O dupa-amiaza frumoasa de iarna
in Bulgaria. Un drum lung cu autocarul de la Bucuresti la Emen, oprire pentru a
vizita canionul Emen si cascada, un drum scurt cu autocarul pana la Ekopateka
Hotnitsa (localizata langa satul Hotnitsa, in zona Veliko Tarnovo) si cascada
de smarald cum i-as zice eu (cascada Kaya Bunar cum ii zice pe numele ei bulgaresc).
Tura de la Hotnitsa nu e una
lunga. Intr-o ora e gata.
In schimb tura aceasta e
solicitanta... si impresionanta.
Nu e un traseu pe care sa pleci
cu ruccsaci sau alte echipamente. Doar bocanci speciali antiderapanti si
rezistenti si in functie de anotimp ceva imbracaminte corespunzatoare.
Ekopateka Hotnitsa nu te minte,
nu te amageste. Incepe direct cu urcare pe trepte de lemn, brumate in ianuarie.
Nu termini bine urcarea, te minunezi de traseul raului verde-albastrui aproape ireal, si de caderile sale de apa, si ajungi pe podul de lemn. Apoi printr-o trecere stramta intre doi pereti de stanca. Apoi iar o mica poienita si o cascada, si iar scari, si iar poduri din lemn peste rau.
Nu termini bine urcarea, te minunezi de traseul raului verde-albastrui aproape ireal, si de caderile sale de apa, si ajungi pe podul de lemn. Apoi printr-o trecere stramta intre doi pereti de stanca. Apoi iar o mica poienita si o cascada, si iar scari, si iar poduri din lemn peste rau.
Iarna, pana si lemnul parapetelor
de pod si trepte sunt reci si inghetate. Mana nu prea vrea sa se sprijine de
ele dar alte puncte de sprijin nu poti gasi.
Urcarile pe treptele de lemn sunt
aproape verticale. Coborarile le faci cu spatele pe aceleasi trepte ce sfideaza
legile fizicii.
Lemnul se termina, incepe piatra.
Cararea e abia definita printre stancile ce ies tupeiste din pamant. Mici si
mari, rotunde sau plate, inghetate in ianuarie si periculos de abrupte. Un semn
scris pe piatra cu spray iti arata calea pe care sa apuci... mai corect piatra
pe care sa te cateri.
Fara ghid sau insotitor de grup
care sa stie traseul nu cred ca te poti descurca pe aceasta poteca fantastic de
frumoasa dar periculos de neprietenoasa cu cei ce nu sunt invatati cu muntele.
Noi am avut parte si de ghid
insotitor al grupului, baietii si fetele de la “Hai sa socializam” dar si de
ghid local in persoana unui bulgar care abia rupea engleza dar avea un suflet
mare si care am reusit sa ne lamurim ca pastorea acea zona fiind responsabil de
poteca minunat de salbatica.
Dupa urcarea abrupta pe lemn si
pietre, poteca se continua pe coama muntelui si dupa scurt traseu serpuitor
incepe sa coboare panta catre locul de unde a inceput.
Locul de parcare, locul de
inceput de traseu si locul de final: cascada Kaya Bunar.
O minune de apa intr-o culoare
ireala, smarald in forma lichida ce se scurge de pe roca modelata bland.
Toamna trecuta a golit copacii de
frunze, a intins covor auriu pe pamant iar iarna ce se desfasoara timid
coloreaza in argintiu peisajul crosetand apa solidificata pe marginea cascadei
si raului.
Incercam sa luam magneti de la
baruletul din poiana de langa cascada. Nu reusim. Nu avea magneti... nici cafea
nu avea... acolo curentul electric vine de la soare (echo electricitate) si in
ziua respectiva nu a vrut soarele sa colaboreze. Cel putin asa ne-a zis in
engleza lui ciuntita bulgarul insotitor.
Tot el se ocupa si de baruletul din poiana.
Poate la vara o sa avem mai mult
noroc... Cei de la “Hai sa socializam” ne-au zis ca vara, acolo in poiana,
bulgaru’ nostru face si gratar.
Parasim Ekopateka Hotnitsa si
cascada Kaya Bunar cu o bucurie a invingatorului in suflet, eliberati parca de
griji si incarcati cu emotia parcurgerii acelei poteci cu scarile ei verticale
si pantele pietroase.
Ramane valabil ce am zis si cand
am plecat din Canionul Emen: mai sunt 3 anotimpuri in care aceasta zona trebuie
descoperita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu