Excursie fugarita la Cascadele Krushuna, pestera Devetaska si orasul Lovech - Bulgaria

A doua oara cu cei de la “Hai sa socializam”. Prima ieseala cu ei, la Canionul Emen si Ekopateka Hotnitsa se pare ca nu ne-a ajuns.

De data asta o biserica, o cascada (sau mai multe imprastiate pe un versant de munte), o pestera si un oras cu cetate. La biserica nu am mai ajuns fiindca am pierdut doua ore in vama. Nu pentru ca ar fi fost aglomerat. Ci pentru ca soferul nu avea actele autocarului la el. Bulgarii nu l-au crezut pe cuvant, asa ca a trebuit sa asteptam un alt autocar din Bucuresti, de data asta cu actele la el. Dupa doua ore de socializat in benzinaria din Giurgiu a aparut si autocarul.

Ne-am imbarcat si am plecat spre o noua incercare de a trece granita in Bulgaria. Au fost ceva disensiuni la imbarcare fiindca dupa 2 ore se formasera deja grupulete ce au vrut sa stea pe locuri apropiate si in autocar, asa ca atunci cand a trebuit sa ne reluam locurile le-am gasit ocupate… asta e… ne-am repozitionat incercand sa nu pastram resentimente.

Chiar daca noi ne ciondanim pe locuri in autocar, drumul continua. Prima oprire trebuia sa fie biserica Basarabov (ruda cu bisericile in piatra de la Ivanovo sau Aladzha doar ca inca utilizata ca lacas de cult). Nu a mai fost sa fie… socializarea din vama ne-a costat timp pretios de vizitare. In urma votului din autocar am avut de ales intre Basarabov cu biserica si Lovech cu podul acoperit. Majoritatea a ales podul. In Lovech, pe varful dealului exista si o cetate reconditionata… macar zidurile exterioare… Numai cei iuti de picior au avut curajul sa se aventureze pana la cetate. Ghidul ne-a zis ca drumul pana la cetate dureaza jumatate de ora… de fapt tot drumul dus-intors si vizitarea rapida a edificiului dura jumatate de ora.

Dupa ce s-au operat taierile de pe lista cu puncte de interes, am ramas cu doua obiective frumoase… care din pacate le-am facut tot fugarite. Cine e de vina ?… Pai… Bogdan de la “Hai sa socializam” si hai-hai-ul lui…  Cred ca in curand asa o sa ii ramana numele: Hai-hai!

Prima oprire, prima drumetie: Cascadele Krushuna.

Nimeni nu te pregateste pentru ce ai sa gasesti acolo… nici pentru frumusetea cascadelor si nici pentru dificultatea drumului de parcurs.

Ca de obicei, inainte sa plec intr-un loc incerc sa ma documentez de pe alte blog-uri sau site-uri oficiale despre drum si puncte de interes. Despre Krusuna am gasit ca drumul cuprinde o panta de vreo 200 de metri. Dar nu m-a lamurit nimeni, nicaieri ca aceasta panta ar avea inclinatie de aproape 15% si ca e de fapt o carare prin padure.

Dupa drumul de aproape 2 ore cu autocarul pe clasicele sosele bulgaresti rupte si carpite, inguste si sinuoase, oprim in fata unui complex balnear cu o piscina cu apa minerala. Langa complexul cu piscina, ingradit regulamentar si cu taxa de intrare, in dreapta se gaseste o casa de bilete, afisele macar sunt bilingve (bulgara si engleza)… sau erau cand le-am vazut eu, inclusiv lista de preturi. Alaturi de bilet, la casa de bilete am primit si o harta a traseelor de la cascadele Krusuna. Unu’ rosu, unu’ albastru. Harta e in pretul biletului … cred. Noi am primit-o “by default” si cand am intrebat de pret bulgaru’ a facut gestul de nimic. Asa sa fie!

Cu harta in mana, o luam agale in grup aproape compact pe drumul lat ce trece prin dreapta piscinei. Zic aproape compact fiindca cu fiecare metru parcurs ne lungim din ce in ce mai mult, ramanem in urma sa facem poze. Cu aceasta ocazie am inteles si de ce Mihai, voluntarul de la “Hai sa socializam” imputernicit cu impingerea de la spate si supervizarea noastra, e tuns zero! Cu atatia ametiti care dispar prin cate un boschet pentru a prinde ei cadrul cel mai frumos cu cea mai frumoasa apa, frunza sau insecta, daca nu ar fi tuns asa scurt, Mihai si-ar smulge parul din cap ☺ .

Initial drumul e lat, asfaltat. Pe dreapta ramane un restaurant si un mic hotel. Apoi drumul se transforma intr-o mica parcare, o zona mai larga unde se gaseste un pseudopunct de informare turistica, inchis in februarie si niste toalete publice prea putin functionale (Toalete functionale, dar pe care mai bine nu le utilizezi, se gasesc in fata complexului balnear cu piscina, acolo unde ne-a lasat autocarul).  Pe deal printre copaci se ridica o casa… nu stim daca resedinta privata a vreunui bulgar bine infipt in societate sau un alt hotel.

Dupa drumul largit in ceea ce era probabil o parcare, separat printr-o bariera de zona asfaltata, incepe un drum forestier ce tine dreapta ascendent. Placi indicatoare scrise doar in bulgara zic ele ceva acolo despre trasee. 

In stanga si direct ascendent printre copaci porneste o poteca umeda si noroioasa. Bineinteles ca noi pe aceea o urmam. Si incepem sa urcam. Pe trepte improvizate din radacini de copaci sau crengi fixate rudimentar cu bucati din lemn, prin pamantul reavan ce ni se lipeste de bocanci, tinandu-ne de copaci pentru a preveni alunecarea.  Cararea printre copaci are doua parti ascendente despartite printr-o portiune plata, scurta. Nu e distanta foarte lunga de urcat dar daca nu esti pregatit psihologic pentru ce urmeaza pare o ascensiune imposibila. Din cararea namolita continuam pe drum forestier. 

Pe stanga perete ascendent de piatra, impunator, aproape amenintator, martor al proceselor de incretire a scoartei, a tumultului techtonic. In dreapta rapa in care isi deseneaza drumul raul. As vrea sa stiu de unde e raul aparut, ce ape il hranesc… si daca are un nume al lui sau pur si simplu cascadele l-au contopit in identitatea lor. La capatul urcarii drumul ajunge intr-o poienita langa cu o grota nu foarte adanca si lacul ca o balta ce ce umple static mica pestera si care se scurge alene la vale pentru a se uni cu raul adevarat. 

Raul involburat ce da nastere cascadelor pare sa tasneasca direct din peretele de piatra, dintr-o alta pestera, ascutita, triunghiulara, agresiva ca si apa ce cu forta se avanta catre padure. Apa are culoarea altei lumi… se scurge verde smarald prin iarba cruda, intepenita in crestere, pe pietrele gri metalic colorand peisajul iernatic al unei zile mohorate de februarie. Sunetul profund al modelarii pietrelor, semn al fortei cu care apa se grabeste cate vale umple aerul. Din poienita, unde se gaseste si un loc de odihna, continuam pe poteca de pamant pe marginea firului apei. Ajungem intr-un loc de asa zisa belvedere. Jos, printre copacii desfrunziti raul impletit cu piatra naste minuni. Poteca coboara… dar noi aici ne oprim si dupa o scurta bulversare turistica in care intrebarea principala a fost de ce nu continuam pe carare, ne intoarcem pe acelasi drum catre intersectia de la poalele versantului. 

Trebuie sa recunosc ca, nestiind ce va urma, am fost dezamagita ca nu am continuat pe poteca spre alte zone de belvedere ce pareau mult mai ofertante decat punctul in care ne oprisem noi. Iar faptul ca intrebarea noastra legata de intoarcere a ramas retorica, nici unul dintre organizatori nedandu-ne raspuns a accentuat bulversarea si frustrarea. Dar ne-a trecut repede fiindca dupa coborarea rapida am avut iar ocazia sa descoperim minunile raului.

De la bifurcatie, sau hai sa ii zicem zona de unde ne-am desprins din drumul asfaltat si am luat-o pe cararea de pamant cu inclinatie amenintatoare printre copaci, acolo unde erau o gramada de indicatoare in bulgara, am continuat pe drumul ce continua pseudo-parcarea, drum al carui asfalt se termina intr-o bariera.

Am trecut de bariera si am continuat pe drumul pietruit si cu panta blanda. Nu dupa mult timp in fata noastra… bine, mai degraba pe dreapta drumului, se deschide alta priveliste din alta lume. Resturi de ziduri de piatra, acoperite de iedera si ferigi verzi apara un rau ce formeaza mici cascade si intre ele lacuri circulare ca niste semilune turquoise. Legende se nasc in ochii si mintea de turist… ziduri vechi, castele poate disparute sau poate niciodata construite… vraji sau vrajitori… un teritoriu al visului cu ochii deschisi.

Timpul nu ne permite, cel putin in viziunea lu’ Bogdan de la “Hai sa socializam”, sa ramanem in admiratie prea mult timp. Rezumam povestile imaginatiei rapid si continuam drumul. Ultima oprire e o cascada ca un tort de stanca si pamant reavan cu mai multe etaje rotunjite, cu decoratiuni din iedera si feriga cu frunza lata,  pe care apa se scurge ca o ciocolata bleu si verde, mata si transparenta in acelasi timp. Traversam podul peste raul format din apa cascadei si ne continuam drumul, de aceasta data descendent pana inapoi in zona de asa-zisa parcare, langa centrul de informare turistica inchis si cu aer de cladire bantuita.

Poate ca drumul a fost rapid, visul nu s-a putut dezvolta asa cum mi-ar fi placut, ochii nu au avut timp sa absoarba fiecare nuanta de verde sau gri si nici creierul nu a avut timp sa o proceseze indeajuns dar a fost destul pentru a ramane cu un dram de bucurie in suflet, cu o senzatie de pace in minte si mai ales cu dorinta de a reveni.

Incercam sa lasam pamantul bulgaresc la locul lui stergandu-ne bocancii pe pietrisul din fata autocarului. Luam magneti de 2 leva (aveau si mai scumpi… pana la 4 leva aveai de unde alege) de la magazinasul de peste drum si plecam spre urmatoarea destinatie, pestera Devetaska.

Pestera Devetaska… o minune carstica ascunsa de paduri si aparata de un rau ce trece paralel cu versantul in care se gaseste pestera si perpendicular pe drumul de acces catre aceasta. Traversata si ea de un rau, pestera are vreo 2 km lungime din care vizitabili mai putin si o inaltime de aproape 35 de metri. Dar nu asta e deosebit la ea. Uimirea vine din formele pe care natura le-a creat aici. Roca moale, sapata la interior de micul rau ce traverseaza pestera, inmuiata de la exterior de ploile ce au spalat versantul muntelui, a cedat presiunii timpului si apei si s-a prabusit formand niste gauri imense in tavan. Prin gaurile respective intra lumina din plin si as vrea sa fiu aici intr-o zi cu soare fiindca banuiesc ca se formeaza coloanele acelea de lumina ce coboara prin tavan hranind pamantul cu caldura lor.

Vremea mohorata a zilei de februarie nu ne-a oferit prea multe oportunitati. Totusi oricat soare ar fi prezent, sau absent, peisajul Devetaskai este deosebit. Si aici verdele crud si intens al ierbii ce creste pe malul raului subteran da un aer mistic, un aer de legatura intre real si fantastic. Parca te astepti in orice moment de sub o frunza sa zboare o zana mica sau o pasare maiastra sa coboare de undeva din inaltul tavanului intunecat.

Liliecii protejati prin lege si-au gasit lacas si aici. Ceva mai sigur prin inaltimea comfortabila a pesterii. Pestera a fost amenajata prin fonduri europene, la intrare platesti 2 leva si apoi esti liber in explorare.

Autocarul ne-a lasat undeva intr-o margine de drum, parcare relativ definita. La dreapta un pod de beton strajuit de o bariera. Langa bariera casa de bilete, panouri indicative si un motan sensibil la turisti.

Platesti, apoi treci podul peste raul paznic al pesterii. Dincolo de pod se termina betonul si incepe lemnul si pietrisul. O carare lata patrunde in pestera. De la intrare pestera nu pare cine stie ce… Mai mult atrage atentia raul mic si molcom ce curge in stanga drumului. Ferigile verzi au invadat laturile sale, lumina din tavan le-a hranit asa ca verdele frunzei e crud, puternic si te atrage provocand visul. 

Mergi alene pe langa rau, in dreapta cupola pesterii, apoi o daramatura si un tunel. In fata o bariera. Pana aici se viziteaza. Dincolo de bariera e teritoriul liliecilor. Cercuri parca facute ce civilizatii extraterestre se vad schitate pe podea. Si dincolo de tunelul din piatra, in spatele daramaturii aceleasi cercuri. Daca nu ar exista panoul de la intrarea in pestera care instiinteaza asupra faptului ca aici s-a filmat nus ce productie cinematografica, ai avea o strangere de inima. Oricum, chiar si in aceste conditii, cercurile alea imense de pe pamantul pesterii tot iti provoaca imaginatia dand aripi unor scenarii proprii.

Te intorci… si atunci realizezi ce inseamna pestera Devetaska… Daramarea tavanului, apa ce curge usor prin gaurile formate, plantele ce se coboara dulce catre sol, lumina difuza ce patrunde luminand pamantul si arcada pesterii. Cand stai in capatul pesterii, acolo unde se termina partea vizitabila, abia atunci vezi adevarata Devetaska. Inchisa, rotunda catre sol prin arcade, deschisa catre cer prin orificiile tavanului, intepenita in nemiscarea pietrei, vie in apa si plante, lilieci sau porumbei, reala prin noroiul de pe calea de acces, fantastica prin lumina filtrata din tavan. 

Incet, cu privirea incercand sa cuprinda tot te deplasezi catre iesire. Parca asta nu e tot… sau poate este tot… chiar daca pasii ne scot la lumina zilei de februarie, mintea ne adanceste in povestile nespuse si nevisate inca ale pesterii Devetaska.

Trecem iar podul de beton, sec, modern, fara vis.

Urcam in autocar cu ochii inca plini de imaginea pesterii.

Plecam spre Lovech. Ploaia incepe sa ude drumul, parca lacrimi ale despartirii noastre de vis.

Orasul Lovech… fata de celelalte doua opriri pare fara poveste. Un oras bulgaresc, cu blocuri insiruite ca soldateii pe marginea drumului, prozaic, fara povesti romantice. Imaginea de la sosea e usor dezolanta, rece si plouata. Langa podul acoperit coboram din autocar. Cine doreste ia drumul cetatii cine nu, pierde vremea pe podul de beton acoperit cu lemn ce uneste cele doua maluri ale raului.

In interiorul podului multe magazine de suveniruri, din care nu am putut alege prea multe… am luat un magnet la un pret prea mare… in rest, nimic. Daca vrei sa toci bani aiurea, pe nimicuri, se duc rapid mai mult de 50 de leva in boutique-urile podului acoperit.  

Fiecare vanzator isi afisa marfa cum putea el mai bine. Din pacate putine produse cu adevarat autentice… restu’ doar produse de serie fara identitate proprie. La mijlocul podului, intr-o zona mai lata, ca o bula, un centru de informare turistica. Bula atemporala a istoriei orasului ce prezinta cetatea si cateva elemente din istoria orasului… oameni si locuri, evenimente marcante. O initiativa buna avand in vedere ca multi se duc in Lovech fara sa studieze istoria locului. Pe mine m-a interesat mai mult panorama ce se poate admira de la geam.

Probabil la o plimbare mai lunga as fi avut mai multe locuri de descoperit in Lovech. Am vazut niste fotografii foarte faine cu sculpturi si stradute din micul oras bulgaresc.

Recunosc ca ploaia marunta, fugareala timpului scurt si oboseala acumulata m-au facut sa nu imi doresc sa vad prea mult din oras.  Podul acoperit m-a dezamagit. Cetatea nu am apucat sa o vizitez. Singurul lucru care mi-a placut in Lovech a fost linistea si pustietatea relativa a dupamiezei unei sambete de iarna.

Retospectiv ma tot gandesc daca manastirea Basarabov ar fi meritat mai mult. Pana nu o vizitez nu am de unde sa stiu.

Drumul de intoarcere pare totusi scurt… desi e ploios si intunecat…

Noaptea si imaginile intiparite pe circumvolutiunile creierelor noastre nu ne dau pace. Un rezumat involuntar al zilei se deruleaza in minte. Adorm cu pestera si cascada in gand. M-am re-indragostit de zane!

Ekopateka Hotnitsa, cascada Kaya Bunar - Bulgaria

O dupa-amiaza frumoasa de iarna in Bulgaria. Un drum lung cu autocarul de la Bucuresti la Emen, oprire pentru a vizita canionul Emen si cascada, un drum scurt cu autocarul pana la Ekopateka Hotnitsa (localizata langa satul Hotnitsa, in zona Veliko Tarnovo) si cascada de smarald cum i-as zice eu (cascada Kaya Bunar cum ii zice pe numele ei bulgaresc).

Tura de la Hotnitsa nu e una lunga. Intr-o ora e gata.

In schimb tura aceasta e solicitanta... si impresionanta.

Nu e un traseu pe care sa pleci cu ruccsaci sau alte echipamente. Doar bocanci speciali antiderapanti si rezistenti si in functie de anotimp ceva imbracaminte corespunzatoare.

Ekopateka Hotnitsa nu te minte, nu te amageste. Incepe direct cu urcare pe trepte de lemn, brumate in ianuarie.

Nu termini bine urcarea, te minunezi de traseul raului verde-albastrui aproape ireal, si de caderile sale de apa, si ajungi pe podul de lemn. Apoi printr-o trecere stramta intre doi pereti de stanca. Apoi iar o mica poienita si o cascada, si iar scari, si iar poduri din lemn peste rau.

Iarna, pana si lemnul parapetelor de pod si trepte sunt reci si inghetate. Mana nu prea vrea sa se sprijine de ele dar alte puncte de sprijin nu poti gasi.

Urcarile pe treptele de lemn sunt aproape verticale. Coborarile le faci cu spatele pe aceleasi trepte ce sfideaza legile fizicii.

Lemnul se termina, incepe piatra. Cararea e abia definita printre stancile ce ies tupeiste din pamant. Mici si mari, rotunde sau plate, inghetate in ianuarie si periculos de abrupte. Un semn scris pe piatra cu spray iti arata calea pe care sa apuci... mai corect piatra pe care sa te cateri.

Fara ghid sau insotitor de grup care sa stie traseul nu cred ca te poti descurca pe aceasta poteca fantastic de frumoasa dar periculos de neprietenoasa cu cei ce nu sunt invatati cu muntele.

Noi am avut parte si de ghid insotitor al grupului, baietii si fetele de la “Hai sa socializam” dar si de ghid local in persoana unui bulgar care abia rupea engleza dar avea un suflet mare si care am reusit sa ne lamurim ca pastorea acea zona fiind responsabil de poteca minunat de salbatica.

Dupa urcarea abrupta pe lemn si pietre, poteca se continua pe coama muntelui si dupa scurt traseu serpuitor incepe sa coboare panta catre locul de unde a inceput.

Locul de parcare, locul de inceput de traseu si locul de final: cascada Kaya Bunar.

O minune de apa intr-o culoare ireala, smarald in forma lichida ce se scurge de pe roca modelata bland.

Toamna trecuta a golit copacii de frunze, a intins covor auriu pe pamant iar iarna ce se desfasoara timid coloreaza in argintiu peisajul crosetand apa solidificata pe marginea cascadei si raului.

Admiram cascada. Suntem iar ultimii care ne desprindem de natura.

Incercam sa luam magneti de la baruletul din poiana de langa cascada. Nu reusim. Nu avea magneti... nici cafea nu avea... acolo curentul electric vine de la soare (echo electricitate) si in ziua respectiva nu a vrut soarele sa colaboreze. Cel putin asa ne-a zis in engleza lui ciuntita bulgarul insotitor.  Tot el se ocupa si de baruletul din poiana.

Poate la vara o sa avem mai mult noroc... Cei de la “Hai sa socializam” ne-au zis ca vara, acolo in poiana, bulgaru’ nostru face si gratar.

Parasim Ekopateka Hotnitsa si cascada Kaya Bunar cu o bucurie a invingatorului in suflet, eliberati parca de griji si incarcati cu emotia parcurgerii acelei poteci cu scarile ei verticale si pantele pietroase.

Ramane valabil ce am zis si cand am plecat din Canionul Emen: mai sunt 3 anotimpuri in care aceasta zona trebuie descoperita.

Canionul si pestera Emen plus o cascada cu povesti (Momin Skok) - Bulgaria

Pe principiul “I hate morning people, or mornings, or people” m-am trezit ca intr-o zi de ianuarie ma tratez de toate 3.

Adica… am pus destu’ pe butonu’ de inscriere a unei pagini de facebook numita “ Hai sa socializam” si mi-am achizitionat o excursie cu plecare la 6 dimineata (!), din Bucuresti, cu autocarul plin de oameni (!) catre Bulgaria de nord-vest… mai mult vest, anume in Emen.

Uite-asa am pus ruccsacii in masina, si la 3 dimineata am plecat, pe o ceata crunta catre Bucuresti. Cu ceva noroc am ajuns… deja obositi… la 5.45 la punctul de intalnire cu autocarul.

Noroc ca drumul pana in Emen dureaza aproape 5 ore cu tot cu zonele de sate bulgaresti in care te ratacesti pe stradutele inguste, tacute si prost semnalizate. In acest timp un om normal la cap ar dormi pregatindu-se pentru tura ce urmeaza. Eu nu! Am stat cu ochii atintiti in geamul negru pana ce s-a facut dimineata. Cand lumina a inceput sa sparga intunericul am admirat peisajul inzapezit si colorat de razele soarelui de iarna.

Si cand deja aveam impresia ca am trecut in alta dimensiune spatiala si temporala, cu casute din chirpici si piatra inramate de garduri inalte ca zidurile de cetate plasmuite din aceleasi materiale, cu poduri inguste din piatra si capete de pod greu de evitat in curbe stranse, am ajuns la locul de final si de inceput. Final de drum  motorizat, inceput de drum-etie. Afara, desi soarele radea cu toate razele sale, temperatura ambianta abia dezgheta cele 0 grade din termometre.

Cu soarele in motul caciulilor si gerul in botul bocancilor, cu ruccsacii in spinare, pornim catre aventura noastra. Initial am urmat soseaua pana la placa de intrare in localitatea Emen. De la placa indicatoare am cotit la stanga pe drum forestier. In fata noastra incep sa se ridice peretii vechilor munti, pastratori de comori geologice.

Drumul forestier urca usor catre prima oprire... pestera Emen. Undeva la ceva zeci de metri deasupra drumului se deschide intrarea in pestera. Catarata acolo parca in incercarea de a se ascunde de turisti. Pestera este salasul a vreo 6 specii de lilieci si declarata monument natural. Niste influenti investitori au incercat sa ridice... sau sa ingroape... depinde cum vezi situatia, un hotel in si deasupra pesterii. Ruinele constructiei neterminate din pestera dau un aer de film pesterii ne-amenajate. Peretii de caramida ai hotelului taie acut onduleurile peretilor de piatra ai pesterii.

Valurile de roca se unduiesc in tavanul inalt de aproape 4 metri pe alocuri, coboara dulce spre podeaua inoroita in ianuarie.

Ici colo cate un liliac mic doarme atarnat de perete sau tavan. E perioada lor de hibernare. Inainte de a intra in pestera am fost clar instruiti sa nu ii deranjam punand mana pe ei, desprinzandu-i de piatra sau orbindu-i cu blitul fiindca daca se trezesc din hibernare mor. Din pacate nu toata lumea intelege regulile comuniunii cu natura.

Spre durerea mea... si a liliacului care a fost sacrificat, in grup au existat melteni care din nu stiu (si nici nu pot sa inteleg), ce motive, au desprind liliacul de pe perete si incepusera sa il pozeze, sa ii intinda aripile sa ii “numere dintii” ... Cand le-am atras atentia s-au facut ca nu pricep. Incercau apoi sa agate liliacul inapoi pe perete... de parca ala e un carlig ... bineinteles ca bietul animal nu a putut sa se agate si a cazut ca o piatra pe podeaua grotei. Pacat de el... o viata sacrificata fara motive intemeiate.

Daca nu li s-ar fi zis...

In pestera nu am inaintat prea mult, ne-am oprit la un punct in care tunelul din roca devenea atat de scund si de ingust incat nu se mai putea trece decat taras. Acolo ne-am intors din drum. A fost deajuns cat am tulburat echilibrul naturii. E mai bine asa.

Iesim din pestera, coboram treptele pana la cararea principala, apoi urcam alte trepte catre platoul muntelui si cer continuand calatoria pe versantul muntos. Copacii plini de zapada se scutura usor la trecerea noastra.

In vale raul aluneca nestiut sub pojghita de gheata ce il apara de razele soarelui. Gheata formeaza un curcubeu de nuante serpuitoare ce conduc valea. Fiecare cot al canionului e un punct de belvedere. Orice stanca sau piatra mai plata devine un punct de atractie irezistibila. Punct din care cu nesat absorbim lumina, scriem in memorie imagini, simtim in inima emotii.

Daca nu m-ar fugari Bogdan, conducatorul grupului si organizatorul excursiei, daca Mihai si Valentina nu mi-ar sta in coasta incercand sa imi mareasca viteza de deplasare si sa imi scada perioadele de pauza as ramane muta in admiratie, absorbind energia apei, a muntelui si a soarelui inca mult timp.

Dar... tre’ sa grabesc pasul... sunt cu grupul si nu toti au chef de pierdere in exaltare ca mine.

Incet , incet, din moment admirativ in moment admirativ ajungem la bifurcatie de poteca. O luam in stanga pe drum drept. Chiar daca ascuns pe un trunchi de copac un indicator galben zice ceva in bulgareste (ceva cu apa...) catre dreapta, usor la vale.  Nu trece mult si drumul nostru plat o ia si el la vale... abrupt de data aceasta, pe o panta de noroi inghetat si acoperit de frunzis uscat ce a necesitat folosirea cordelinei de catre organizatori. Am coborat ca pe saniuta, tinandu-ne de funia subtirica prinsa intre copaci, care mai cu fata care mai cu spatele, care mai pe picioare care mai pe fund, glumind de zor asupra situatiei. La capatul pantei, drum lat, pe marginea raului. O luam in dreapta catre vale si stanci.

Drumul trece prin defileul creat de stancile cazute artistic in vale cu mii de ani in urma. Cateva trunchiuri de copaci puse intre ele arata drumul de parcurs. Dincolo de pietre si stanci o alta coborare, topaita din patra in piatra de data asta catre un podet din lemn. Singurul podet accesibil in mod oficial de pe traseu. Pe drumul de pe versant, acolo unde soarele inca patrundea in canion, undeva, intre peretele de piatra si o stanca singuratica mai exista un podet. Dar acela este inchis. Lemnul din care a fost facut nu a rezistat timpului. Nici un alt pod de pe traseu de fapt nu mai e accesibil. Lasate in paragina, intretinute mai mult nu, s-au degradat si acum sunt doar elemente artistice intr-o compozitie picturala. Nu am traversat nici unul din podurile suspendate pe care le-am vazut fotografiate in alte descrieri ale traseului prin canionul Emen. Podetele au ramas doar de decor. Sau... or fi accesibile doar vara... dar nu cred fiindca ce am vazut eu avea banda rosie de semnalizare la intrarea pe podet.

Trecem podetul “safe” si in fata noastra se deschide ea, cascada. O cadere de apa, a carei frumusete nu o poti ghici de sus, cadere de apa ce isi consuma energia si forta intr-un lac ca o piscina rotunda. In stanga peretele s-a surpat dand nastere unei grote. Iarna a desenat filigran in marginile apei, a modelat turturi grei in scobitura grotei. Apa lipsita de energia distrugatoare, paraseste lacul din fata cascadei si isi continua drumul in raul Negovanka (raul ce traverseaza canionul Emen). Cascada poarta numele de Momin Skok... si are si o poveste. Numele sau tradus ar avea ceva legatura cu sinuciderea bulgaroaicelor ce nu doreau sa devina sotii de turci. Exista mai multe variante ale traducerii, toate avand in componenta cuvintele fata si saritura sau aruncare. Nu imi place conotatia traducerii fiindca aduce durere in poveste, asa ca am sa raman la varianta bulgareasca a numelui si la frumusetea rece, de ianuarie, a locului.

La cascada nu am ramas mult timp... de fapt nu stiu daca a fost loc pe traseu unde sa fi zabovit destul pentru a fi eu multumita. Frigul din adancul canionului intra repede in oase, taie orice imbracaminte si raceste tot sangele rapid. Plecam catre zone mai calde. Urcam aceeasi panta cu cordelina dar nu pana in capat, ci deviem usor la stanga. Pe o poteca nu stiu de unde aparuta, presarata cu trepte din lemn ce te ajuta sa urci, printre copaci inalti si subtiri, cu zapada scuturandu-se in mii de picaturi fine sub lumina soarelui. Ajungem la bifurcatia unde la dus am tinut stanga. Trecem pe langa indicatorul galben. Inca putin si suntem iar sus, pe versant, la ultimul punct de belvedere atins in drumul spre cascada.

Ne oprim sa ne incalzim un pic oasele, sa ne ordonam gandurile si sa admiram brandusele galbene ce semnalizeaza intens primavara.

Nici nu ne dam seama cand pas dupa pas parcurgem drumul de intoarcere, pe creasta de acesta data, deasupra pesterii cu lilieci adormiti, pe langa hotelul parasit, si ajungem la autocar iesind din padure printr-un loc cu indicatoare. Probabil pe acolo trebuia sa intram in traseu. Aceleasi indicatoare galbene indica existenta cascadei in adancul canionului.

Noroiul canionului este cu noi, adanc incastrat in talpile bocancilor, cu grija intins pe fetele lor. Unii mai putin norocosi, au purtat cu ei noroiul canionului pe pantaloni si geci sau chiar ruccsaci.

Dar nu e rau. Fara aceste amintiri canionul nu ar fi avut farmec.

Eu ma pot numi “ghinionistul” care nu a avut noroi decat pe bocanci.

Ne suim in autocar si plecam cu imaginile pe retina si carduri foto catre urmatoarea destinatie de socializare a zilei: Ekopateka Hotnitsa si cascada Kaya Bunar. O alta minune pe care iarna o avantajeaza.

Canionul Emen iarna are un farmec aparte dat de copacii desfrunziti ce permit luminii sa incalzeasca valea si ochiului calatorului sa patrunda pana departe, farmec accentuat de raul inghetat ce sclipeste in canion ca o comoara ce te cheama sa o descoperi.

Mai exista 3 anotimpuri de incercat. Trebuie sa ramana pe lista de obiective canionul, pestera si cascada.