30.06.2014

"Drumul lui Mihai Viteazul" pe bicicleta - o experienta de ne-repetat

Pentru aproape toti oamenii normali, mai ales cand treci de o varsta, ziua de nastere inseamna club, restaurant sau orice alt stabiliment dedicat distractiei si o multime de prieteni dornici de sarbatoreala. Pentru  o mica categorie de oameni... mai mult sau mai putin normali, trecuti de o anumita varsta ... ziua de nastere e o zi obisnuita, care are in desfasurator activitati obisnuite cum ar fi mersul la munca. Eu fac parte din aceasta a doua categorie... Exista si a treia categorie, a celor pentru care ziua de nastere, nu conteaza a cui, trebuie sarbatorita printr-o aventura memorabila... Din aceasta categorie am aflat ca face parte sotul meu ... ghinion ca m-am maritat inaite de a sti acest lucru! Si mai mare ghinion, ca ziua mea a picat intr-o perioada de libere guvernamentale, asa ca nu am avut nici un motiv sa ma ascund in spatele programului de munca. Asa ca, uite-ma pe mine plecand in "aventura vietii mele", scoasa cu forta din ordinea cotidianului meu si aruncata in valtoarea vietii sportive.
Ziua 1. Ora 17: suit in masina, plecat cu scarturi spre statiunea Straja.
Obiectiv: parcurs "Drumul lui Mihai Viteazul" cu bicicletele. Asa ca, bicle pe masina (4 la numar), biciclisti in masina (tot 4 la numar), bagaje in portbagaj.
Ziua 2. Ora 03 am: ajuns la Straja, primit injuraturi de la proprietar vila, cazat vila.
Ora 09 am: masa rapida, unii incalecat pe bicle si pornit la drum, altii suit in masina si plecat la drum.
Eu recunosc ca am avut inspiratia sa nu particip la aceasta prima parte a expeditiei ce presupunea plecat cu masinile din Straja  pana in Schela, acolo lasat masinile, catarat pe bicle si luat muntele in piept, pe urcus pana inapoi in Straja, trecand peste varful cu acelasi nume.  Am fost o lasa, dar bine am facut! La ora noua seara, dupa ce ma plictisisem deja de scris, citit, pozat impejurimi ... trecusem deja la crosetat fulare... ceilalti, plecati cu biclele, nu ajunsesera inca in Straja. Dat telefoane... semnal absent... imposibil de luat legatura cu ei... panicat! Sapat transee in curtea vilei asteptandu-i, ora 11 noaptea, telefoane peste telefoane... semnal intermitent... ei erau inca sus pe munte. Intuneric bezna, ai mei ca eroii plecati fara lanterne ... panica de doua ori! Deja stateam numai la telefon, de cate ori ii prindeam ii intrebam unde sunt, am alertat si proprietarul cabanei, care un om foarte dragut mi-a pus la dispozitie trasee alternative pe care sa le comunic sinucigasilor, pentru a ajunge in viata la cabana ... pana la urma, au aparut veseli tare (cred ca erau veseli ca au supravietuit, chiar daca ei ziceau ca a fost tare frumos si nu-i nimic ca i-a prins noaptea, ca ar mai repeta experienta - eu nu i-am crezut) pe soseaua ce serpuia de pe munte. Ce e drept au venit cu o colectie frumoasa de cadre cu apusul soarelui peste localitatea Straja. 
Si uite asa descrie "Remus cel cu gps" ziua de urcus: "Urcare de langa Bumbesti-Jiu (mai exact - din Schela). Este un drum forestier, paralel ca directie cu defileul Jiului, dar pe sus, pe munte. Destinatie - statiunea Straja. Distanta = 26 km. Din 26, am pedalat maxim jumatate. Restul - push-bike! Ultima bucata, cu urcatul vf Straja - este foarte grea. Am coborat de pe varf in statiune pe intuneric!"  ...  daca l-ai fi intrebat in seara aia jura ca totul a fost plimbarica. Rupti de oboseala, se refac planurile pentru a doua zi, intrucat partea urmatoare cuprindea coborarea a tot ce urcasera ei in ziua in curs, ma bag si eu. Altii zic ca renunta... per total, numarul de sinucigasi ramane acelasi.



Ziua 3. Ora 8 am: trezire, mancare, plecat cu biclele.



Prima parte a drumului, la deal, de la cabana pana la o poienita, pe sosea asfaltata... push bike... de la poiana pana la teleschi sus, drum forestier push bike chiar si pentru cei mai antrenati. Deja mi-a scazut moralul, am inceput sa ma intreb daca nu ar fi bine sa renunt... au aparut si mici disensiuni in grup, intrucat traseul era doar oarecum stiut, o mare parte fiind doar o ata desenata pe google earth, bineinteles ca la un moment dat responsabilul cu traseul s-a bulversat usor... cand nu ai traseu marcat, e foarte usor sa incurci cararea... iar cand unii o mai iau si inainte ca vitejii, ca doar suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, iar liderul grupului trebuie sa se asigure ca nu pierde pe nimeni, e normal nervii sa se intinda la maxim... si nu eram decat 7 oameni... oare cum se descurcau inaintasii cand aveau de coordonat o armata?



Ne-am oprit un pic la poze, am respirat adanc incercand sa ne regasim zen-ul si drumul ... chiar daca soarele ne batea fara mila direct in cap, iar noi aveam de carat nu numai pe noi si rucsacii dar si bicicletele. Refacuti si regasiti am continuat pe panta muntelui, de aceasta data cu urcare lina. De pe carare nu ne mai opream din admiratie ... in dreapta noastra cum urcam, dincolo de prapastie se desfasura Retezatul. Ar fi mers de calarit bicla, ascensiunea fiind moale, dar drumul era batut de bocanci, ingust, bolovanos, sinuos. Asa ca am continuat cu talent sa imping la bicicleta. Macar nu m-am simtit singura oropsita... sotul meu, un dedicat al experimentelor mai mult sau mai putin reusite, a insistat sa plece in aceasta aventura, nu cu bocanci sau alte incaltari de munte ci cu incaltari spd (acei pantofi sau ce or fi ei speciali pentru mersul pe bicla, cu talpa adaptata pentru a prinde pedala de ea, din pacate total inadecvati mersului pe jos... si mai ales pe bolovani)... asa ca eu de bine de rau, mergeam pe langa bicicleta, dar el... nu prea avea cum sa mearga nici pe ea (din cauza drumului), nici pe langa ea (din cauza incaltarilor).  Peisajul frumos, usor arid cu putini copaci, jepi si frecvente tufe de  fructe salbatice (afine in special). Inca mai exista disponibilitatea de a ne opri, de a face poze, de a admira. Drumul serpuieste vioi printre bolovanii ce sed ca niste perne uriase pe panta muntelui, copacii imbratiseaza cu radacinile lor contorsionate aceste perne de roca. Relieful se schimba usor o data cu ascensiunea noastra pe "Drumul lui Mihai Viteazul", vegetatia se piteste dupa stanci impunatoare modelate de vant, tufe mici inlocuiesc treptat copacii. Panta abrupta nu imi permite, ca biciclist cu experienta minima ce sunt, sa ma sui in saua bicicletei, asa ca imi continui sesiunea de push bike... lucru nu foarte bun pentru mine fiindca impingand la bicla si jurand ca a doua oara nu ma mai prinde nimeni pe munte cu atelajul, am subestimat o  tufa care uracioasa ascundea o groapa sub ramurile ei, acest lucru provocandu-mi o cazatura groaznica si luxarea unei glezne. Gandurile despre cum nu mai vin eu la munte cu bicicleta, mi-au fost intrerupte de verbalizari pline de har la adresa tufei si gropii buclucase. Noroc ca am avut parca o presimtire ca natura isi va bate joc de mine, si ca talentul meu innascut de muntean o sa iasa la iveala, astfel ca am carat cu mine in rucsac spray pentru luxatii si intinderi musculare, antiinflamator gel si vreo cateva fase elastice ..." just in case". Injurand printre dinti, urmarita de glumele celorlalti, mi-am oblojit glezna. Am tras aer adanc in piept si uitandu-ma piezis la drum mi-am pus in cap sa nu renunt! Pot sa ajung la destinatie! Nu ma intorc din drum si nici nu ma opresc! 



Nu mai era mult pana ... departe ... in zare se vedeau doar vreo 3 varfuri aparent molcome si apoi ... nu se mai vedea. Mda... determinarea mea, destul de buna in principiu, dar paguboasa in fapt...  Continuam urcarea... trecem peste culmile muntilor, unii pe bicicleta, prin iarba inalta ce forma mici denivelari, ca niste colibe minuscule ale unor fiinte vrajite, altii pe langa bicle, atenti de data asta pe unde calca fiindca nu mai au la dispozitie decat o singura glezna de traumatizat (eee... si vreo 2 genunchi, coate, pumni...) Soarele nemilos se aliaza cu vantul parca in ciuda mea. Pentru a intari imaginea dezolanta a starii fizice si psihice in care ma aflu, ca in filmele western, vreo cateva ciori (sau corbi...) imi dau tarcoale croncanind. Accidentarea mea, si faptul ca nu puteam merge in ritmul cerut de experienta muntomana a grupului, impunand un ritm mult mai lent, a fost prilej pentru cei mai aventuristi din grup sa experimenteze diverse "trucuri" de downhill, sa topaie ca iepurasii pe creasta si sa se bucure de fiecare bolovan mai indraznet. Pe la mijlocul drumului, intre 2 piscuri acoperite de catifeaua ierbii verde inchis, aflam ca ne-am pierdut de pe traseul initial. Am avut noroc ca ne-am intalnit cu niste baieti pasionati de motociclism off road ... ei ne-au lamurit pe unde am pierdut drumul si ne-au ghidat pe noul traseu. "Drumul lui Mihai Viteazul" e nevoit sa devina "Scurtatura lui Mihai Viteazul"... desi ar fi mai bine "Scurtatura lui Remus cel cu gps"... fiindca el a ciuntit traseul. Spre bucuria gleznei mele. Mai putini kilometri, mai putina durere... Din pacate, ratacirea noastra ne-a facut sa nu ajungem la cheile Sohodolului ... pentru acele chei am indurat durerea, dar nu a fost sa fie, accidentarea mea oricum a micsorat ritmul de mers si nu cred ca am fi avut cum sa ajungem pe lumina la masini ... Ne continuam drumul, pe noile coordonate insotiti de soare, vant si ... ciorile mele. Dupa traversarea ultimului pisc, de unde peisajul inaltator ne-a facut sa uitam pentru cateva momente de micile nemultumiri, de oboseala acumulata, de durerile fizice... am inceput coborarea. Parca e mai usor la vale... am indraznit si eu sa ma sui pe calul meu  si parca viata a devenit mai roz (pana si ciorile au tacut). Peisajul se schimba iar, cresc copaci... soarele e mai domol ascuns de varfurile brazilor, vantul mai molcom... Din pacate pentru mine, bucuria nu dureaza mult, coborarea nu presupune o vale continua ci alternarea vailor cu dealurile... agonie si extaz! Macar drumul nu mai e asa ingust, cu cat coboram se lateste, devine drum forestier strajuit de padurea seculara. Pe la jumatate, ca sa nu ma pot bucura de coborarea prietenoasa incep sa se auda din departare sunetele infundate ale unei posibile ploi... asta mai lipsea... aerul se raceste incet, soarele dispare... dar nu pentru mult timp, fiindca norul se proptise in versantul muntelui si suparat se ratoia la padure. Am trecut pe langa el profitand de neatentia lui, am scapat ne-plouati. Coborarea accentuata pe drumul forestier, ofertanta de bucurii imense celor cu experienta vasta in coborari si dorinta enorma de adrenalina, se incheie lipsita de drama intr-un drum asfaltat, in civilizatie... Drama de fapt abia acum incepe! Drumul asfaltat l-am parcurs la deal, cu push bike in curbe ac de par, printre gradini. Si nu se mai termina... Soarele naucitor, orele deja destule, glezna dureroasa... mmm, era cat pe ce sa renunt. Baietii au plecat inainte, sperand ca drumul asfaltat duce pana in Schela de unde vor lua masinile si se vor intoarce dupa noi, victimele efortului fizic intens. Din pacate planurile nu au mers asa cum trebuiau, dupa cativa kilometri de asfalt incins, drumul devine iar drum forestier, pietruit, serpuind agale pe vai si dealuri, prin localitati (pe care nu am reusit sa le identific). Grupul se reuneste. Combinand in mod mai mult sau mai putin fericit mersul pe bicicleta cu impinsul ei, dramuirea apei ramase cu gandul la finish-ul ce parca se incapataneaza sa ramana la o distanta constanta, disperarea ce isi face loc incet incet in suflet, cu vorbele de incurajare ale celorlalti si cu mirarea localnicilor legata de aventura noastra, ma incapatanez sa inaintez.
Intr-un final, aproape de lasarea soarelui, drumul patimii mele se opreste in DJ-ul local (drumul judetean 672B) in satul Suseni. Ne parcam bicicletele intre birt si biserica, si cu ultimele forte, ne luam cate o bere fara alcool (ultima bere fara alcol din localitate) si unii (adica eu) isi fac cruce ca au scapat cu viata ... nu mai am forta sa imortalizez momentul...  Soferii nostri, pleaca, tot calare pe bicle, spre Schela pentru a lua masinie. Noi ceilalti, 5 la numar, ne tragem sufletele pe bancuta de la mat, cu un cips si o sticla. Soarele apune incet, razand parca de noi, mai ales de mine, dar totusi admirand determinarea. Intre timp, noi numaram gaurile aparute in manusi, spinii din sosete sau din roti, zgarieturile de pe corp ... Aparitia masinilor, in capatul strazii, e un moment magic, incarcam calutii pe masini, ne prabusim pe banchetele masinii si ne lasam carati pana la vila.
Ca sa nu se zica ca prezint doar varianta mea, iaca inca un citat din cugetarea lui Remus cel cu gps: "In ziua urmatoare - am urcat iar pe creasta. Am strabatut vreo 4-5 km pe sus, apoi a inceput o luuuuuuuuuuunga coborare pe valea Susitei. (vreo 30 de km). Cand am iesit din munti, am luat-o pe coasta muntelui, pe dealuri, catre Schela. (vreo 8 km?)"
Daca ar fi sa consider ca are dreptate in ceea ce scrie si am coborat pe Susita, ceea ce ar foarte trist pentru noi, fiindca inseamna ca abia am atins muntele, satele intalnite pe traseu ar fi Curpen, Valari, Pirvulesti si statia finala Suseni. Asta inseamna ca am traversat Vf lui Frate, Vf Gura Plaiului, Poiana Copilet sau imprejurimi  apoi am intrat pe valea Susitei, un traseu foarte scurt ... Daca nu cred ce scrie Remus dar iau in considerare traseul postat de el pe un site de socializare, atunci sunt ceva mai mandra de mine fiindca de la Vf lui Frate, am inaintat pe Saua Muncelului si abia apoi pe valea Susenilor, pe langa Vf Ighirasu (Highirosu) sau poate pe celalat versant al muntelui pe langa Poiana Copilet si Vf Lesului. Problema acestei rute este ca pe orice harta caut, nu gasesc nici o localitate in drum ... Oricare ar fi coborarea, pana la Vf lui Frate in mod sigur am ajuns, in calea noastra traversand Vf. Mutu, Coasta Iradia, Vf. Verde, Vf. Gura Plaiului si saua Scrideiu. Cum am facut acest traseu, cred ca va ramane o enigma... singurul lucru sigur este ca undeva ne-am pierdut...si am scurtat drumul mai mult sau mai putin. Lucru bun pentru glezna mea, dar rau pentru self-esteem -ul propriu.



Ziua 4. Ora 9 am: cu greu ne trezim, mancam pe indelete, punem biclele pe masini, bagajele in portbagaj si noi in masini si plecam spre viata monotona a orasului.
Fara tort, fara lumanarele, cu glezna sucita ... la multi ani, ai mai imbatranit un pic! Hai zi, ce-ti doresti de ziua ta?! Ce-mi doresc?? Imi doresc sa nu fi existat! Sau cel putin imi doresc sa nu mai repet aceasta aventura... bicla+munte ≠ eu...

PS: Si pentru ca ... unii s-au distrat mai bine:
https://www.youtube.com/watch?v=dWOrGrn4f5E


https://www.youtube.com/watch?v=EFr2mbL7a-w


https://www.youtube.com/watch?v=OdPIMAXTx6M (aici niste oameni rai au gasit filmuletul)


PS dupa PS: Totusi, trebuie sa recunosc ca, peisajul a meritat fiecare bucatica de smalt crapat din cauza durerii gleznei si fiecare picatura de transpiratie varsata la push bike...