Aladzha din Bulgaria – manastirea in piatra cu nume greu de pronuntat

Ce mult mi-am dorit sa ajung aici. Intreaga expeditie in Bulgaria a fost gandita plecand de la aceasta manastire sapata in piatra. Avem si noi ceva asemanator in Romaina... in Dobrogea, Canaraua Fetii si biserica in piatra de pe langa Dumbraveni, probabil in Canaraua Dumbraveni. Citisem despre asezamintele monahale de la Aladzha, stiam exact ce trebuie sa fac acolo... si totusi, in ziua in care am pornit care manastire, abia am nimerit intrarea, vizitand astfel fara sa vrem si marginea rezervatiei naturale Nisipurile de Aur, iar dupa ce am nimerit manastirea, nu am ajuns la Catacombe care cica erau la un kilometru distanta spre vest... adica spre interiorul hartii... naiba stie cum se ajungea acolo sau unde sunt si ce sunt exact fiindca pe Google maps, spre vest, nu exista nimic decat peretele de piata in care e sapata manastirea antica.

A 3-a zi din concediul in Tyulenovo, ultima zi in Bulgaria, zi de revenire dupa ce in prima zi am vizitat Rezervatia Yailata si in a doua zi Cap Kaliakra pe bicicleta.

Fiind cazati in Tyulenovo, iar manastirea Aladzha fiind localizata langa Nisipurile de Aur (Golden Sands in universala engleza) am avut ceva de mers (cam 100 km). Traseul l-am fixat pe gps dar am avut si indicatoare catre Aladzha. Mai in bulgara, mai in engleza... au fost ceva indicatoare. Ce e drept pe varianta de indicator in engleza Aladzha este scrisa Aladja, adica ne cam trebuia putere de concentrare sa constientizam ca e acelasi lucru, noi fiind obisnuiti cu scrierea din ghidurile turistice si Google maps. Frumusetea limbilor cu alfabet diferit si a pronuntiei diferite de scriere.

Pana in Nisipurile de Aur drumul a fost clar, putine bifurcatii. Chiar si in statiune initial indicatiile au fost clare si concrete. Dar... cand aproape sa iesi din Nisipurile de Aur apare o problema de comunicare. Intr-o intersectie in X, cu vreo 3 semafoare de nu mai stii la care sa te uiti, gps-ul si realitatea nu prea se mai pupa. Gps-ul zice sa mergi inainte, realitatea e ca trebuie sa continuui pe principala, spre dreapta cum se vede din masina. De fapt si gps-ul are dreptate fiindca el, stada cu prioritate o considera ca fiind  “inainte” chiar daca pe asfalt, de la semafor, se vede ca ar trebui sa o iei clar la dreapta. Noi ne-am incurcat acolo, am luat-o pe strada care parea sa fie cea mai in continuarea strazii de pe care veneam noi si ne-am trezit undeva la iesirea sudica a Nisipurilor de Aur. Absenta indicatoarelor catre manastire si gps-ul care ne zicea sa intoarcem unde avem posibilitatea ne-a facut sa re-evaluam situatia si sa ne intoarcem in intersectia buclucasa. Cand ajungem in intersectie, gps-ul deodata zice sa o luam la stanga. Ok... asa facem. Apoi ne uitam lung in spate... “Cum naiba de initial a zis tot inainte ca apoi sa indice stanga? Nu putea sa zica din prima sa o luam la dreapta!”

Oricum nu mai are importanta. 

Continuam pe drumul ce aduce mai degraba cu un drum de munte pana ajungem la o alta bifurcatie. In fata multe masini oprite in fata unui izvor, autocare, lume care lua apa in bidoane de 1o litri minim si in numar cat mai mare, din acel izvor. In dreapta, langa un panou ce indica niste trasee de drumetii incepe, dincolo de o bariera deschisa, un drum ascendent, lat cat o masina. Io stiam ca pana la manastire se merge pe jos. Ma asteptam sa vad si peretele de piatra cam asa cum se vede Canaraua Fetii la noi. Banuim ca pe drumul ingust trebuie sa o luam pentru a ajunge la manastire. Urcam cu masina pana intr-o poiana. De acolo o luam pe jos. Inainte de a urma drumul, in poiana ne abatem spre marginea padurii unde se inalta un fel de stalp metalic cu o casuta in varf. Habar nu am la ce folosea... semana foarte bine cu un punct de paza militar, o santinela. Dar era parasit. Consoarta ma intreaba daca vreau sa urc. Ii zic ca nu am curaj asa ca urca singur. Pe la jumatatea urcusului chiar si el are indoieli asupra valabilitatii ideii sale. Vantul se simte mai puternic cu cat urci iar senzatia de ameteala si neincredere in propriile maini si picioare isi face aparitia. Pana la urma reuseste sa ajunga sus. Privelistea cuprinde toata padurea si toata statiunea Nisipurile de Aur. In casuta din varful stalpunui, lumanari puse in cerc ca intr-un ritual pagan si cateva graffiti. O filmare mica si apoi drumul inapoi... cu ceva mai multe emotii se pare decat la urcare.

Dupa vizitarea observatorului din poiana ne continuam drumul. Si tot urcam, si urcam... si nici urma de om sau de indicator care sa zica ca am fi pe drumul cel bun. La un moment dat, plictisiti de poteca pseudoasfaltata si prafuita, decidem sa ne intoarcem la masina si sa mai studiem o data panourile pentru a afla unde e Manastirea Aladzha.
Cand ajungem la bariera se mai eliberase un pic zona din fata izvorului si vedem exact langa el o poarta din lemn. Ne apropiem sa vedem ce scrie si realizam ca aia era intrarea in manastire. Ihhh... asa prozaic si modernist, asa de la strada. Intram. O poteca ascendenta, pavata se strecoara printre copaci. O urmam. Dupa cateva zeci de metri ajungem la o alta poarta. Intrarea oficiala in manastire, locul unde se plateste si taxa de intrare. In dreapta casa de bilete (unde platim cate 5 leva de adult), in stanga pe alee muzeul manastirii. 

Drept inainte o alee ce duce la peretele de stanca in care e sapata preistorica manastire Aladzha, motivul pentru care am facut drumul pana aici. Totul foarte ingrijit, renovat, nou. Doar peretele de piatra ce mai aduce aminte de vechea asezare. Turisti garla. Grupuri de cate 30-40 de oameni vin in valuri, galagiosi si grabiti, pleaca repede.

Muzeul manastirii e mic, organizat pe doua etaje. Jos se gasesc cateva reprezentari grafice ale vietii monahale vechi si un video book unde poti afla date despre viata in manastire sau ce alte manastiri de acelasi gen si unde se mai gasesc pe teritoriul Bulgariei. Un meniu iti permite sa alegi ce doresti sa vizualizezi. Click si povestea se deruleaza pe un ecran mare in fata sau pe ecranul mic al ghidului video. La etaj se gasesc cateva bucati din mozaicul ce tapeta bazilica... nus care era fiindca nu am identificat-o  nici pe harti nici in teren.

Muzeul cred ca are mai mult rol de magazin de suveniruri, intrarea fiind bogata in astfel de exponate. Cel mai pretios lucru din acel muzeu a fost pentru mine o harta in care erau evidentiate toate siturile arheologice cu biserici de piatra sau asemanatoare din Bulgaria (si una din Romania, biserica de calcar de la Murfatlar care nu este deschisa publicului larg... spre deosebire de cele bulgaresti). Sa stiu macar unde trebuie sa ma mai duc.

Din muzeu ne indreptam catre manastirea din perete. Alba, situata la inaltime, prima impresie cand vezi sectiunea peretelui de stanca in care se gasesc camerele manastirii e ca privesti prin sectiunea unui cuib de soareci... sau orice alt animal sau insecta sapatoare de tunele. Asa se vede de jos... cateva tunele sinuoase, paralele cu structura stratificata a peretelui de piatra calcaroasa si cu solul.

Accesul e pe o scara de metal, corespunzator construita. La primul etaj se deschide o camera larga, o fosta biserica fiindca in fata se mai vad cateva picturi. Probabil alta data podeaua era acoperita cu lemn.

Tavanul in a carui structura se vad scoicile e afumat pe alocuri. In podea se formeaza trepte din piatra. Atat de tocite de calugari si vizitatori incat au devenit rotunde si alunecoase. Tunelul de trecere catre camerele urmatoare, acele trepte pe care s-au scris povesti din pasi, trebuie trecut cu mare grija. Se aluneca din orice pozitie si cu orice tip de incaltari... soldurile subrede se pot sparge foarte usor acolo. Dupa ce am alunecat pe una din trepte si abia am ramas in picioare, scapand doar cu o julitura pe glezna, m-am uitat in urma contempland treptele... Acesta este “locul de trecere”... aici afli daca esti demn sa cunosti manastirea, sa simti povestile pietrei... Treptele iti arata ca trebuie sa te inclini si uneori sa mergi pe genunchi atunci cand accezi la cunoasterea energiei divine.

Chiliile mici ce urmeaza treptelor au deschidere spre vale. Copacii padurii acopera vederea, dar soarele patrunde brutal in acele scobituri de piatra. Locuri de rugaciune si odihna patronate de soare. Energia vitala te incarca dand speranta infaptuirii rugii celui ce o spune. Podeaua din piatra devine din lucioasa, batuta de valurile de turisti, din ce in ce mai prafoasa. 

Piatra e macinata de soare, de vant, de pasii mai vechi sau mai noi, piatra se transforma incet in acelasi praf de calcar prezent si in grota de la Kaliakra, acel praf ce pluteste usor deasupra pietrei, praf ce formeaza o pudra blanda pe pereti, pe bancile formate in piatra, pe podeaua camerelor antice. Scari sculptate in piatra, pereti scrijeliti, praful alb si cateva placi de morminte... toate spun povesti a insistentei omului de a cuceri natura, de a se folosi de orice element in cautarea unui loc de trai cat mai aproape de eternitate. Fara sa ne dam seama cautam insistent raspunsuri la intrebari pe care nu le punem. Intrebari pe care doar le simtim. Cea mai pregnanta intrebare e legata pana la urma de nemurire, de energie, de comuniune cu eternul in toate formele sale. Si atunci incercam sa ne gasim culcus in etern... piatra e eterna raportata la vietile noastre efemere... ne aciuam in sufletul ei sperand ca astfel vom gasi alinare pentru anguasele noastre.

Etajul urmator al manastirii in piatra. Un pasaj lung pana la o capela mica. Piatra de pe pardoseala e lucioasa. Atat de lucioasa incat soarele o foloseste pentru a-si creste puterea. E un drum al echilibrului pentru a ajunge la locul de rugaciune fiindca si aici iti poti rupe foarte usor picioarele pe piatra ca sticla. 

Micuta capela e inchisa. Inauntru se mai vad picturile antice, imagini ale credintei... si o gramada de bani, imagini ale... ma abtin. Peste copaci se vede marea. E liniste. Tumultul turstic ramane undeva jos, la baza stancii.

E o zona energetica aceasta mica capela si drumul echilibrului pana la ea.

Parasim piatra purtatoare de povesti usor prafuiti, incarcati energetic si cu intrebari nespuse in minte dar usor dezamagiti. Nuuu... nu dezamagiti de istorie... asta nu... dezamagiti de contrastul intre pacea locului si agitatia turistica. Asa sunt eu... nu-mi plac oamenii... imi place doar ce ramane dupa disparitia unora dintre ei ;-)