Vadu - Gura Portitei sau "Crima cu premediare"

Foarte serios vorbind... ma mir ca am supravietuit!

Sa incepem cu inceputul... intr-o calda zi de vara, la o discutie lejera si un pahar de cola, al meu mandu  imi propune gales sa merg cu el si alti 20 de biciclisti intr-o tura “draguta” de la Vadu la Gura Portitei.

Si cum stateam io relaxata cu neuronii adormiti, hopa... se ridica o spranceana si ii arunc o privire crunta. Ce sa caut io cu ... biciclistii!? Nu am unde sa ma fac de ras?

- Hai mai pui ca astia vin cu nevestele... mergem pana acolo, facem un gratar... niste poze...

Mmm... neveste... gratar... poze... mda, pare o iesire relaxata de vara ... neuronii mei strang randurile, dar spranceana inca nu coboara.

- E dublu in lungime ca la "Joia biciclistilor"... te fac pe tine 60 km?

Whaat! Cum adica sa ma “faca” pe mine 60 km! Mai ales ca la sus-numitul eveniment (Joia biciclistilor) am inceput sa ma plictisesc pe traseu. Plus neveste... gratar... eee, hai fie merg... ca nu oi ramane ultima gaina... o fi macar una mai varza ca mine!

Buun, timpul trece, ziua Z se apropie. In week-end-ul cu pricina, cu o zi inainte de marea ieseala de la Vadu, ne-a mancat si am dat si o fuga la Sinaia sa se “incalzeasca” baietii pe drumul catre Piatra Arsa si sa facem un “ceaun” la cota 1400.  

(https://www.facebook.com/ConstantaCyclingTeam/?fref=ts)

Asa ca, in ziua plecarii spre Vadu  aveam doar 3 ore de somn si 600 km condusi... iar unii si o urcare pe bicicleta.

Am lasat masinile la Vadu si am plecat catre destinatia finala, Gura Portitei, un Graal pe lista mea de destinatii turistice. Din Vadu, pe drumul pavat, pe langa stalpii unei foste instalatii de irigatii. Pe primul drum ce face la stanga pe nisip, acolo unde suntem anuntati ca ne gasim in rezervatie si ca de fapt... nu avem ce cauta acolo (cica accesul e interzis masinilor, motocicletelor, ATV-urilor si altor mijloace de transport... d-aia nu ne-am intersectat noi decat cu o autostrada de bucuresteni, moldoveni si alte natii cu 4x4 ce ridicau nisipul lasand nori in urma lor) am schimbat soseaua cu nisipul.

Primele zeci de metri a fost bine... nisipul batatorit, mai o ierbuta, mai o gura de apa... apoi incepe distractia. Cand ti-e lumea mai draga nisipul devine moale si in goana calare pe bitza te trezesti cum te dai peste cap fiindca roata refuza sa treaca de zona respectiva. Ca un cal naravas bicicleta se propteste in nisipul afanat, ne-plouat de muuulte zile. Hopaaa... ia stai asa ca nu e chiar asa... ma dau jos de pe bicicleta si incep sa imping. Ma uit in spate... e hai ca nu-s singura... mai sunt vreo 2-3 napastuiti. 

Cu chiu, cu vai inaintez ... mai pe bicicleta, mai pe langa incercand sa tin pasul cu cei din fata... greu... si soarele... incep sa imi amintesc de "Tabara de Exterminare Foto" cand tot soarele Dobrogei ne urmarea... eee, hai ca nu o fi asa rau... marea se aude in dreapta, nu o vad, dar o aud... e acolo.

In sfarsit ajungem la prima opire. In mijlocul campului, la o bifurcatie de drumuri, undeva unde nu stii ce e dincolo de iarba inalta ... o luam la stanga. Drumul isi continua alternanta de nisip batatorit pe care se poate merge cat de cat si nisip afanat in care bicicleta se afunda. Incet, incet ma depasesc si cei ce erau in urma mea. Raman ultima... si grupul de indeparteaza insirat pe lungimea drumului. Drumul ocoleste un punct de graniceri si devine paralel cu marea.

Unde naiba sunt nevestele alea care se presupune ca erau  cam de valoarea mea!!

Unde sa fie... in fata... in creier incolteste adevarul: mda, se vine cu nevestele la tura asta... dar nevestele alea sunt cele de castiga concursuri de bicicleta. Sunt alea de pana si copii si-i cresc de pe bicicleta... ele fac mancare de pe bicicleta...  Cum am ajuns io in combinatia asta... aaa, stai ca stiu... era unu’ cu care traiesc in aceeasi casa si care zicea ca o sa fie usor!

Pe nisip nu e usor... e ora 12.00, soarele arde necrutator... pe stanga drumului apar lacuri in care pelicanii se odihnesc... Unii ne privesc cu mila parca... Nici un copac nu rupe directia razelor de soare. Iarba inalta, plina de seminte ne biciuie peste picioare cand trecem pe langa ea, iar limba romana e prea saraca in injuraturi... deja incep sa fac combinatii intre ele...

Nu mai am resurse sa transpir. Organismul pastreaza fiecate picatura de lichid pentru utilitate proprie... Mai bine asa fiindca la cate seminte am recoltat in goana mea, daca mai si transpiram, sub soarele napraznic, fara fir de vant sigur pana la intoarcere infloream!

Drumul e din ce in ce mai uscat. Plutonul nu se mai vede... e departe rau... nici macar o bicicleta nu straluceste prinzand o raza de soare.

Ihi... plimbare lejera...

Macar nu ma dor picioarele... in schimb saua parca imi trece prin coloana vertebrala... O mai fi mult pana departe? Unde naiba e oprirea aia a doua?! Am impresia ca am mers o eternitate. Drumul nisipos te pacaleste macabru cu zone unde piatra apare de sub nisip  si ai impresia  ca ai scapat de chin.

Un uliu planeaza static deasupra campului... nu ne da atentie... probabil va profita de chitcanul care a dat alarma ca trec straini prin rezervatie.

Parca m-as opri sa imi dau jos soarele de pe umeri si sa ma racoresc in ochiurile de apa ce merg cu noi pe partea stanga a drumului. Dar nu se poate... trebuie sa merg... trebuie sa ii ajungem pe ceilalti...

Cica era vorba sa facem poze... sa filmam... mai avem timp? Nici o sansa! Alergam ca nebunii pe bicilete prin pustiul sandwich ... jos galbenul plantelor arse de soare, sus albastrul ucigas al unui cer fara pic de nori... la mijloc noi ... destul de aproape de textura carnii fripte.

Buzele nici nu le mai simt... s-au uscat demult... atat de demult incat acum se cojesc...

O casa rasare peste apa verde a lacurilor... parca se zaresc bicicletele... mai avem putin! Am ajuns?!!

Tzeapa... asta e abia a doua oprire... inaintea podului de pe canalul Edighiol.

Stiti ceva... nu aveti decat! Nu stiu cat am parcurs din “traseul lejer” si nici nu-mi pasa! Deja sunt pe sistem de avarie... daca nu ma intorc acum, nu ma mai intorc niciodata! Aici nu ajunge nici elicopterul SMURD... iar eu chiar nu vreau sa ajung hrana sacalilor si porcilor mistreti!  Nici apa nu mai am! In curand nici sangele nu o sa mai circule prin vene... o sa devina praf si o sa fie spulberat de bataile inimii.

Gata, aici, la statia de observare a calitatii apei... sau cu ce naiba se ocupau oamenii aia acolo... aici e finish-ul meu! Gura Portitei o sa ramana pe lista dorintelor... nu vreau sa ajung eu pe lista victimelor.

Ce ziceti voi? Ca nu a murit nimieni pe ruta asta?! Nici o problema, pot fi eu prima! Dar nu vreau! Asa ca, in umbra casei ma intind si nu ma mai misc de aici pana nu cade soarele peste deal... Ce ? Mai sunt inca vreo 5 ore? Sa fie sanatos! Eu tot nu ma misc! Apa... am nevoie de apa...

Se pare ca nu sunt singura dezertoare... cat stau eu intinsa in umbra casei, cu domnu’ botos langa mine (din cauza mea nu termina el traseul) ... mai apar doi vasnici dezertori.

Si ne asezam toti in umbra casei... celor de acolo li se face mila de noi... ne aduc niste prune de la frigider (mana Dumnezeiasca!!!!) si cate un cubulet de ciocolata ... nu se stie de cand e ciocolata aia pe acolo...are niscai proteina vie prin ambalaj...dar nu conteaza... pica foarte bine! Ne umplem bidoanele cu apa si mai stam sa ne odihnim.

Daca tot am terminat apoteotic cu parcursul traseului, hai sa vedem ce facem pe traseul de intors... pai ... poze?! Ca doar asta era in planul initial. Nu avem poze cu Gura Portitei ... dar macar avem cateva poze cu Dobrogea de la mare, Dobrogea asa cum e ea pe coasta intr-o zi de august. Cu marea ce nu reuseste sa adape nisipul, cu lacurile verzi ce adapostesc pasari. Cu tot ecosistemul neatins de om... bine... cel putin nu major.

Drumul de intoarcere il parcurgem incet... nu ca pe cel de dus l-am fi facut prea repede. Dar, de data asta suntem in ritmul nostru... adica al meu... mai mult tarat... cu cat inaintam in pustiu incercand sa ajungem la masina ... cu atat mai lent. La inceput am facut cateva fotografii, am mai si filmat minunatia un pic... apoi, cu cat soarele ne ardea mai tare, cu atat mai putine opriri din placere erau si mai multe opriri fortate... fortate de mainile ce parca nu mai primeau comenzi, sau daca le primeau nu raspundeau corespunzator... fortate de nisipul ce parca era mai afanat ca la dus, sau poate erau doar picioarele mai grele... bicicleta ce devenise indaratnica, parca nici ea nu ar fi vrut sa fie acolo... 

Creierul lichefiat incerca sa faca fata situatiei... cauta conexiunile cele mai simple...

Apa s-a terminat mult mai repede ca la dus... Copacii par mai rari decat erau... Soarele mai cald... Marea mai departe... si vegetatia mai uscata. 

Un vant usor incepe sa bata. Doar in rafale scurte... anemice... rafale ce nu pot indeparta soarele de pe noi.

Iar ramanem in urma... singuri in mijlocul caldurii.

Pe drum, in pustietatea noastra zarim o silueta... un alt biciclist... dar de ce merge pe jos? In mod sigur nu de placerea bronzului... are pana. Profit de acest lucru, si, din spirit de echipa, ne alaturam push-bike-ului sau.

Asa continuam drumul, macar din 3, unu’ o ramane in viata sa povesteasca...

Ei par in regula... nici macar deshidratati... eu sunt din ce in ce mai rau... nici push-bike-ul nu mai tine cu mine... pedalele mi se incurca intre picioare... bicicleta e atat de grea incat nu o mai pot impinge nici cu doua maini... dar stiu ca daca cedez nu am nici o sansa. In soarele de august nu am voie sa ma opresc, sa merg inseamna sa fiu mai aproape de civilizatie... mersul imi creste sansele de supravietuire...

La un moment dat, cand am realizat ca drumul devine practicabil si pentru masina, ca nisipul e mai batatorit, al meu sot o ia la fuga pe bicicleta catre Vadu pentru a aduce masina. Eu raman cu baiatul cu pana si push-bike-ul.

Fiecare pas pare o aventura... fiecare secunda o eternitate... partenerul de drum se straduieste sa imi mentina moralul ridicat... dar ritmul meu scade... pasii sunt din ce in ce mai rari...

Pe marginea drumului, cand pierdusem speranta, cand credeam ca al meu sot a fugit cu masina si m-a facut pierduta, cand singura mea speranta sa mai vad civilizatia era faptul ca el se va intoarce totusi... daca nu dupa noi, macar dupa baiatu' ala cu care eram... pe partea dreapta apare un copac... impropriu zis copac, mai mult o tufa inalta... dar ce parea atat de deasa... atat de racoroasa...

Cu ultimele forte am aruncat bicicleta in iarba si m-am bagat la umbra... Nici macar nu mi-a pasat ca locul era folosit de trecatori rezervatiei pe post de toaleta... era umbra! Aici stau pana vine al meu sot cu masina... iar daca el nu mai vine... macar pana se lasa seara si nu ma mai coace soarele.

Se pare ca totusi i s-a facut mila de noi... in vreo 5 minute de stat la umbra a aparut si salvarea mea.

Am ajuns in Vadu, am baut pe nerasuflate aproape un litru de lichid si am mancat.

Cred ca aveam o jumatate de kg de nisip in adidasi si niste dureri ingrozitoare de picioare si spate.

In mod sigur acest drum e mai ceva ca "Drumul lui Mihai Viteazu"... si pe ala ziceam ca nu-l mai fac... apoi la asta imi e frica sa ma si gandesc!!

Si totusi... ceilalti au facut tot traseul... si intoarcerea pe malul marii... cu valul in roata... e clar ca sunt ultima gaina! Nu o sa mai zic niciodata ca ma plictisesc la "Joia biciclistilor".

Asta e a doua experienta care imi spune ca eu + bicla + natura  = incompatibilitate clara.

PS/LE: Din drumul care dus-intors avea 60 de km, am facut doar jumatate din jumatate... adica 15 km la dus... si avand in vedere ca nu am avut alta optiune decat a ma intoarce pe acelasi drum ca la dus ... mai punem vreo 10 km,  ca restu' i-am facut cu masina ... in concluzie ma pot lauda cu 25 de km facuti prin soare si nisip. O adevarata performanta! 

Intentia criminala: https://www.youtube.com/watch?v=rf_aXJSfJ-4