Varful Ypsarion, Thassos - cu Jimny pe acoperisul insulei

Hopa, hopa… dimineata incepem cu incalzirea: o tura scurta de bicicleta, vreo 30 km pana in Skala Kalirakis si inapoi, pe soseaua de coasta a insulei, doua benzi, urcari luuungi si coborari scurte fara prea multe masini pe sosea fiindca era inainte de ora 7 dimineata. O viteza medie de melcut adormit (17 km/ora), ne-am intors la hotel (Life’s Moments intre Limenaria si Skala Marion) dupa o ora.

Masa de dimineata cu vreo 3 tipuri de preparate din oua (Sasha, patroana hotelului le pregateste), salate de legume sau peste, cafea si suc de portocale, gemuri si masline cu branza. La final, cand credeai ca ai terminat si te intindeai a lene venea farfuria cu clatite sau cea cu fructe.

Dupa masa, ne organizam un pic,  ne suim in Jimny inchiriat contra a 39 eur/zi (cu pile reprezentate de un telefon dat de Sasha la cei de la Speedy Rent-a-Car… ca altfel era 42 eur/zi desi pe un site care cica e al lor zice ca Jimny e 28 de euro pe zi).

Pe principiul, cel mai slab pica primu’… eu sunt prima la condus. Cine a decis? … Ceilalti 3! De ce au decis asa… habar nu am. Probabil nu aveau de cine sa rada. La sfarsitul zilei am cam ras eu de ei cand le-am zis ca nu am condus 4x4 niciodata, off-road niciodata si ca oricum eu de obicei nu prea conduc… prefer mersul pe jos (fiindca am auzit ca face piciorul frumos)

Si pornim… din Limenaria trecem prin Kalivia apoi facem dreapta catre Maries. In drum, deviem un pic spre stanga la manastirea Ekklisia Panaguda unde, ca peste tot in Grecia, nu avem voie sa filmam, forografiem, sa intram cu animale sau imbracati cu maieuri si pantaloni scurti. Profit de aceste reguli pentru a scuza absenta vizitelor in manastirile din Thassos. Nu sunt in modul de vizitare biserici. Acum sunt in modul aventura, pietroaie, pante, cer infinit… divinitati pagane!

Ne intoarcem pe drumul principal strajuit de maslinii seculari cu frunzele lor mici si dese, cu ramurile si trunchiurile lor schimonosite in unduiri de lemn. Trecem de Maries. Pe dreapta se face un drum descendent o perioada… apoi ascendent. Pe acest drum intai apare lacul Maries. Nu imi dau seama daca e un lac natural sau unul artificial, are un ditamai digul pe care am parcat masina alaturi de alte 4 masini pline de nemti aflati in tur organizat. Ne uitam dreapta, ne uitam stanga… mmm… lacul e usor dezamagitor. Nemtii o iau in grup compact spre dreapta, in vale, dincolo de dig. O luam si noi dupa ei… de curiozitate… Descoperim o mica cascada langa o conducta de evacuare cu aluviuni rosietice cu iz sulfuric. Cascada din padure e frumoasa, inalta, luminata piezis de soare, delimitata de copacii inalti si subtiri, cu tulpini rotite parca intr-un ax invizibil.

Mai sus de lac cum mergi pe drumul principal ar trebui sa existe accesul catre ceea ce in mod oficial era descris ca fiind cascadele Maries. Nu am ajuns la ele fiindca ghidul nostru Marius Dinu (organizatorul excursiei de fapt de la Off-road in Dobrogea - https://www.facebook.com/offroadindobrogea/) ne-a adus la cunostinta ca acele cascade sunt renumite prin absenta apei in perioadele calde. Nu m-a tentat ideea drumului pana la niste pietre fara apa in mijlocul unei paduri. Desi... am auzit ca sunt niste cascade inalte, etajate cu curgere in trepte.

Continuam pe drumuri forestiere… si de aici se rupe filmul… Eu conduc, ma amuz copios pe seama drumului plin de pietre, drum ce devine din ce in ce mai rupt si mai ingust, mai plin de pietre mari si mici si mai abrupt. In spate, Marius nu zice decat “inainte” sau “prima dreapta”… intre doua onomatopee determinate de sariturile masinii peste pietrele drumului. Sotu meu si soata lu’ Marius se straduiesc din rasputeri sa supravietuiasca pe scaunele masinii.

Drumul de munte traverseaza o cariera de marmura. De fapt, drumul nu traverseaza cariera in mod oficial, ci pur si simplu la un moment dat Marius din spate zice ”Iaaa uite ce cariera frumoasa! Hai pana acolo! Fa dreapta aici!”. Eu incerc sa fac dreapta fara sa rastorn masina si uite asa ajungem in cariera. Peretele de marmura taiat perfect priveste catre vale. Nu pare miscat de durerea cuburilor de marmura alba pravalite din sufletul sau catre neant. E rece, inalt si nemiscat. Maiestuos isi asuma soarta de a fi taiat in bucati. Masina calca pe podeaua de marmura a carierei din munte. Ne oprim sub soarele violent de cald. Admiram, facem poze… ne aplecam in fata maretiei naturii.

Dar … trebuie sa mai si plecam. O fi drum dincolo de muchia carierei? Inspectam. Ceva, ceva se iteste de sub pietrele albe.

Incet o luam pe schita de carare ce paraseste cariera. Drumul se defineste imediat in iarba si printre copaci. Pietrele de marmura taiate cubic lasa loc pietrelor neregulate desprinde de vreme din versantul muntelui.

Masina topaie din piatra in piatra, noi topaim in masina de pe o parte pe cealalta a fundului propriu. Copacii se raresc, padurea nu mai e asa inalta si deasa, piatra golasa permite ochiului muritorului de rand sa cuprinda nemarginirea zeilor.

O casuta mica intr-un varf de munte. De la baza pantei, loc unde ne-am oprit minunati de peisajul vaii, privim catre ea si ne intrebam daca raul de pietre ce serpuieste de sus este chiar o carare sau doar o pravalire. Iluzie a naturii sau nu, ne aventuram pana sus. Urcam panta apoi brusc o luam dreapta si cu avant de 4x4L ajungem langa gardul casei.

Nu stiu ce e de fapt acea casuta. S-au emis pareri ca ar fi un refugiu, sau poate un punct de ajutor al salvamont-ului. Nu are insemne oficiale pe ea, usile sunt ferecate, geamurile la fel, gardul si poarta rupte. Nu pare sa fi fost calcata de picior de om de mult timp. Treptele catre terasa  sunt strajuite de o balustrada metalica. Balustrada e inmuiata in mare prin scoicile prinse artistic in cimentul bazei si taie cerul cu a ei culoare alba.

Cred ca acea casuta era avantpost catre cer si zei. De pe terasa ei superioara intreg Thassos-ul ti se intinde calm la picioare. Munti si vai intr-o curgere oprita in loc isi contopesc verdele adanc cu albastrul stralucitor al unei mari calde. Albul plajelor si al varfurilor dezgolite de vegetatie, marmura batrana imprastie o pudra alba, sclipici pe bijuteria Thassos. De sus ceea ce simti e o poezie circulara a unduirilor de pamant si apa, o poezie a cerului infinit, a marii ce se desprinde incet din orizont pentru a face trecerea moale spre plajele si pantele muntelui ce parca se aduna pentru a reintra acut in cer.

Singurii care nu ne lasa sa plonjam in cer sunt gandaceii omniprezenti pe insula, niste insecte prozaice dar frumos colorate in portocaliu si negru. Unii din ei ciup. Acest lucru nu iti permite pierderea prea adanca in reverie si te face sa parasesti povestea un pic frustrat de realul ciupiturii.

Cu gandaceii dupa noi, incercand sa pastram imaginile in suflet dar sa ne concentram la drum, o luam catre destinatia reala a zilei Vf Ipsario cu minunata lui inaltime de 1204 m. As vrea sa stiu cum am ajuns acolo… tot ce pot spune e ca am ras mult si am zdranganit Jimny-ul pe pietroaiele drumurilor asa-zis forestiere. Habar nu am pe unde ne-a dus Marius care era responsabil cu traseul… pur si simplu ne zicea intre doua topaituri “ia-o la dreapta” sau “la stanga… acum!” Si din cand in cand mai facea cate o pauza ca sa ne zica… “am gresit drumul, hai inapoi!”

Intr-un final ajungem pe varful Ipsario… sau Ypsarion… sau diverse pe aceeasi tema.

Si aici te intampina aceeasi armata de gaze uracioase. Cand sa te pierzi in admiratie te trezesti cu cateva bombite bazaitoare aterizand pe fata sau intrandu-ti in gura.

Varful Ipsario te pacaleste. Primul lucru care iti atrage atentia cand ajungi acolo sunt doua turnulete din pietre suprapuse, cu inaltime sub 1m, cladite de nu se stie cine… poate turisti, poate localnici… de natura  in nici un caz. Nu acela este varful. Adevaratul varf se gasete la capatul unei pante micute, in stanga cand te uiti la mormanele antropice de piatra, dupa un pin batran si in fata unui hau ce priveste spre mare. In cel mai inalt punct al sau se afla un mic monument din ciment, ca o troita fara functionalitate, pe care sunt plasate niste placi ruginite si galbene.

La baza pantei, dincolo de varf, urmele unui scandal international strica peisajul. Se pare ca americanii au vrut sa construiasca acolo ceva… observator, laser, punct de aparare… nu stiu… si de asemenea se pare ca grecii, renumiti pentru spiritul lor liber – haiducesc s-au opus cu vehementa acelei constructii… si au reusit sa opreasca ridicarea ei. Dovada a conflictului sunt actualmente vreo 6 stalpi de rezistenta si o baza hexagonala de beton drept, rece, fara sentiment ce rupe vibratia ondulanta a muntilor verzi si albi.

Ipsario… daca nu ar fii gandacii aia enervanti… Ipsario e poarta…

La casuta darapanata cred ca era usa secundara catre zei… pe Ipsario e usa principala. De sus, chiar daca nu foarte de sus fiindca varful nu are decat 1204m, insula se vede mica, delicata, verde ca un smarald neslefuit, brazdata de striuri albe si galbui ca inserii ale unor filoane de metal in piatra verde. Apa azurie, ce parca se formeaza din condensarea cerului albastru fierbinte, inconjoara insula accentuand culoarea smaraldului brut. Culorile se potenteaza una pe cealalta in lumina ce topeste amiaza de mai.

… Daca nu ar fi gandacii colorati... enervanti…multi…

Plecam scuturand gandacii de pe noi, plecam uitandu-ne in urma catre varful alb parca format din straturi de lemn pietrificat, plecam catre noi aventuri.

Drum sinuos, serpentine pe off-road, 4x4L in actiune. Intr-o inconstienta a minunilor naturii noi radem, si inaintam catre ceea ce ar trebui sa fie satul parasit Kastro. (Cica ar mai fi un sat parasit… Sotiro… cred ca in Thasos multe sate merita atributul de sat parasit… majoritatea sunt depopulate in mare parte, casele batranesti vechi de cateva sute de ani stau sa cada, sa faca implozie luand cu ele amintirile si istoria locului respectiv)

In Kastro urma sa ne oprim la taverna lu Kostas (https://citygirltrip.wordpress.com/2016/07/05/kastro-partea-mai-putin-cunoscuta-din-thassos/ pentru ca si altii au scris despre Old Tavern Kostas si pentru ca altii dau mai multe detalii) unde nu ai foarte multe optiuni in meniu dar atmosfera e deosebita, rustica si usor neglijenta. Kostas are taverna in centrul satului si e frecventat indeosebi de germani fiindca Kostas stie sa vorbeasca germana… in engleza rupe mai greu, dar germana e a doua limba pentru el. Mica taverna e deschisa in vechea scoala din localitate, aproape lipita de biserica veche si inca functionala. Daca vrei sa vezi interiorul bisericii, bineinteles fara sa ai voie sa faci poze, trebuie sa te dai bine pe langa Kostas. El e chelarul satului. El are si cheia bisericii vechi de langa taverna dar si cheia bisericii noi, din varful dealului, care e nefunctionala… deci poti face poze ca nu da nimeni doi bani pe ea. Langa biserica noua se gaseste si osuarul… un fel de mormant comun unde toti decedatii satului mai vechi de 5 ani sunt adusi in cutii individuale si depusi aici… cutiile in marea lor majoritate nu mai exista… totul e o masa de oseminte parca teatral asezate, cu tigve goale ce te urmaresc atent de pe cate un raft sau o cruce veche.

Drumul de la varful Ipsario catre satul Kastro a fost tot pe off-road, tot cu rasete si glume, tot pe baza instructiunilor de pe telefonul lui Marius organizatorul.  Bineinteles ca initial nu stiam sigur unde mergem, intr-o discutie rapida si superficiala s-au expus idei despre a merge la Kastro sa mancam ceva mai saracut la Kostas, sau a merge in Theologos sa mancam miel (https://www.facebook.com/taverniatrou/) sau chiar a lasa off-road-ul pe alta data si a merge in Potos la Taverna Irene sa mancam orice (http://www.tavernairene.com/index.html). Varianta cu renuntat la off-road si mers la Irene a picat prima! In mijlocul hahaielii noastre pe tema drumului, la vreo doua-trei ceasuri trecute de pranz cand foamea incepuse sa roada, Marius a zis: “ia-o inainte!”. Si asa, fara sa stim exact unde am decis sa mergem, pornim pe drumuri de piatra ce pareau mai degraba urme de torenti, traversate de curgeri de apa ce spalau pietrele drumului. Zone pitoresti cu vegetatie de munte, conifere si ierburi pitice.

Se pare ca nici el nu stia exact unde mergem… Marius avea in gand sa ajungem in Kastro fiindca parea situat cel mai aproape de punctul in care ne gaseam noi… dar nu era sigur ce drum apucam ca sa ajungem in Kastro.

Am luat-o inaite cum a zis el. Si am mers, pe drumuri sapate in versantul muntelui, nu mai late decat masinuta si pline de bolovanii cazuti de deasupra. Unele caderi de piatra luasera cu ele si drumul lasand in loc cate un sant pe care a fost necesar sa il traversam urcand pe peretele versantului in unghiuri de aproape 45 grade. In lateral si sub noi se deschidea haul. Vai abrupte sau uneori molcome, dar nu prea mult ca sa nu ne obisnuim cu ideea, ne insotesc drumul. Bornele kilometrice ale drumului sunt reprezentate de stupi de albine insirati pe marginea haului. Cutii micute locuite de micile fiinte muncitoare. 

Drumul urca, si urca, si la un moment dat o ia la dreapta pe langa niste paralelipipede de marmura puse acolo parca pentru a marca ceva. Dincolo de varful mic traversat de drum, urme de civilizatie. O masina fara cauciucuri si o camaruta prabusita partial incearca sa iti sopteasca un secret. Continuam drumul printre copaci. Molizii si pinii sunt usor inlocuiti de maslini seculari. Drumul devine doar o insiruire de pietre plate situate in diferite pozitii si la diferite inaltimi. 4x4L al Jimny precum si indemanarea soferului sunt puse la incercare insistent. Desi in fata pietrele parca spun ca nu avem ce cauta pe acolo, ca incalcam un pact al linistii incercand sa deslusim secretul, noi nu ne dam batuti si continuam. Tot inainte!… ca doar asa zice google maps… ca e drum acolo. 

Dupa ceva hatanaturi pe pietrele lucioase ajungem langa ceea ce pare o gospodarie. Niste garduri de sarma, un caine legat in lant si foarte latrator, o casuta rudimentara parca aruncata pe panta si recipiente cu apa pentru albine. Ne dam jos din masina si ne uitam in jur… mmm, se pare ca drumul aratat de google maps se sfarseste aici. Eu si consortu’ nu parem foarte afectati. Suntem cuprinsi de bucuria necunoscutului, adrenalina turistului. Marius, cu telefonu’ in mana se uita cand la google cand la valea ce se deschide pe acolo pe unde ar fi trebuit sa fie drum… ii da cu virgula. Isi aseaza basca si decide: “Hai inapoi ca pe aici nu merge!”. Mda… inconstient si noi ajunsesem la aceeasi concluzie. Ca va trebui sa ne intoarcem. Bucurie mare pentru noi! Un pic mai multi km de salbaticie, de off-road, de Jimny!

Traversam iar pietroaiele ce servesc drept drum catre stupina, de data acesta urcandu-le, ocolim iar blocurile de marmura si alegem un drum ce pe google maps e trasat mai apasat. Reluam procesul de tasare a coloanei vertebrale prin pietrele muntilor. Hazul nu ne-a parasit inca desi burtile au inceput sa cam faca scandal. Un neuron “hater“ intreaba daca mai e mult drum pana la Kastro. Ceilalti neuroni, inundati de endorfine, il anihileaza rapid. Nu destinatia conteaza, drumul e important! Iar noi ne bucuram de fiecare centimetru de drum hacuit, denivelat, prabusit si de peisajul in care serpuieste. Printre copaci vezi toata insula, pana la mare.  Pe partea cealalta pereti de piatra se ridica acoperind cerul aproape alb.

Drumul incepe sa coboare. Deodata se sfarseste intr-o sosea asfaltata. Mare dezamagire. Pana in Kastro folosim beneficiile civilizatiei. Cateva dealuri traversate aproape pe de-a dreptul de soseaua cu doua benzi, curbe accentuate si pante puternice. Ajungem in Kastro. Satul parasit in care iarna nu locuieste nimeni, iar vara cativa oameni isi deschid afacerile acolo. Cea mai veche taverna e cea a lu’ Kostas. La intrarea in sat s-a mai deschis o taverna. In rest, cred ca nimeni. Cand am ajuns noi la Kostas, doi oameni spalau niste covoare intr-un ritm de stat pe loc, cu pauze cat mai lungi si cat mai dese dedicate admirarii rezultatelor.  Un caine cat un vitel se umbrea sub un copac. Vantul misca alene cateva frunze. Cainelui ii e lene sa miste chiar si coada.

Neuronul “hater” preia comanda creierului nostru. Comandam rapid din meniul afisat pe o placa de lemn in dreapta usii tavernei, sus. Nu avem multe optiuni. Doua tipuri de salata, un singur tip de friptura si cateva feluri de branza. Am comandat branza prajita cu miere si branza prajita cu ardei iute, niste carne de porc si la final iaurt cu nuci si miere… din care o portie nu a fost indeajuns asa ca am mai luat una.. pentru satisfactia sufletului nostru.

Dar aici, in Kastro, nu mancarea e importanta… aici atmosfera e cea care te hraneste. O liniste translucida invaluie locul. Doar vocea lu’ Kosta care se lauda cu camerele de inchiriat pe care le-a construit la intrarea in sat tulbura linistea.

Dupa masa ne intreaba daca am vazut biserica. Adica biserica veche, aflata perete in perete cu taverna. Afla ca nu am vazut-o si ne intreaba daca vrem sa o vedem. Cred ca stia ca raspunsul va fi afirmativ fiindca avea deja cheile in mana. Vizitam biserica. Nu avem voie sa facem poze decat afara. Inauntru e intuneric si racoare. Pictura e refacuta, altarul e aproape de 100 de ani vechime. Stam un pic la racoare sa povestim.

Povestim despre viata grea de muntean. Despre putinele variante de intretinere pe care le aveau oamenii de aici. Despre maslini si capre. Povestim despre credinta si despre familii pe care viata le-a unit… iar o data cu industializarea tot viata le-a imprastiat in 4 zari. Povestim despre intoarcerea “acasa” pe ultimul drum si despre cum cimitirul din Kastro are mai multi locatari decat are satul.

Biserica veche sta chezasie a ceea ce ne povesteste Kostas. Lemnul innegrit al altarului, vopseaua matuita a celor cativa stalpi ramasi inca cu pictura originala aproba spusele lui. Iesim din biserica veche si intrebam de biserica noua, cea din capatul strazii, de pe deal, singura, la distanta bunicica de sat. Sta singura pe deal, cu osuarul langa ea, parca supervizand casele albe din Kastro. Kostas ne da cheia fara sa clipeasca si ne indica drumul pana la biserica. Are incredere ca o sa ii aducem cheia inapoi.

Biserica noua e parasita. Altarul e gol, stranele sarace. Peretii albi si singuri. Cateva lampi atarnate in fata altarului mai aduc caldura in acest peisaj tacut. Cine sa se mai roage aici? Satul e parasit. Piatra treptelor ce coboara in biserica e dovada umbletului enoriasilor. Usa din lemn, scartaie trist inchizandu-se dupa noi.  Pereti albi si ferestre mici. Ca o batranica ce nu spera sa ii mai treaca cineva pragul casei dar ea inca asteapta resemnata.

In spate, osuarul. O camera mica… mult prea mica pentru energia si istoriile pe care le cuprinde. Usa nu e incuiata, inauntru generatii de locuitori ai satului stau la taifas. Acum, in aceasta stare a existentei trecute, acum cand numai o mana de oase mai aminteste de ceea ce erau, acum au timp sa stea aproape unii de altii. Atat de aproape incat se contopesc, se amesteca in mormanul ce umple camera. Nu mai exista orgolii, nu mai exista averi sau statut social, nu mai sunt vecinul din deal sau cel din vale, sunt toti un singur morman. Toti intorsi “acasa” pentru totdeauna, intorsi ”acasa” pentru a se reuni cu stanca pe care s-au nascut. Desi totul e nemiscat in osuar, energia sufletelor celor din interiorul lor misca aerul inauntru incaperii si interactioneaza intr-un fel cu energia ta vitala.

Parasim satul Kastro cu casutele lui tacute si bisericile uitate. Prozaic, pe sosea facem drumul de intoarcere catre hotel Life’s Moments (https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/), undeva intre Limenaria si Skala Marion, cu plaja salbatica la picioare. E trecut de ora 20.00 cand ajungem in camere. Soarele nu mai mangaie demult pantele muntelui. Lumina difuza a cerului se retrage si ea catre alte meleaguri lasand loc unei nopti clare si tacute.

Muntii din Thassos, nu sunt inalti dar te inalta. Mai ales daca alegi sa ii parcurgi off-road pe carari indicate de google maps si alese de un aventurier ghidat de instinct… si niscai experienta. Singuri nu cred ca am fi facut aceasta tura montana. Asa, in 4, ne-am lasat dusi de val, am refuzat sa mai luam in calcul riscurile si am ramas cu amintiri vibrante.

Un traseu al carui track gps bine ca nu il am fiindca nu e un traseu de facut daca nu ai experienta destula in off-road si nebunie destula in aventura. 

Urmeaza plajele din Thassos. Acelasi gps va decide drumul, aceeasi inconstienta ne va conduce pe noi.