Rezervatia arheologica si naturala Yailata, Bulgaria - all inclusive pentru natura

Dupa o noapte scurta, jumatate dormita pe balcon si cealata jumatate pandind rasaritul, dimineata cu un soare demn de luna august nicidecum de inceput de septembrie, ne luam micul dejun pe terasa restaurantului Tyulenovo ascultand valurile, pescarusii si randunelele in timp ce urmarim pescarii si barcile lor.

Singurii nebuni care la ora 7.30 dimineata, in concediu, sunt treji si apti pentru aventura. Dupa masa revedem traseul, ne pregatim si plecam. Urcam dealul de la hotel catre strada principala dar nu o luam pe sosea, la primul colt cotim pe cararile de pe faleza salbatica. Pe urme de masini, printre plante salbatice, pe marginea peretelui stancos incercam sa unim intre ele cararile impletite. 

Din pacate nu reusim sa ajungem prea departe. Ceea ce pe hartile din satelit pareau carari ce se continuau una cu cealalta intr-un dans salbatic sunt de fapt drumuri desprinse din soseaua principala, facute de masinile bastinasilor pentru a ajunge la cisternele de  petrol sau ce naiba o fi in ele imprastiate pe toate campurile. 

Se pare ca zona este presarata cu zacaminte petrolifere sau gaze naturale... nu stiu foarte clar, dar oricum ceva cu aceasta origine, ce sunt exploatate, nu stiu cat de legal, de locuitorii zonei. Pe toate traseele pe care le-am parcurs, uneori chiar in mijlocul localitatilor, ne-au atras privirea aceste containere metalice ca niste cisterne, unele ingropate pe jumatate, aproape toate decorate cu graffiti ca intr-o uriasa expozitie in aer liber.

Lamuriti ca nu putem ajunge la Rezervatia Yailata fara sa urmam soseaua asfaltata, ne indreptam catre aceasta. In bantuielile noastre pe carari de pamant nu am reusit decat sa ajungem la capatul localitatii Tyulenovo. De aici, pe sosea, ne indreptam spre sud, catre Kamen Bryag. O localitate la fel de arhaica ca si Tyulenovo. Case mici, multa verdeata si drumuri rupte. Populatie la vedere... aproape zero! Ne-am oprit la vreo doua intersectii intrebandu-ne daca pe acolo o fi drumul spre rezervatie. Nimic nu indica acest lucru asa ca am continuat incetisor. Dupa o curba relativ larga intr-o bifurcatie unde am luat-o pe ceea ce parea drumul principal, adica am tinut dreapta, se face un drum in unghi drept la stanga. Pe langa biserica pe care o lasi in stanga, spre o vila cu cazare. Indicator spre rezervatie nu e, dar este indicator spre vila. Drumul care se desprinde din principala la stanga imediat dupa ce faci curba din Kamen Bryag se termina fix in parcarea Rezervatiei Yailata.

Si am ajuns in National Archaeological Reserve ‘Yailata’ (fiindca asa scrie pe site-ul oficial)... parc national, parc arheologic, rezervatie naturala... toate intr-un singur loc. La intrare ne-a intampinat un batranel care nu stia bine nici bulgara daramite engleza. Am platit cate leva ne-a indicat el pe degete (parca 4 leva de persoana) si am trecut la gasirea unui loc pentru biciclete. Dupa multe negocieri ne-am inteles sa legam bicicletele de unul din stalpii constructiei ce tinea loc de casa de bilete, magazin de suveniruri si terasa. Dand din cap si gesticuland ne-a asigurat ca le va pazi cu strasnicie. Cum alta optiune nu aveam, riscand sa ne intoarcem pe jos cei 8-10 km ce desparteau Yailata de Tyulenovo, am lasat bicicletele in grija batranelului si am pornit in explorarea rezervatiei. 
Prima oprire: necropola... una din cele multe... Cica sunt vreo 2-3 bine studiate. Asta nus' care era, oricum a fost singura pe care am reusit sa o identificam in periplul nostru. 

Mormite sapate in piatra. Cica ar fi fost folosite ca morminte familiale in secolele 2-5 era noastra. Asa scria pe o placa explicativa ce se straduia sa reziste ruginii. 

Fiecare mormant, aproape ca intr-o poveste avea paznicul sau. In deschiderea de piatra exemplare uriase, aproape 4-5 cm lungime, de paianjeni isi tesusera panza formand o usa din fire aproape invizibile pe care o pazeau cu raspundere. Secretul sufletelor ce ocupau criptele era in siguranta. Paznicii luceau in soare etalandu-si chelicerele ascutite. Nimeni nu ar fi indraznit sa se puna cu ei. Undeva am citit ca exista un ”mormant nr 2” care ar avea sculptat in interiorul sau un cap de bour (parca). Cu asemenea paznici la intrare, nici daca ar fi existat ditamai indicatorul catre mormantul cu pricina nu as fi indraznit sa intru pentru a admira lucratura antica.

De la necropola ce priveste spre mare pazita de soldatii cu 8 picioare o luam pe cararea rosietica catre cetate. In drum ne oprim la o grota vizitabila. Intrarea formeaza un unghi obtuz cu drumul, parca ascunsa de privirea vizitatorului. 

Peretele rosu al versantului se rupe formand rotundul grotei. Nu stiu exact la ce a servit grota, altceva decat locuinta, dar conform a ceea ce scrie pe panoul de prezentare, peretii au fost slefuiti de om si de asemenea aerisirea rotunda din pestera a fost facuta de locuitorii preistorici.

Pe suprafata de 43 de hectare a rezervatiei se povesteste ca ar fi peste 101 pesteri. Din pacate noi nu am ajuns sa vizitam, si sincer nici nu cred ca mai sunt si altele vizitabile, doar 3 astfel de pesteri sau complexe de grote. Una e cea de pe cararea rosietica. A doua e un complex de 5 camere caruia noi i-am zis apartamentul cu priveliste fiindca sunt sapate in versantul abrupt al falezei, exact deasupra marii, expus in totalitate intemperiilor. A treia e biserica din munte, Biserica de piatra Sf. Constantin si Sf. Elena. Tot un complex de 3 camere recunoscut ca fiind folosit de vechii calugari bulgari, ce au preluat pesterile la inceputul crestinismului, drept biserica.

Dupa ce am parasit prima pestera/ansamblu de camere slefuite de om, am continuat pe marginea falezei, cu peretele de stanca in dreapta si haul spre mare in stanga pana la fortareata reconstruita. Pe site-ul oficial al zonei (http://kamenbryag.info/en/yailata-2/) ei povestesc despre usi si turnuri, porti, scari si fortificatii. Din ce am vazut eu acolo nu pot sa povestesc aceleasi lucruri... asa ca, ori eu am tratat superficial problema fiind cu gandul la pericolul de a ramane fara biciclete, ori oamenii astia au o imaginatie foarte bogata... Pentru mine fortareata a insemnat doua randuri de trepte, unele originale celelalte refacute, o podea si niste parapeti de sticla (pentru cazurile in care ii venea cuiva ideea sa experimenteze zborul)... atat... nimic altceva, nu tu turnuri, nu tu porti.

Mai mult m-a impresionat peretele de piatra ce ridica pamantul fertil mult deasupra apei. Dovada acestui lucru e si faptul ca dupa ce am parasit cetatea am urmat cararea ce ducea cel mai aproape de marginea falezei. Chiar daca prin multitudinea de plante ce acopereau solul se iteau placi indicatoare ale unor vestigii, nu am parasit cararea de langa apa decat foarte tarziu, cand consoarta a bagat de seama ca suntem singurii nebuni care o iau pe acolo. Obsesia mea pentru peretele de roca nu a fost un lucru rau totusi. Asa am ajuns la apartamentul cu vedere la mare. La prima vedere nu te atrage nimic acolo. E pur si simplu un platou de piatra situat un pic mai jos decat nivelul falezei. Ca un balcon. Dar daca te atrage marea si cobori pe platou descoperi camerele sapate in peretele vertical. Intai in stanga apoi in dreapta. Camere cu profil cubic, sapate destul de corect in  piatra calcaroasa. Trecerea intre camere se face printr-un pasaj pe marginea stancii. O lama lata de vreo 15 cm, cat sa pui piciorul dincolo uneste camerele. Mai poti incerca trecerea prin culoarul foarte ingust din camere. E ca o mica gaura in baza peretelui despartitor. Daca esti ceva mai bine reprezentat fizic nu ai nici o sansa sa treci pe acolo... singura cale ramane lama dinspre hau si apa.

Mi-am oferit un timp pentru a admira marea de la balconul celor 5 camere. Am simtit nemarginirea, mi-am putut imagina ce au simtit calugarii ce au vietuit acolo (sau cel putin au incercat sa vietuiasca fiindca iarna sau pe timp de furtuna nu cred ca se putea sta) si apoi am continuat drumul pe cararea de la marginea falezei.

La un moment dat, demult, cred ca acea carare avea si niste parapeti... ca sa nu te ia valul nemarginirii si sa te arunci in neant... dar in momentul trecerii noastre doar vreo doi stalpi din metal si trei capete de sarma mai aminteau de protectia de alta data. Continuand drumul pe marginea falezei, schimband culoarea solului din rosul portocaliu de la inceputul drumetiei cu galbenul palid al finalului de poteca, dovada a schimbarii structurii rocilor ce alcatuiesc peretii de piatra, am avut norocul sa ajung si la vestita colonie de cormorani. Pasarile erau acolo, insiruite frumos pe piatra lor, imagine prezenta cam in toate descrierile rezervatiei. Acum am si eu o astfel de imagine simbol ! 

Singura dezamagire e ca nu am gasit si colonia de foci. Cica in rezervatie ar fi si o colonie de foci aciuate acolo din vremuri imemoriale. Totusi, e posibil ca ultima lor atestare sa fie cea din vremea Reginei Maria a Romaniei fiindca site-urile de specialitate descriu, cu fiecare an, scaderea numarului de exemplare observate.

Dupa ce am vazut si cormoranii, stralucind ca diamante negre pe piatra lor triunghiulara, ne-am gandit ca ar fi cazul sa schimbam poteca. Am intrat in vegetatie indreptandu-ne spre un panou ce promitea povesti istorice. Asa am ajuns la crama. 

Adica o suprafata dreptunghiulara, asemanatoare mai mult cu un mormant din zilele noastre, cu un perete vertical in dreptul laturii lungi si doua gauri sapate in acest perete. Panoul nu explica nimic, doar ne anunta ca am ajuns la crama. Pai, daca asta e crama si nu da nimeni un vin antic la degustare, atunci sa mergem mai departe. Bantuim fara scop pe multiplele cararui ce se pierd in vegetalia inalta, fosnind a lacuste si soparle. Avem norocul sa gasim un panou indicator ceva mai detaliat, care, abia acum dupa ce ne-am pierdut de zeci de ori in rezervatie, ne dam seama ca arata drumul de parcurs pentru a vedea cele mai importante puncte si ca fiecare panou iti indica si unde esti (un omulet plasat pe conturul traseului). 

Asa aflam ca suntem cam trecuti de jumatate si ca daca urmam poteca oficiala, prin padure ajungem la biserica de piatra. Ultimul punct vizitabil si cea de-a treia pestera utilizata de calugari.

Incepem urcarea. Peisajul devine padure de foioase, umbra e mai deasa, soarele nu mai aduce a plaja ca pe marginea falezei. La un moment dat drumul se bifurca spre dreapta. Un indicator in bulgara zice ceva ... seamana a biserica. Instinctul zice sa o luam pe acolo. Continuam urcusul. Padurea lasa loc catorva arbori de smochin si peretelui se stanca din care se desprinde structura metalica ce sustine intrarea in pestera-biserica. Pe portile metalice, ce apara intrarea in lacasul crestin sapat in piatra, de vizitatorii mai putin ecumenici, o placa explicativa ne prezinta datele istorice si arhitecturale. Proto-crestinii bulgari au inceput sa o utilizeze ca loc de cult si biserica. Peretii prezinta urme ale activitatii lor prin scrijelituri adanci. Eu personal nu am reusit sa identific decat o cruce sapata cu sarg in roca... restu’ cicatricilor din peretele de piatra nu mi-au sugerat simboluri... dar na, cine sunt eu sa pot emite pareri... iau si eu de bun ce zic arheologii.

Ca orice loc de cult recunoscut, si acest ansamblu de grote cu forma tri-digitata are un loc de rugaciune. Una din cele trei camere are o polita si se pare ca veneratia e mare... bani, un sfesnic pentru lumanari si o bibilie frumos protejata in folie de plastic intampina vizitatorul parca indemnand la rugaciune.

E racoare in pestera biserica. E si liniste... dar parca e cam apasatoare... plecam dupa cateva fotografii si incercarea de a intelege incarcatura energetica a locului.

Continuam cararea catre coama muntelui, deasupra pesterii, deasupra marii. Copacii ce ne-au protejat de soarele de mijloc de zi sunt inlocuiti de iarba specifica zonei costiere. Nu ne mai abatem de la carare. Harta intalnita jos oricum zicea ca alte puncte de interes nu ar mai fi. Doar cateva locuri de observare a pasarilor. Drumul se lateste, traverseaza serpuit limita rezervatiei si se termina in parcarea de unde am inceput aventura.

Batranelul nostru ne intampina zambind, adica cu toti dintii la vedere si gura pana la urechi, fericit ca poate demonstra ca ne-a pazit bine bicicletele. Bicicletele noastre sunt tot legate de stalp. Cumparam magneti, de o calitate infioratoare si un pret destul de piperat (parca 3 leva) iar restul pana la suma rotunda ii lasam bacsis batranelului drept multumire ca a avut grija de bicicletele noastre.

Cam doua ore si jumatate a durat bantuiala noastra prin rezervatie. Distanta parcursa pe jos... conform Runtastic cam 2,5 – 3 km cu tot cu devierile de la traseul oficial... si nu am ajuns pe toate cararuile fiindca ne tinea un gand de teama. Daca esti pasionat si ai la dispozitie relaxarea absentei obiectelor ce pot fi furate (adica daca nu esti pe bicicleta, sau motocicleta, sau orice alt mijloc de transport usor de subtilizat) cred ca rezervatia iti poate lua si mai mult de atat. As vrea sa o vizitez in primavara (in mai, conform https://bgwalk.com/en/tourist-sites/yajlata) cand cica infloresc bujorii si toata valea e inrosita de petalele lor diafane. Inca ceva... as incerca sa o vizitez si cu ghid, sa vad si varianta stiintifica a ceea ce am vazut cu inima. Sa am si traducerea frumusetilor naturale si a bogatiei energetice prezente in rezervatie. Din pacate inca nu stiu de unde sa fac rost de ghid... dar mai caut!

Drumul de intoarcere, fiindca e cunoscut de acum, pare mai scurt ca cel de dus.

Bulgaria nu conteneste sa ma uimeasca. Mi-am argumentat frica de a merge cu bicicleta pe sosea. Ei bine, in Bulgaria am avut o surpriza majora. Daca in Romania poate unu, doi soferi respecta biciclistii, in Bulgaria cred ca doar un sofer, si ala era turist, nu ne-a respectat. Poate ca nu am folosit drumuri asa aglomerate, sau poate ca oamenii astia chiar stiu ce inseamna bicicleta si biciclistul... Nu stiu motivul dar ceea ce stiu sigur este ca in Bulgaria, in ambele zile in care am pedalat, toti soferii care ne-au depasit au facut-o regulamentar trecand pe banda cealalta (adica lasand cel putin 1 metru intre noi si ei) si semnalizand corespunzator chiar daca pe sosea eram doar noi si ei. In cazul in care venea un alt autoturism din fata, asteptau frumos pana trecea si apoi depaseau respectand distanta de siguranta. Am fost placut impresionata de lucrul asta si pot spune ca mi-a placut sa pedalez pe soselele bulgaresti... chiar daca sunt rupte si pline de gropi.

Am ajuns “safe” in Tyulenovo. Eu obosita... dar macar intrega. Ultimul delusor, de la intrarea in statiune mi s-a parut ca dureaza o vesnicie, iar cand ne-am oprit sa cumparam niste piersici cat oul de strut si rumene ca soarele in care au crescut, m-am prabusit langa bicicleta de parca venisem de la vama pana aici pe bicla nu de la doar 10 km mai incolo. Nici nu mai stiu  ce pret aveau fructele la doamna bulgaroaica... cred ca ceva la 2 leva kilogramul. Oricum foarte mic in comparatie cu ce stiam din market-ul de acasa.

Seara ne-a prins pe fiecare cu activitatile sale. Dupa apus a inceput ploaia asa ca mi-am luat locul pe balcon sa o admir si sa o simt.