul de inregistrare a traseului (Runtastic). L-am lasat sa ia avans si apoi l-am ajuns prin Thassos (Limena). De acolo am fost masina de asistenta pana la plaja de marmura unde ne-am oprit un pic pentru poze si snorkelig. La intoarcere, ca o soata responsabila, l-am dus cu minim 25 km la ora. Eu bineinteles din Jimny, el din spate de pe bicicleta. Marius si sotia faceau cheer-ing de pe locurile din spate ale masinii. Pana la hotel, in ciuda opririlor la plajele secrete si discrete ale partii nord-vestice a insulei, i-a iesit antenamentul pe nas. Sa nu mai zica ca nu tin la forma lui fizica!

In turele de 7 dimineata, acele plimbarele pentru unii si adevarat calvar pentru altii, in afara de faptul ca ne-am bucurat de linistea soselelor din perioada inca non-turistica a insulei alaturi de ora matinala (mult prea matinala pentru greci) am avut ocazia sa ne intalnim vizual sau auditiv cu o parte din fauna insulei. Dimineata, in mirosul florilor de mai, pasari cu tril acut ne-au insotit turele... cate o capra traversa strada. In Thassos se pare ca exista o populatie de capre salbaticite. Niste exemplare cu coarne arcuite complet, groase si cu aspect impunator, cu lana (sau cum i-o zice blanii caprei) lunga, variat colorate, robuste si de-a dreptu’ sinucigase. Prima data cand am vazut un astfel de exemplar, am fost uimita de nonsalanta animalului si fara sa vreau am exclamat “capra!” (de parca nu era clar carei specii apartinea). Animalul surprins de intensitatea vocii mele asa devreme dimineata, din ritmul alene in care traversa soseaua, a facut tusti peste balustrada de protectie si a disparut in haul dinspre mare. Marius surprins de reactia animalului, a excalamat si el: “ Iiii, ce-a facut asta! S-a sinucis!”. Am avut tendinta sa incetinesc sa vad daca animalu’ e inca viu dincolo de parapet, dar deschizatorul de drumuri, a mea consoarta, era deja dincolo de urmatoarea curba si in curand nu-l mai vedeam deloc asa ca am lasat capra in voia sortii gandindu-ma ca la orele de zoologie am invatat ca sunt perfect adaptate terenurilor periculoase. Tot la capitolul zoo, intr-una din seri, Marius si sotia, iesiti singuri la un gyros pe genunchi, s-au intalnit cu ceva ce semana a nevastuica. Animalul cu pricina se juca singur pe capota unei masini in Potos si nu parea deloc deranjat de cei cativa bipezi humanoizi ce tranzitau la acea ora zona. Fara dusmani naturali... asa cum am mai zis...

In Thassos se pare ca nimic nu prea are dusman natural. O fi bine... o fi rau...

Nici macar omul, ca varf al lantului trofic nu prea se sinchiseste de acest lucru. Ramane cumva suspendat ecosistemului insulei, interesat de acel “siga-siga” grecesc, sa nu ne obosim prea tare ca ne imbolnavim.  In Thassos, cel putin acum in mai, grecul pare ca munceste doar cat e strict necesar... nu face nici o miscare in plus, nu consuma nici un gram de energie in plus pe munca. Si, isi respecta persoana la maxim. Grecii fac doar ceea ce le place!

Cred ca acesta este Thassos... chintesenta lu’: am in jurul meu atatea lucruri placute incat ma misc usor sa le pot simti. Daca te grabesti in Thassos, sigur vei pierde ceva, o gaza, o frunza, o pasare sau un val vor trece pe langa tine fara sa fii capabil sa te bucuri de ele. Iar lipsa acelei particele de bucurie... nuuu... asa ceva nu se poate... fara acea granula de bucurie nu esti complet!

Thassos este o insula intre mare si cer, intre real si fantastic, loc de visare si de creat legende.

In Thassos nu poti ajunge o singura data. Ceva, dincolo de vointa ta te cheama inapoi. Odata desprins de insula inima se strange si constiinta se intreaba daca nu cumva a ratat ceva. Thassos e ca o tulburare obsesiv-compulsiva: logic cu harta in mana stii ca ai facut tot ce trebuia sa faci, dar totusi ceva te face sa vrei sa te intorci pentru a verifica daca este chiar asa.

Poate si modul in care s-a desfasurat excursia noastra in Thassos a contribuit la ceea ce simt acum despre insula. Cand am platit excursia, si chiar in seara plecarii, ba chiar si in dimineata ajungerii pe insula credeam ca va fi o excursie normala, pusa la punct de un operator de turism normal, cu paticipanti (noi) si ghid (ei), in care o sa avem program bine stabilit, trasee clare si puncte de interes introduse in program in urma unor contracte de colaborare, asa cum se intampla in toate excursiile de grup. Nimeni nu m-a pregatit pentru un program total aleator, in care deciziile se luau pe moment sau maxim cu cateva ore inainte. Nimeni nu mi-a zis ca Marius de la Off-road in Dobrogea organizeaza excursia asta ca si cum ar pleca cu prietenii la o tura inopinata si ca traseele noastre vor fi decise doar de Zeus la un joc de Monopoli acolo la el in  Olimp. Pentru toate acestea, si pentru felul in care eu am perceput insula, pentru dependenta pe care mi-a creat-o, vinovat e doar Marius! El, cu... uneori... imaginea de inconstient boem, cu google maps-ul lui si  genul de curiozitate adolescentina. Noroc cu sotia care il mai aducea cu picioarele pe pamant. Nu vreau sa stiu prin ce rape ne bagam daca ea nu ar fi venit cu noi (multumim pentru asta!). Clar, excursia aceasta nu era pentru cei comozi, pentru trogloditii care asteapta sa li se faca program si sa li se vanda povesti intr-un tur clar si bine pus la punct, repetat cu fiecare sarja de turisti.

Initial, cand am vazut descrierea excursiei, m-am pacalit clar. Marius scria ca in prima zi mergem la munte, in a doua la mare si in a treia la bijuterie si pe unde mai apucam. Cand am vazut asta, m-am lasat pacalita crezand ca o sa mergem intr-un tur de genul celor ce se fac pe la Meteora cand intai te opreste autocarul la “cel mai frumos magazin” din zona, adica cel cu care are agentia colaborari, pentru a-l vizita zic ei, de fapt pentru a lasa o suma frumusica de bani acolo. Nu a fost asa. La bijuterie am ajuns doar fiindca era foarte aproape de hotel si fiindca sotiei lu' Marius chiar ii place sa cumpere de acolo. Bineinteles ca m-am lipit si eu de niste inele de la IrisGold (www.irisgold.com) in ciuda preturilor un pic cam mari... dar nu am putut rezista modelelor (inelele mele, din argint, fiindca de aur am ajuns, impreuna cu sotia lui Marius, la concluzia ca nu ne putem lipi, au fost unul 25 eur si celalat 38 eur. Eu m-am intins... dar partenera mea de tocat bani pe bijuuri a luat mult mai multe piese din argint platind mai putin de 50 eur).

La fel a fost cu satul Theologos. Din prima zi, cand am misunat pe munte cu Jimny se propusese sa mancam la Theologos. Atunci nu a fost sa fie. 

In a doua zi de plaje, dupa ce am ajuns la hotel, la o plictiseala micuta, sotia lu' Marius a adus vorba de masa de seara si uite asa a reaparut Theologos pe lista de interes. In mai putin de 5 minute eram imbracati, fercheziuti si suiti in Jimny cu motorul pornit pentru Theologos. O decizie de nici un clipit care a inceput cu “ce mancam” si s-a sfarsit cu “hai la Theologos ca au cel mai bun miel”. Si da... au un miel foarte bun la taverna Kleoniki Yatrou (https://www.facebook.com/taverniatrou/) vestita  pentru rotisoarele uriase de la intrare (acum erau goale fiindca noi si vreo doi ametiti eram turisti in zona) si pentru faptul ca e localizata in satul de munte cu stradute de 2 m latime si case din vreo cateva generatii. Theologos este fosta capitala a insulei, de aici a aparut primul presedinte al insulei (in perioada stapanirii egiptene, ca turcii au facut praf insula). Masa la taverna a fost bogata, s-au comandat preparate din miel care au avut preturi intre 8 si 12 euro, porc la 7 euro si souvlaki de pui la 7 euro. Painea se plateste separat, dar aici a meritat sa dam banii pe ea fiindca ne-au adus paine prajita unsa cu ulei de masline si praf de busuioc si usturoi. Am mancat-o goala pana sa vina restu’ preparatelor. Per total am lasat la taverna Yatrou 25 de euro de cuplu cu mancare si bauturi non-alcoolice plus bacsis. Am vrut sa comandam vin si fiindca nu ne-am putut decide ne-au adus din partea casei ambele tipuri de vin. Asta ne-a “costat“ introducerea in nota de plata a apei de masa care altfel ar fi fost din partea lor. Si noi... voiam si apa si vinul pe gratis! Cam multe dorinte!

Dupa masa, am dat o tura de sat, am admirat casutele delicate, inghesuite una in alta, unele vechi si darapanate, grele de povesti altele noi, tinere, inaltandu-se semet ca niste tineri razboinici. In Theologos am avut cea mai acuta senzatie a inutilitatii posesiunilor materiale. Casele acelea lasate in paragina, vechi mandrii ale familiilor ce le-au locuit alaturi de casele noi ce se ridicau mandre langa ele parca vrand sa arate potenta financiara a celor ce vor locui acolo. Casa tanara parca zicea ”Eu am, eu pot!” si de langa ea casa batrana suspina ”Si pentru ce? Cat o sa iti foloseasca semetia ta cand parasita tot ruina ajungi...” Un mesaj dureros al trecerii efemere, a putinului timp pe care il petrecem pe pamant, un mesaj static al celebrului dicton “ in mormant nu iei avutia”.

Theologos satul contrastelor, un alt hei-rup al excursiei, pe care ma bucur ca l-am facut. Mancarea, ca mancarea... dar amintirile si trairile au fost intense in Theologos.

Poate si faptul ca am fost doar 4 in aventura Thassos a fost un factor favorizant al dezinvolturii si legaturilor ce s-au format intre noi si ei. Am ajuns sa ne cunoastem, sa impartim experiente, ganduri, trairi... am ajuns sa empatizam...  Am promis ca Thassos intra pe lista mea de “hai sa o mai facem o data!”... si cred ca as face-o in aceeasi formula de prezenta.

Sfatul meu... sa nu va duceti in excursie cu Marius de la Off-road in Dobrogea decat daca sunteti dispusi sa imbratisati neprevazutul. Oamenii acestia nu-s pentru oricine... doar cei “chemati” pot rezona la ei.

Eu inca nu pot sa identific toate locurile prin care am trecut in Thassos. In mintea mea se amesteca emotii, imagini, iar pe masa din fata mea zace un morman de bonuri fiscale pe care nu reusesc sa identific de unde le am, in ciuda asocierii lor cu imagini de magazine sau taverne. 

De exemplu, in prima zi de cernut plaje, ne-am oprit intr-o localitate sa mancam un gyros si o prajitura... am imaginea clara a strazii pe care se afla taverna cu gyros (nu era o taverna turistica, era una locala, de aceea si gyros-ul a fost undeva la 4,5 euro) si la fel am in minte clar imaginea intersectiei unde am mancat prajiturile alea bune... dar nu fac legatura cu localitatea in care eram si nici nu identific ora la care se intampla acest lucru... bine macar ca sunt convinsa ca eram in Thassos. Iar pentru aceasta mahmureala informationala din mintea mea sunt vinovati numai cei doi “ghizi” si magia insulei.
Clar, Thassos necesita cel putin inca una sau doua vizite ca sa imi organizez amintirile si... sa retraiesc magia bucuriei blande a acestei insule suspendata undeva intre apa si cer, un purgatoriu al sufletului ce tanjeste pentru un vis.