Din categoria diverse lucruri facute
"altfel" , dupa "Revelion altfel" a venit momentul
Pastelui.
Reteta unui "Paste altfel" e
in principiu simpla: se iau oraseni get-beget , din aceia pentru care cel mai
lung traseu parcurs ca pieton insemna traversarea bulevardului pe trecerea de
pietoni (regulamentar pe culoarea verde... nu altfel, ca deja efortul fizic e
prea mare), li se adauga biciclete si sunt trimisi in Delta Dunarii (Poate fi
oricare alta destinatie dar pentru noi reteta a fost cu Delta).
Cand se termina reteta... in cateva
cuvinte... Pastele altfel poate fi tradus in "oua vinetii si storceac de
vrabiuta".
Dar sa incepem usor... cu
inceputul. Intr-o frumoasa dimineata de
aprilie, in ciuda prognozei meteo care amintea de ploaie si vant in zilele
urmatoare, 7 viteji (tip: ceata lu' Pitigoi dai intr-unu' tipa doi) se inghesuie
in 3 masini ... ca obrazu' subtire nu merge decat cu spatiu' personal... si
demareaza la ora 7.30 dimineata, dupa negocieri intense privind bautul cafelei
si culorea sarmei cu care se leaga bicicleta, catre Tulcea.
Soare, frumos... viteza legala lasata pentru
altii... la ora 11 ajungem in Tulcea. Ne parcam regulamentar in parcarea
publica si cu plata de la Sala Polivalenta... pe intelesul tuturor: in port
langa debarcader si autoritatea navala. Parcarea e dotata cu aparat de
autotaxare (localizat in dreapta parcarii
cum te uiti la cladirea autoritatii navale) unde bagi banu' si iti da o chitanta... nu si
rest... Noi pentru 3 zile am decartat 20
lei. Am descarcat bicicletele, am pus bagajele pe ele si am intrat pe faleza
portului turistic. Tot cum tii dreapta pe faleza, cu Dunarea in stanga, se
desprinde din peisajul de cladiri geometric
contondente, una mai rotunda, mai blanda. Nu va lasati inselati... acolo
e locul din care iti iei permisul de intrare in Delta Dunarii. Inauntru sunt 2 ghisee
si doua automate. Cand am ajuns noi, era sambata dimineata inainte de Paste,
asa ca cele doua ghisee erau ferecate si unul din automate nu functiona. Ne-am
zgait si citit toate afisele de pe automat, de pe langa automat si de pe
peretii ghiseelor si cum nu ne-am lamurit prea mult (mai ales ca si pe acel
automat trona afisul cu " aparatul nu da rest") am incercat timid
sistemul de scanare al buletinului pentru eliberarea permisului de acces in
rezervatie. Surpriza... nici scaner-ul de buletine nu functioneaza (o fi fost
de la sarbatoare) asa ca am selectat modul manual de introducere al datelor si
urmand cu grija pasii indicati pe monitor am reusit sa ne printam cele 7
valoroase acte. Pret permis: 15 lei pentru o saptamana indiferent daca e adult
sau copil (sau cel putin asa am zis noi avand in vedere ca nu am gasit
nicaieri optiunea de selectare a varstei). Ce usurare... avem la dispozitie 7
zile sa fim mancati de sacali. Cu permisele achizitionate ne indreptam cu avant
catre cheul de unde pleaca bacul ce ne va traversa garla... adica tinem tot
dreapta pe dig.
Bacul de pasageri, o platforma
metalica deschisa pe toate laturile dar acoperita, ne-a dus in 5 minute pe
partea cealata si ne-a luat 1,5 lei de om si bicicleta. Debarcati, o luam
agale fiecare dupa posibilitatile bicicletei si musculaturii pe drumul pietruit
ce iese din Tudor Vladimirescu (adica malul opus Tulcei) si serpuieste moale prin soarele Dobrogei de
Nord catre Ceatachioi, pe marginea bratului Chilia. 5 km de drum pietruit, lat
si plin de praf ce reflecta lumina primaverii in pietrele sale. Fiecare masina
ce trece pe langa noi ne ascunde intr-un nor alb de praf translucid... noroc ca
nu-s multe masini! In primul sat ne oprim la o inghetata dar intai speriem posesorul magazinului prin numarul nostru
impresionant si faptul ca la ora 13.00 (adica in timpul siestei) noi vrem ca
el sa ne vanda inghetata. Magazinul deschidea de drept la 16.00.
Continuam pe drumul pietruit (pe
DJ222N), ce devine drum de pamant si
piatra... mai mult piatra... intr-un melanj specific zonei. Printre casute si stane, ici colo padure de
foioase in zare... pana ajungem la un punct de control al politiei de
frontiera. Ne legitimam cu actele din dotare (de altfel obligatoriu de avut la
indemana avand in vedere ca e zona de granita cam in tot locul si ca drumul
serpuieste, de multe ori emotionant de aproape, de vecinii de la nord) si
primim un pont... sa o luam in dreapta, pe un drum de tractor ce poarta urmele
adanci ale rotilor grele, cicatrici prin
iarba verde. Cu binecuvantarea politiei de frontiera ne pornim in explorarea
drumului pitoresc ce strajuieste un
canal fara nume pentru mine (altii l-au identificat ca fiind canalul Sireasa...
asa o fi). Cicatricile formate cu ajutorul apei in tarana neagra sunt inlocuite
cu zone batute de copitele animalelor si mai apoi cu liniile fine ale plugului
tarat neaos, usor in sictir relaxat, deasupra drumului, doar cat sa ii lase
taieturi subtiri si adanci ca ale unei sabii japoneze. In drum intalnim porti
de animale pe care le dezlegam si deschidem ca sa trecem si apoi, cu respectul
cuvenit muncii, le inchidem si ferecam. Apa canalului straluceste in taieturi
ca de ghiata azurie, uneori turquoise, verde sau maronie. Cate o barcuta se
leagana, ca intr-o doina din frunza, legata de mal. Salcii batrane isi umezesc
din loc in loc ramurile in apa statica. Pe partea cealalta a drumului campuri
ascunse de cate o liziera de copaci, pe ici colo, se intind la soare. Schimbam
canalul Sireasa cu canalul Mila 35 fara sa ne dam seama, intr-o curgere linistita
a drumului ce urmeaza malul apei, si continuam agale sa pedalam.
Acest drum intis, lin... de familisti,
se sfarseste intr-o panta de aproape 10% inclinatie ce duce spre un pod auto.
Auto... adica un drum pietruit ce duce catre Pardina. Podul traverseaza canalul
Mila 35. Bineinteles ca acea panta am urcat-o majoritatea cu push-bike... in
uralele cainilor de la stana din vale. Cu suflul taiat unii... altii ranjind
victorios... dupa dovedirea pantei o luam la dreapta spre Pardina.
Drumul pe langa canalul Sireasa - Mila
35 s-a intins pe vreo 20 km. Drumul pietruit pana la Pardina a fost foarte
scurt... maxim 3 km de trepidatii in sa. Pregateam ouale pentru a 2-a zi ;-)
Si cand sa ne obisnuim cu vibratiile
din sa si ghidon, schimbam pietrisul pe pamant. De data asta pe malul canalului
Stipoc. Dupa un pod, printre cladirile mai mult sau mai putin industriale din
Pardina, facem la dreapta pe un drum de vale cu aspect desertic. Portiunile de pamant amestecat cu pietris
alterneaza cu portiuni unde pamantul suveran lupta cu rotile si plugurile
utilajelor. Pe romaneste si in cel mai prozaic mod un drum in care zone de
santuri alterneaza cu brazde subtiri ce fura roata si te trimit direct in
urzici sau mai rau in canal. Nisip... norocu' nostru ca nu era. Si cel mai mare
noroc al nostru, ca drumul era uscat... ca daca ar fi trebuit sa pedalam prin
clisa... oameni ne faceam!
in dreapta canalul, in stanga campia
intinsa si lacurile de smarald. Vacute ce pasc linistite. Oite ce inca se mai
roaga sa supravietuiasca pana a 2-a zi... ca de Paste asa...
Intre drumul nostru... lux (nu alta ca
doar e drumul utilajelor) si canal, printre copacii grei de ani si frunza se
face un drum subtire si pitoresc... drumul ca o plimbare in parc... dar nu
prietenos cu biciclistii. Ramurile joase te pot oricand agata si trimite inapoi
in realitate... in functie de viteza, chiar si 2 metri inapoi... iar crengile
rupte la ultima furtuna iti fura roata in mod parsiv punand la incercare
maiestria directiei.
In toata trecerea noastra de inca vreo
30 km pe malul canalului am traversat sate parasite, gospodarii micute de
pescari, vreo 2 stane si un stabiliment industrial (nu stiu ce era) in care cate 2-3 oameni isi duceau traiul...
bineinteles cu cateii (majoritatea dornici sa ne incurajeze cu glasul lor
baritonal de caini de paza) si pisicile lor. E bine ca dupa toate traversarile
cu incurajari am mai ramas cu adidasii si pantalonii integi. Tinem canalul
orice ar fi, nu ne abatem pe nici unul din drumurile fine ce se desprind catre
stanga, orientarea noastra de dreapta e clara.
Pasarile salbatice au fost mai multe
decat localnici. Foarte multe lebede... pe toate canalele. Pe primul canal, in
afara de lebede am vazut si niste "mamifere
de caiac" (pe care nu am avut timp sa le imortalizez fiindca eram tot
timpul coada grupului)... specie inrudita cu "mamiferele de bicicleta".
Seara se lasa peste stuf si papura. Canalul
se imbraca in aurul solar. Pamantul ia culoarea apusului. Noi... inca pe drum. Opririle
sunt dese... vaicarelile se inmultesc.
Care mai de care mai vasnici, ne
etalam rezistenta la km parcursi ba cu dureri de spate, ba de articulatii ...
funduri pe care nu le mai simtim... picioare ce ard la fiecare oprire. Plodu'
familiei, venit cu noi prin nu stim ce greseala (cred ca ai lui parinti au omis
sa ii spuna ca in Delta nu exista asfalt si nici internet sau gadget-uri ) a
necesitat ajutor prin impingere. Asa ca,
unii, in afara de ruccsacii proprii au avut bonus la durerile de spate si
impinsul copilului.
Imi vine in minte laitmotivul
trio-ului eu-bicicleta-natura: "Joia bicicletelor" e singura
aventura pe bicicleta pe care mi-o permit fizic si psihic!
Si cand soarele se inmoaie in apa
ochiurilor de smarald, ajungem in Stipoc, sat in care se gaseste si Manastirea
Stipoc sau Schitul Sf Atanasie (nu m-am edificat complet daca sunt unul si
acelasi lucru, sau sunt diferite)... As fi putut sa imi indeplinesc un vis...
sa stau la manastire, sa traiesc ca un "vietuitor" dar fundul,
picioarele, pumnii si buzele imi zic ca mai bine o las balta. Imi ascult
instinctele si las pe alta data traiul monahal fiindca nu de alta, dar cei 57
de km parcursi azi rememoreaza destul de fidel drumul Golgotei in fibrele
corpului meu de orasean.
Ne-am cazat la Pensiunea Mateescu ...
adica o curte... cu catei si pisici... pe malul canalului... curte in care se
gasesc vreo 10 rulote refurbish-ate cu stuf. Tot in curte mai e cladirea cu
toaletele, 2 pe o parte, 2 pe cealalta, alea de pe dreapta fara apa calda (cel
putin la noi nu a vrut) celelalte de pe stanga cu apa... calduta... provenita
dintr-un ditamai boiler-ul. Langa
toalete un fel de terasa decorata cu "umbrar" de undite... peste drum
de ea o sala de mese cu bancute din lemn si pe pereti cate o blana de lup...
vulpe... caine enot... sau ce o fi fost fiinta respectiva inainte de a ajunge
pe perete si cateva trofee de pescuit ce ne "zambesc" cu toti dintii
lor marunti. Printre rulote, pe malul canalului un ponton, ceva barci... si un
gratar.
In aprilie e un frig noaptea... numa'
bun de stat la cort... daca vrei sa-ti schimbi dantura.
Rulotele... o poezie! Gazda a pus
radiatoare mici in fiecare rulota, dar chiar si asa pana s-a incalzit un pic
atmosfera nu stiam cum sa punem treningul mai repede pe noi. In interior... ca
o rulota... spatiu mititel, cu paturi pe laterale, pe centru un dulap si o
fosta baie... banuim ca dezafectata fiindca in chiuveta veche nu pareau sa
existe urme de curgere a apei... prea de curand. Instalatia electrica
hartanita... cu becuri lipsa, cu fire la vedere... dar bine ca a tinut
radiatorul si ceva incarcatoare de telefon... sa nu fi facut artificii de
Inviere!
Geamurile si perdelele nu pareau sa fi
fost miscate de ceva timp de pe pozitii... spre bucuria pasionatilor de insecte
care ar fi avut la dispozitie o gama larga de picioare si aripi dezintegrate...
numai bune pentru reconstituire si identificare de specie.
Intre perdeaua geamului si geam...
daca aveai curiozitatea sa o dai la o parte... panze delicate de paianjen
capatasera o culoare gri inchis in urma timpului trecut peste ele.
Toate aceste elemente faceau (banuiesc)
parte din farmecul rulotei... Fara ele, povestea Deltei, viata simpla si
linistita, in comuniune cu natura si toate vietatile ei nu ar mai fi fost atat
de bine gustata.
Foarte serios, aspectul de "hippie
style" neglijent dat de ramolirea
rulotei m-a facut sa simt ca traiesc momentele! Daca nu as fi gasit o musca moarta, o plasa de
paianjen atarnata pe geam... nu era bine... nu am venit la hotel de ciment, nu
numar stelele de pe firmament... am venit sa simt si sa traiesc natura, iar
singurele stele pe care vreau sa le numar sunt cele de pe cer!
Pernele moi, asternuturile proaspete...
Si toate aveau un iz fin de curat si linistit. Pretul acestei atmosfere: 40 lei
de persoana, pe noapte. Adica eu si consortul 80 de lei impreuna.
Dupa ce ne-am acomodat, ne-am limpezit
un pic gandurile, ochii si mainile ne-am dat seama ca ne e foame!!!
Gazda pusese masa in "Sala
trofeelor". Primul fel, peste fiert
cu mirodenii si legume si alaturi de el zeama in care a fiert... pe scurt bors
de peste cu toate cele... Amestec de
rosioara, somn si alte cateva neamuri neidentificate de mine... alaturi de
zeama roscata a borsului... divin!!! Nu mai alegeai oasele, nu mai tineai cont
de cate degete folosesti sau daca tacamurile iti sunt utile la ceva... Felul doi, peste prajit cu mamaliga si mujdei
de usturoi... Bucati de peste cat palma, in crusta aurie a prajelii alaturi de
mamaliga aproape ca un pacat si mujdeiul
de usturoi... ca iertarea! Am mancat pana am picat lati... nu mai aveam nici
forta sa vorbim...
Ce noapte sfanta... ce Inviere... nu
mai avem nevoie decat de somn! Am impartit repede antiinflamatoarele (crema,
gel, pastile) intre cele 3 rulote si ne-am retras sa ne oblojim semnele
kilometrilor.
Dimineata! O noua zi, o noua aventura
in saua bicicletei... daca nu aventura, macar tortura...
Micul dejun, tot in renumita de acum
"Sala a trofeelor". Oua rosii,
ceai, cafea... branza, sunca, icre... parca eram acolo intr-un stagiu intensiv
de ingrasare. Am incercat sa nu ne ingreunam cu mancare desi bunatatile mesei
ziceau alt-ceva.
Dupa ce am renuntat cu greu la
placerea mesei de dimineata, am pus ruccascii pe biciclete si... contra sumei
de 100 lei de persoana am beneficiat de o scurtare a traseului fiindca gazda
noastra ne-a oferit posibilitatea de a ajunge in Letea pe canalele Deltei, cu
barca cu motor. Stiti povestioara cu 3
intr-o barca... noi am fost 7 (cu carmaciu 8) intr-o barca si tot atatea
bicle! Nu stiu nici pana acum cum am
reusit sa ne organizam. Cumva am reusit. Si am reusit sa ne bucuram de peisajul verde, curgator al
canalelor si lacurilor.
Traversaram vreo
5 canale, din care ultimul (spre Letea) mai mult pe nisip, si vreo 3 lacuri (Babina, Matita si Merhei) dar ... drumul propriu-zis numai omu' nostru de la
carma il stie, asa ca "nu faceti asta nesupravegheati!". Pe canale,
ascunsi de salciile plangatoare dar dati in vileag de huruitul motorului am
avut timp, poate nu atat cat ne-am fi dorit, sa urmarim cateva stoluri de
pelicani, cativa cormorani... mai negri, mai albi... si sa pierdem numarul
multor specii de pasari pe care nu le-am identificat.
Marginile canalelor
adapostesc minuni din lut, case ale pescarilor ce isi duc traiul in Delta. O
camera, un acoperis si un loc de tras barca... mai mult nu e nevoie. Lacurile, intinderi ce par nemarginite pentru
micimea noastra, cu margini ce abia se zareau undeva la orizont. Vantul usor al
primaverii reuseste sa zdruncine echilibrul apei formand valuri... valuri
inocente ce induc miscari periculoase barcii noastre. Cat de mici suntem, cat
de puternica e natura, cat de inconstienti sa ne punem cu ea. Pe lac motoarele
barcii tac. De inaintat, cumva inaintam, dar in tacere. Soarele ne urmareste
deplasarea, ne arde cu privirea sa de foc... cum indraznim sa tulburam
nemarginirea Deltei?!
Ultimul canal, inca putin si ajungem
in Letea. Apa e mica, nisipul mult. Uneori am impresia ca ne deplasam printr-o
forta necunoscuta tarandu-ne pe nisip. In sfarsit ajungem la debarcader.
In Letea agitatie mare. Turistii
mimeaza dorinta de aventura inghesuiti in carute trase de cai. Colbul fin se
ridica formand nori grosi in copitele armasarilor si rotile carutelor.
Galagie... prea multa galagie. Dar trece si asta! Incercam sa dam la pedale.
Imposibil in prima parte... nisipul si pamantul sunt fine, usor de ridicat in aer,
ca o pudra in care roata se afunda cu succes. Mai impingand bicicleta, mai
pedaland cativa metri reusim sa iesim din sat. Ne intreptam spre padurea Letea.
Monument al naturii, protejat de lege, inconjurat de garduri inalte de sarma
ghimpata. De la debarcader, am luat-o perpendicular pe canal, apoi pe prima straduta la stanga si tot
inainte pana in poarta ferecata a padurii. Noi vrem in padure! Suntem eco... nu
stricam nimic. Nu miscam nici o frunza... vrem in padure! Buun, daca suntem asa
hotarati, scoatem gentile de pe biciclete, le trecem peste poarta si
bicicletele fiecare pe unde poate... unii peste poarta, altii pe sub gardul de
sarma ghimpata. Dupa biciclete ne trecem si pe noi care cum putem sarind poarta
sau facand taras pe sub gard.
Victorie, suntem in padure! Incalecam
bicicletele si dam pedala. Aaaa... nope, ceva nu e bine... nisipul ne opreste
din avant... push-bike ne cheama. Sedinta de urgenta! Decidem sa o luam spre
marginea padurii, acolo unde nisipul nu e asa mult, acolo unde soarele a uscat
noroaiele specifice padurii Letea. Dar desi o vom lua pe margine, asta nu
inseamna ca renuntam la ideea de a o traversa. GPS-ul si norocul ne vor calauzi in aventura.
De pe liziera
padurii taiem transversal, spre dreapta noastra dunele grindului Letea. Push-bike
tot drumul, ca doar suntem pe dune. In departare caii salbatici din Letea se
dau in spectacol. Gaturile arcuite si privirea mandra ne scruteaza. Nu reusim
sa ne apropiem foarte tare. Nu ne lasa sa ii admiram decat de la o distanta de
siguranta convenabila... adica se vad ca niste jucarii aruncate pe coama
dunelor, printre copaci. Mai traversam o brazda de padure si iesim din Letea
prin urmatoarea poarta. Trebuie sa tinem cont de toti participantii la
expeditie, asta incluzandu-l si pe mezinul trupei cu care deja nu ne mai
intelegeam. Prea mult push-bike pentru gustul lui... prea mult push-bike chiar
si pentru gustul nostru!
Odata iesiti din rezervatia Padurea
Letea urmam drumul catre CA Rosetti. Drept inainte printre tufele dobrogene.
Globuri verde-aramiu de plante acopera pamantul palid al Deltei. Drumul de
pamant taie o brazda gri-argintie in campul de globuri. Pe alocuri apare si pietrisul
in componenta drumului... dar numai pe alocuri. Cu cat ne apropiem de drumul
principal spre CA Rosetti pietrisul e din ce in ce mai mult. Drumul e relativ
in linie dreapta, pe undeva pe la jumatate face o curba la stanga si apoi la
dreapta prin unirea si apoi desprinderea dintr-un alt drum cu destinatie stiuta
numai de oamenii locului. Fara gps si semnal gps esti pierdut daca nu esti din
cei nascuti in zona! Dupa cativa km buni ajungem in DC4 catre CA Rosetti. In
centrul localitatii, la biserica, primarie si politie cotim la dreapta pe DC2.
Continuam pe drumul pietruit DC2 pana la Cardon. Soarele topeste orice urma de
vitejie. Nu e un soare fierbinte de vara... e doar un soare perfid care se
joaca cu mintea noastra. Pietrele drumului scutura orice intentie de a pedala
relaxat pe sa. Paralel cu drumul pietruit e un drum de pamant. Unii, satui de
atatea vibratii in cadru si in carne, o iau pe drumul de pamant. In
nemarginirea Dobrogei caii traverseaza in goana soseaua. Coamele lor ca
vartejuri de spuma stralucesc aproape psihedelic in lumina fierbinte. In urma
lor ramane vantul... curenti imaginari creati de fuga naravasa a libertatii.
Parca ii simti in nari si in fata... simti energia, mai prinzi un pic de forta...
inca 1 km se duce sub pedale.
Satul Cardon pare parasit... un drum,
un ponton si doi oameni ce se chinuie sa subjuge puterea salbaticiei. Cu metode
aproape barbare, lanturi metalice si chingi se straduiesc sa prinda o iapa si
un manz. Ne oprim din respirat. Asteptam nemiscati deznodamantul... manzul
rezista, forta naturii ii dovedeste pe cei doi oameni. Caii fug. Respiram... Remus cel cu gps
ranjeste la noi: "De ce am impresia ca toti v-ati dorit sa-l vedeti pe individ
in balta?" Ne uitam catre el tamp: "Si tu ti-ai dorit acelasi
lucru!".
Plecam. Garduri, case... nici tipenie
de om... nici un animal nu misca. Continuam pe DC2 muuulti km pe malul stang al
unui canal... nu stiu care... pe Google Earth l-am gasit ca "Dunarea
Veche" dar oare asta o fi numele lui? Drum pietruit teoretic, practic mai
mult gaurit decat pietruit. Facem slalom cu bicicletele printre cratere
prezente la tot pasul pe drum. Uneori sunt atat de multe incat ne oprim sa ne
alegem groapa cea mai putin adanca. Dar pedalam... unii siguri, altii impinsi
de la spate. Junorul iar a ramas fara gaz si necesita ajutor din partea celor
mai experimentati. Dupa smiorcaieli indelungi reusim sa ii distragem atentia de
la soarele zeflemitor, care ba se ascunde in nori ba deodata strapunge cerul
parjolind pamantul, si peisajul aproape monoton (dreapta canal, stanga stuf).
Soarele se apleaca peste canal, da semne
ca vrea sa se duca la culcare. Ajungem in sfarsit in Sulina. La ora 6 seara.
In statia de taxi pe apa. Cum ajungi la
apa, acolo unde canalul fara nume se varsa in Bratul Sulina, o iei in stanga si
tot mergi pe marginea apei pana dai de o deschidere mai larga si o cascarabeta
ce seamana a statie de autobuz. Doi oameni si o barca traverseaza canalul
dintr-o parte in cealalta ca un bac minuscul pentru maxim 4 oameni si 4
biciclete. Traversam in doua ture, pret 20 de lei per total adica 7 oameni, 7 biciclete, una cu
atas, si doua drumuri dus-intors pentru barcagii.
Faleza din Sulina total ne-prietenoasa
pentru biciclete sau persoane cu dizabilitati. Ditamai zidul separa locul de debarcare de faleza propriu-zisa, zid
pe care l-am escaladat cu bicicletele in spinare. Insa, dupa ce am reusit sa
trecem peste zid, faleza e vis. Frumos pavata, amenajata, noua...
pieton-friendly... tot ce vrei. Din
faleza se desprind stradute in unghi drept. Pana aici totul frumos, problema
incepe cand treci de al 2-lea colt de strada si asfaltul dispare in glodul
neaos ce cucereste carosabilul. Trotuarele ce mai salveaza un pic situatia.
Evaluand starea pamantului si a pietrei de fundatie ajungem la locul cazarii.
Nu stiu cat de oficiala e treba, localizarea cazarii pot sa o fac doar
aproximativ, stiu doar ca pe cainele curtii in chema Blacky si ca l-am pierdut
pe strada de doua ori in dimineata urmatoare... asa ca nu voi discuta acest
aspect. Pretul cazarii fantoma a fost de 50 de lei pe noapte, camera de doua
persoane.
Dupa ce ne-am lasat ruccsacii in
camere si ne-am spalat un pic pe ochi, am plecat cu biclele pe plaja din Sulina
si la Cimitirul Marinarilor situat in drumul catre plaja.
Plaja din Sulina e foarte... marina...
Are umbrelute de stuf si un ponton de lemn asemanator cu cel atat de cunoscut
mie de pe plaja Cazinou din statiunea Mamaia (malul Marii Negre, langa
Constanta). Pana sa ajungi la plaja, te omoara drumul. Sunt cativa km buni de
parcurs, initial pe o sosea frumoasa, asfaltata, cu trotuare partial asfaltate,
partial pavate cu lemn (ceea ce mi s-a parut extraordinar)... sa reciclezi
lemnul vechi si sa il faci trotuare... super trendy! Apoi strada se transforma
intr-un drum de pamant si nisip ce se termina in plaja prin intermediul unui
loc viran cu iz de parcare rustica. Drumul catre plaja e la vale asa ca l-am
parcurs in viteza cu bicicletele. Ne-am oprit pe ponton, am admirat apa
linistita si am facut cateva poze. Dupa atata efort la pedalat, dupa soarele ce
si-a batut joc de noi si drumul ce ne-a tabacit parti ale corpului ce nu
credeam ca pot fi tabacite, cateva minute in linistea valurilor molcome, cu
dujmanul nostru de moarte, soarele, la apus, aruncand sulite rosii de dupa
ultimele acoperisuri ale orasului, au fost ca o gura de oxigen, ca un somn
odihnitor dupa o zi grea. Incarcati cu energia regenerabila a apei si vantului,
ne intoarcem pe drumul neterminat catre Cimitirul Marinarilor sau Cimitirul
Cosmopolit. O atractie a Sulinei, Cimitirul Cosmopolit este atat un loc de
reculegere si aducere aminte, cat si o istorie scrisa in placi de granit sau
marmura a vietii tumultoase, uneori vitrege dusa de oamenii lumii acum cateva
sute de ani. Povesti scrijelite in piatra despre marinari morti la 20 de ani in
naufragii... despre accidente stupide cu domnisoare si cavaleri ce si-au gasit
sfarsitul incercand sa le salveze... familii decimate de boala sau copii ce nu
au mai ajuns acasa. Pietre funerare ce spun istorii ale unei lumi intregi...
greci, englezi, turci... armatori, boieri, printese sau simpli marinari...
povesti despre vieti curmate la varste la care acum noi abia ne desprindem de
casa parinteasca... Speranta de viata 40 de ani... Citind aceste povesti
realizezi ca romanul lui Jules Verne "Capitan la 16 ani" nu este
chiar fictiune... pentru vremea respectiva este aproape realitatea de zi cu zi.
Cu soarele disparut dincolo de orizont
si ceva fiori pe sira spinarii pedalam obositi, in ritm de stat pe loc catre
cazare. Dus, oblojit rani, inghitit antiinflamatorii si plecat la masa.
Cina am servit-o in singurul
restaurant ce ne-a putut fi indicat de catre locuitori, "Restaurant Marea
Neagra". Mare, dragut, populat... Ce am mancat? Unii au mers pe specific,
storceac de peste, adica un fel de ciorba de peste, iar altii am mers pe clasic
cu friptura si cartofi prajiti sau tochitura dobrogeana. Vinul de Niculitel, la
carafa, nu putea lipsi... rosu, alb, roze... intra orice!
Per total o zi cu aproximativ 30 km de
biciclit, parcursi in vreo 6 ore, cu o parte apreciabila de push-bike si mai
ales o zi cu apa Deltei, cu caii din Letea, cu povesti de viata si...
constientizarea anatomiei proprii.
Somn de voie!
Ultima zi din Pastele nostru pe
bicileta e aproape. Dimineata bate in geam... dar mai e ceva ce bate in geam...
o ploaie mocaneasca cu picaturi grele, pline de apa si dese...
Schimbare urgenta de planuri. Ultima
zi de pedalat, se transforma in o zi cu vaporasul. Strangem in graba bagajele
si plecam catre debarcader. Vaporul catre Tulcea pleaca la 7.30... daca il
pierdem pe asta, mai plecam peste vreo 3 zile cu urmatorul vapor... Ploaia ne
biciuie fetele si mainile... Echipamentul absoarbe cu nesat fiecare picatura.
Bine ca ruccsacii sunt impermeabili! Ajungem rapid la vapor, cu ceva emotii si
multa apa imbibata in haine sau scurgandu-se de pe biciclete. Trei ore de
deplasare agale pe apa, un om si o bicicleta cam 50 lei. Parasim anost Sulina,
pe un vapor ce duduie ca o soba supraincarcata, intr-o dimineata sora cu poeziile
lui Bacovia