- “In week-end-ul asta vreau sa ma trezesc
in alt colt de tara!” zise consoarta cu o privire romantica
- “Ha?!” am zis eu cu o privire bulversata.
- “As putea sa iti propun o nunta la
Sibiu!... E destul de... in alt colt de tara?” am continuat.
Nu... se pare ca nu e bine... Dupa scurte
negocieri s-a decis continuarea vizitarii Dobrogei.
Prima destinatie Lacul Iacobdeal. Pe net
gasesti o multime de informatii, fotografii superbe si chiar locatia exacta pe
google maps, despre el s-au facut reportaje TV.
Lacul Iacobdeal a aparut prin inundarea
caldarii unei cariere de piatra in momentul in care utilajele au muscat din
straturi de piatra traversate de panza freatica. Apa lui e usor radioactiva, stanca in care
s-a sapat continand radon... dar asta nu opreste localnicii sa se scalde in apa
lacului, pastorii sa isi adape animalele in apa lui si nici turisti sa il
admire. In momentul de fata, lacul este in administrare privata, dat in
concesiune unui domn... Gurile rele spun ca acesta ar fi vrut sa isi
construiasca aici o pensiune, dar nu a putut cumpara zona de la Directia
Generala a Minelor. Uite asa lacul Iacobdeal ramane o mica minune destinata
ochilor ce stiu sa vada si sufletelor ce stiu sa vibreze.
Am plecat de dimineata, dar nu foarte, pe
drumul indicat de GPS, prin peisajele de vis ale muntilor Hercinici. La Slava
Rusa am incetinit un pic uitandu-ne lung catre capatul satului unde ar fi
trebuit sa fie cetatea Ibida. Am continuat pe drumul Macin-Cerna, la un moment dat am deviat spre Turcoaia. Pe o
sosea incadrata de vestigiile muntilor Macin, undeva, pe stanga se face un drum
de piatra si in buza lui, pe un pietroi vopsit in rosu, scrie cu alb “spre Lac”
si sub scris, o sageata indica directia. Drumul serpuieste ocolind cariera pe
care o lasa in dreapta, apoi se bifurca si un alt indicator ne orienteaza catre
lac.
Intr-o parcare improvizata, cum urca drumul usor la dreapta am lasat
masina si in 100 de metri, maxim, am
ajuns pe platoul fostei excavatii, acolo unde apa a preluat conducerea si a
creat lacul Iacobdeal. Pasii trecatorilor si ai animalelor ce vin sa se adape
au format drumeagul pana la marginea galben-verzuie a apei lacului. Solul e
prafos, usor pietros, parca facut din argila galbena.
Am ajuns , m-am asezat pe o piatra si am
exclamat... “Asta e tot?!”
Apoi am tras aer in piept si am inceput sa
calc incet, pas dupa pas pe conturul lacului. Relieful excavatiei vechi se
contureaza... Piatra si apa formeaza unghiuri ascutite sau drepte, opresc
razele soarelui sau le reflecta in forme ciudate.
In partea dreapta a malului unde te conduce
cararea, se ridica un perete de piatra muscat de fierul utilajelor ce au lucrat
candva aici. Pe partea molcoma a pietrei, ascunsa privirii se gaseste intrarea
in culoarul ce conduce catre apa.
Intrarea dinspre drum e ingusta, chircita. Intrarea dinspre apa se largeste,
poti sta chiar in picioare ... cu conditia sa nu fii foarte inalt.
O broscuta ma trateaza cu spatele de pe o
piatra. E obisnuita cu forfota turistica.
Cat
am admirat eu cerul ce se reflecta in lac, din umbra pietrei, vreo 3 randuri de
curiosi au ajuns la marginea lacului... si probabil, asa cum am facut si eu, au
exclamat dezamagiti : ”Doar atat?!”.
Am parasit umbra culoarului din stanca, si
am dat ocol lacului pe marginea din vecinatatea apei.
Daca esti atent, la fiecare pas, lacul are
alta forma iar apa are nuante de galben, verde, albastru ce se schimba cu
intensitatea si pozitia luminii. Daca
stii sa pasesti agale, sa gusti atent
din opera naturii, lacul si peretii carierei in care s-a format se descopera treptat
privirii.
Din aceasta cauza, desi initial am zis ca
mai mult de o ora nu am ce face, am ajuns dupa 3 ore sa ma desprind cu greu de
lacul Iacobdeal.
Cat am fotografiat eu lacul, o turma de oi
a traversat versantul gustand din apa lacului in cautarea celei mai bune ape.
Ciobanul ne-a povestit cum dupa 25 de ani de lucru in cariera, apa a preluat controlul, si cum undeva pe
versantul opus locului din care eram noi, undeva sub apa, “la ciulinul verde”
(!?), se gaseste un tunel de trecere cu o lungime de 27 m. Si tot ciobanul ne-a mai povestit cum una din
oile lui e vedeta, cum oaia lui a aparut in primul reportaj despre lacul din
cariera si cum vedeta cu patru picioare are o sensibilitate pentru obiective
foto si video pe care le loveste. De
mica vedeta noastra a avut acea problema... de cand era mielut. :-)
Oaia lui ... a ajuns si in pozele mele...
Oaia lui ... a ajuns si in pozele mele...
Dupa ce am terminat de dat ocol lacului,
dupa ce am admirat sapaturile din muntele de peste lac si ruinele fostei
cariere vizibile inca din drumul pietruit, cu oarecare regret ne desprindem de
micutul lac care privit dintr-un anumit unghi are forma de inima.
https://www.youtube.com/watch?v=P8nW2wRWzto
Calatorului ii sta bine cu drumul... prin Dobrogea ;-)
Oprirea de seara ... Cetatea Histria.
Cunoscuta, promovata, prea putin intretinuta.
Bilet de intrare: 10 lei muzeu, 10 lei
cetatea in aer liber. Pensionarii au
taxa la jumatate fata de biletul normal ( 5 lei muzeul, 5 lei cetatea) iar
elevii si studentii (doar cei din judetul Constanta) in baza carnetului de
student sau de elev platesc 2,5 lei pentru muzeu si 2,5 lei pentru cetate.
La ora 17.00 se inchidea casa de bilete. La ora 18.30 cand am ajuns noi, usile muzeului erau deschise , casa de bilete
era inchisa, si doar un domn care manca seminte mai era in zona. Am intrebat
daca se mai poate vizita, mi-a zis ca el e singur acolo, dar ca daca vreau ...
el tine deschis pana apune soarele. Cred ca puteam sa intru pur si simplu...
dar mi-a fost intr-un fel sa trec asa fara sa rasplatesc bunavointa... asa ca
am platit corespunzator biletul... ceea ce inseamna ca omul meu a facut rost de
10 lei (neimpozabili) bani de tigari ... sau de seminte :-) .
Timp de muzeu nu mai este... ma multumesc cu cetatea luminata piezis de
soare... cat mai e soare...
Am avut in intentie sa ajungem la Histria
la apus de soare... dar am nimerit prea la apus... in o ora era intuneric si
abia am mai reusit sa vad cetatea toata... nici nu sunt sigura ca am vazut-o pe
toata... ca in toate cetatile vizitate pana acum, placi indicatoare prin care
sa se identifice ceea ce vezi... nu sunt! Te invarti in orb printre ziduri
vechi, admiri indemanarea ancestrala ... dar habar nu ai ce a fost o data pe
locul respectiv... Doar o imaginatie bogata te ajuta sa retraiesti clipe pe
care nu le-ai vazut niciodata dar care renasc din ADN-ul ancestral al
fiecaruia.
Zidul de aparare este cel mai bine
conservat. In afara zidurilor exista sapaturi ce scot la iveala alte ziduri... a ce ... nu se stie. Cetatea are
niste proiectoare instalate, proiectoare care ar trebui noaptea sa lumineze
zidurile... eu am iesit din cetate pe intuneric si nu am vazut nici un
proiector aprins... poate functioneaza doar in zilele de vara?
Poarta cetatii e deosebita, cu ziduri
groase, inalte si se continua cu aleea de marmura ce se pierde undeva intre
zidurile vechi rasfirate prin vegetatie.
In dreapta, catre lac o coloana se ridica,
firava supravietuitoare a istoriei.
Ceea
ce alta data era o strada, coboara printre ruine pana in lac si se pierde in
stuful verde.
Strada antica in partea opusa lacului duce catre zona cea mai
bine conservata ... zona celor 3 ferestre...
Cum treci de arcada ingropata, pe stanga traversezi
usa cu mozaic. Daca nu te uiti pe unde
calci, ratezi cele doua fragmente de mozaic. Dincolo de mozaic in fata se
ridica superbele ferestre catre infinit si in dreapta cele doua arcade de
caramida. Aceasta e cea mai frumoasa, si
ofertanta imaginatiei, zona din intreaga cetate.
Dincolo de ea, se coboara
incet catre poarta mica a cetatii. O poarta mica-mica, cat un om, cu ziduri
groase.
Iesirea prin poarta mica am facut-o pe
intuneric, sperand ca se vor aprinde reflectoarele zidurilor. Cum refletoarele
nu s-au aprins, am pipait drumul prin iarba inalta catre soseaua principala.
Dupa ce am reusit sa trec bariera verde
catre parcarea civilizata, am cules sotul si ne-am oprit sa mancam in
restaurantul de la Histria. Pentru o
portie de guvizi (vreo 8 guvizi mici) si mamaliguta cu mujdei, o pulpa de pui
dezosata cu cartofi si mujdei, alaturi
de 2 limonade la 300 ml, am platit 74 de lei. Mancarea a fost acceptabila ...
cam scumpa... guvizii un pic cam uscati, pulpa dezosata cam mica... dar dupa o
zi de fuga pe coclaurii Dobrogei a fost binevenita.
Noaptea a castigat teren, noi plecam catre
destinatia rasaritului de soare... Jurilovca, Argamum “reloaded”!
Noapte fara luna, cerul straluceste rece si
plin de stele. Cred ca de mult nu am mai vazut un cer atat de instelat...
“Carul Mic” si “Carul Mare” clar desenate pe bolta, “Calea Lactee” prafuind cu
lumina ei intunericul noptii...
Soarele in octombrie, la 6 dimineata, se
ridica rapid din apa lacului Razim. Atat de repede incat abia avem timp sa
imortalizam momentul. Un pescar trece cu barca lui rupand rasaritul si
privindu-ne curios.
In scurt timp soarele imbraca in rosu si
galben-portocaliu zidurile vechi ale cetatii Argamum. Versantul abrupt, pe care
cetatea se incalzeste in lumina, capata nuantele focului.
Apoi, pana sa respiri
in admiratie devine alb, creta verticala acoperita de cusma pamantului negru
fertil.
https://www.youtube.com/watch?v=j1JYD49uwt0
De sus am vazut cum e rasaritul... dar
dincolo de plaja de pietris alb... dincolo, cum se vede oare peretele de
piatra?
Plec in explorare. Lacul a sapat grote
delicate in peretele de stanca. Uneori ai impresia ca fragila structura se va
prabusi sub greutatea malului, in apa. Colonii de scoici cresc incet pe
pietrele batute de valurile dulci. In departare un cormoran ma urmareste
suspicios de pe o piatra. Menta salbatica si-a gasit baza solida intr-un caus
de piatra si pamant. Soarele pune
sclipici in apa verde-albastruie si caldura in piatra alba a peretelui.
Pescarul se intoarce cu barca lui.
Noi ne strangem sculele de imortalizat
natura si cu visul rasaritului in suflet plecam catre casa.
Ce frumoasa e Dobrogea... ce schimbatoare e
Dobrogea... cat de usor poti sa devii dependent de ea daca ai grija sa pasesti
incet-incet pe pamantul ei.
In loc de PS... fiindca fiecare cetate are
piatra sa funerara (La Histria a unui profesor universitar, arheolog supranumit "patrarhul Histriei", la Argamum un aviator-poet pasionat de OZN-uri) :
Dezmințire la mit
(Doru Davidovici - aviator și scriitor român)
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit pretutindeni
Întoarcerea mea,
uciderea pețitorilor,
Simplu mit
Din care Homer și editorii trag profit.
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit printre pietrele arse
Sirenele
Circe
Penelopa
Sunt farse
Născocite de un orb zdrențăros
Pentru un happy-end fermecător și duios.
Nu-mi voi revedea niciodată patria
soția
fiul
câinele
Arcul, patul din trunchi de măslin, ogoarele, turmele
Itaca stâncoasă și marea albastra - căci asta mi-e voia,
Risipit
- adunat intre ziduri surpate,
Ulise rămâne la Troia!
Ați vrut sa îmi luați spada și coiful
și scutul zgâriat și lovit
În cărțile voastre Ulise-i un biet rătăcit
Ma reneg pentru un plug
Simbol de taur care trage la jug
Nici acum nu-ntelegeti -
E atâta de greu?!
Că Ulise e Troia, și că Troia sunt
eu............................
......................................................................
De patru milenii amestec cu spada mortarul pe plajă
Cioplesc lespezi
ridic ziduri
Înălțându-mi în marmură voia.
De patru milenii
Ulise ridică
O nouă cetate la Troia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu