Buzau - Piatra Alba de la Grunj - Manzalesti, Muntele de sare de la Lopatari, Focul Viu de la Terca, Vulcanii Noroiosi Paclele Mici

Ce facem de minivacanta asta? Aaa... nus... Ceva ture de bicicleta?  Aaaa... mdaaa... Unde? Paiiii... unde gasim... Ok!

Cam asa a inceput aventura "Buzau 2017".

Singura cazare disponibila in judetul (!!) Buzau: Casa Rusu, undeva la marginea satului Candesti (pensiunealarusu.ro). Cam scump la 120 lei/ noapte camera de 2 persoane fara masa inclusa, fara alte facilitati. Tot ce e extra, se plateste. Casa dispune de restaurant... platesti separat fiecare masa, are bar... bauturile le platesti cand le cumperi, are piscina... se plateste separat daca doresti sa te scalzi, are caluti... si aici platesti separat. In descrierea de pe site zice chiar si de biciclete pentru inchiriat... aici as avea ceva retineri... ce au ei acolo nu se pot numi biciclete ci mai degraba niste schite nereusite a ceea ce au fost candva biciclete... si astea se platesc separat daca doresti sa gusti ceva adrenalina.

Dar, norocul berzei chioare, am nimerit o camera care a meritat 120 lei pe noapte. Camera mare, cea mai mare, cu balcon, cu geamul toaletei dand in exteriorul cladirii si nu in balconul vecinului cum era pentru celelalte camere... Priveliste faina pe deal, “vecini” doar intr-o parte. Am zis ca daca mai ajungem la Casa Rusu, incercam sa rezervam aceeasi camera (18, la etaj in spate :-) )

Buun, am ajuns dupa un drum regulamentar la limita (cum ne-am obisnuit), ne-am cazat si am picat lati.

Prima zi, prima... aventura lipsa. Se pare ca oboseala de pe drum mi-a fost fatala asa ca nu am putut sa ma ridic din pat pana la 5 dupa amiaza. Oricum, Buzau nu respecta regulile unei clime temperate, astfel incat desi in toata tara ploua, aici in Candesti, e un soare ucigator si peste 35 de grade Celsius in aer. Numai piscina ne mai salveaza de la moartea sigura prin uscare. Sau... statul in camera. Camera care, desi nu avea aer conditionat, era destul de racoroasa.

Pe la 7 seara, cand inca e lumina afara iar caldura se mai domolise alungata de un vant usor ne decidem sa facem o mica incursiune de recunoastere a zonei. Unde... pai la 40 km dupa cum spunea site-ul de prezentare al vilei Casa Rusu, 60-70 km dupa cum am aflat din teren, la rezervatia naturala Platoul Salin Meledic. O luam noi corespunzator cu masina spre Platoul Meledic, undeva intre satul Lopatari si Manzalesti... sau invers, depinde din ce directie vii.  Cand ne plictisim de mers cu masina, prin sate uitate de vreme si cum am mai zis-o uitate si de autoritati, acolo unde oamenii isi duc traiul intr-un “dolce far niente” care se traduce la noi in “si maine e o zi”, gps-ul ne scoate de pe principala (adica de pe DJ203K), pe langa Piatra Alba de la Grunj, pe un pod prapadit, si ne duce pe un drum pietruit. Oprim. In stanga o panta amenintatoare se iteste dintre case. Gps-ul zice sa o luam pe acolo. Nu zau! E asa de abrupta incat si cu piciorul e greu sa o urici... si gps-ul zice sa mergem cu masina? Pe drumusorul ala intortocheat si lat cat o masina? Pe drumeagul ala abrupt, pe care si pietrisul abia se tine sa nu o ia la vale? S-o creada el! Lasam masina, dam jos bicicletele si ne pregatim psihologic. Biciclistu’ meu viteaz da deja din coada fericit privind catre panta. Eu... bag coada intre picioare, tot uitandu-ma catre panta amenintatoare, si inchipuindu-mi cat push-bike o sa fac... Cu un oftat pornesc la drum. Push-bike... si panta ascendenta tot continua... Continui si eu push-bike... Case cu garduri inclinate trec incet pe marginea drumului lat cat o masina. Un caine ma latra in sictir. Nu merita nici sa se ridice in picioare pentru mine. Panta parca se inmoaie. Pe bolovanii de dimensiuni diferite, de la cat unghia la cat pumnul sau chiar mai mari, indraznesc sa ma urc in sa. Minunea nu tine mult. Doua-trei... poate zece pedale si panta se inalta mareata in fata mea. Muschii mei refuza sa ma asculte. Ma dau jos de pe bicicleta si continuui cu impinsul. La o bifurcatie, carul cu boi din picturile lui Grigorescu ne traverseaza calea. Ma opresc in admiratie calma... daca si inima mea ar vrea sa nu imi mai bubuie in urechi... daca si plamanii s-ar multumi cu cantitatea de aer primita la o respiratie normala si nu ar mai forta cu suierat coastele sa se destinda... Ce bine ar fi... chiar as putea sa ma bucur de liniste!

Gps-ul iar ne minte frumos. Inca putin si ajungem pe Platoul Meledic. Ce e drept, in putinele monente in care am reusit sa ridic capul din pamant, nu am putut sa nu observ cum casele au disparut incet si locul lor a fost luat de culmi plesuve cu pajisti verzi sclipind enigmatic in soarele apusului.

Lacul Meledic, sau Lacul fara Fund. Povesti, legende... al catelea lac fara fund o fi? Am vazut destule pana acum. La 2-3 lacuri din muntii romanesti, unu’ e fara fund.

Lacul Meledic e unul din cele cateva lacuri ale Platoului Meledic, cel mai mare si cica cel mai frumos. Caracteristic acestor lacuri cu apa dulce este ca sunt formate intr-un munte de sare.

L-am vazut prin gardul ce il inconjoara, acoperit de padure deasa, cu lumina deja plecand spre alte continente.  Nu m-a impresionat. Poate nu am avut eu spitirul sa il admir. Ce e drept dupa o ora si ceva de impins la bicicleta cred ca nu mai puteam sa ma montez pe modul admiratie.

Noaptea se apropie rapid. Lumina cade repede si intunericul se ridica. O luam la vale pe acelasi drum. Panta, descendenta de aceasta data, cu pietrele ei ce nu au nevoie decat de o mica vibratie pentru a o lua la vale, imi pune iar probleme. Incerc sa cobor pe bicicleta. Greu... tare greu. Oricat de mult ma straduiesc, roata din spate salta din piatra in piatra, face slalom si ma dezechilibreaza cu succes. Nici cu roata din fata nu stau mai bine. Mainile nu reusesc sa controleze furca indeajuns de bine incat pietrele sa nu ii schimbe brusc si neasteptat directia. Cea mai mare parte a drumului de coborare o fac tot pe langa bicicleta.  Ajungem jos pe intuneric. Bine ca am ajuns! In masina si la vila!

A doua zi, poluam mediul consumand niste motorina. Ne intoarcem catre Manzalesti-Lopatari inarmati cu aparatura foto de data asta, si cu biciclete... just in case :-) inghesuite in masina. In program: Piatra Alba de la Grunju, Muntele de sare de la Lopatari, Focul Viu de la Terca.

Prima oprire, pe sosea (eternul DJ203K), la Piatra Alba. O roca singuratica si alba ce se inalta ciudat, anormal si atipic in masa gri si verde a peisajului. In mijlocul apei ca un soldat imbracat in alb, pavaza a ce... nu se stie... sa sparga furia apei, sa o domoleasca. Geologic e alcatuita din marma alba prinsa intr-o baza de tufuri. Martor de eroziune hidraulica si eoliana... probabil ca asa e... ii cred pe specialisti.

Continuam drumul pe asfalt catre Lopatari si Muntele de Sare. Un fenomen ciudat in care muntele gri-cafeniu, sapat de om si de ape capata striuri albe de sare. Aspectul e de prima zapada. O pudra alba e asternuta in vaioagele muntelui, coboara spre vale si drum condusa de apa ploilor si a izvoarelor. Pietrele desprinse din munte sunt imbracate in flori mici de sare alba dand aspectul de flori de gheata.

Muntele de sare conduce drumul pe langa valea Slanicului. La un moment dat drumul se strica, muntele se imbraca in haina verde a padurii.  Incep satele: Lopatari, Luncile... si apoi se termina asfaltul de tot... e inlocuit de pietris... drumul devine ingust, cat sa treaca o masina. Imi amintesc de drumul din ziua precedenta catre Platoul Meledic. Lasam masina pe partea dreapta a drumului. Luam bicicletele si aparatul foto si incepem drumul catre Terca. Din DJ203K, la bifurcatie urmam indicatorul catre Terca adica la dreapta pe DC159. Drum pietruit, cu sleauri si bolovani, dealuri suparate si vai timide. Colbul se ridica la fiecare masina ce ne depaseste. La un moment dat drumul de Terca se bifurca. Pe un copac, ascuns de frunzis un indicator din lemn arata drumul spre Focul Viu de la Terca. Nu continui in sus usor dreapta ci o iei spre vale in stanga. Intuitia te-ar trimite la deal in dreapta usor, ca e drumul mai lat si pare mai bun, dar nu, nu pe acolo. Trebuie ales drumul mai ingust din stanga, drum ce incepe cu o vale. Undeva inaintea acestei bifurcatii mai e un indicator sub care e si o placa explicativa cu o schema. Dar eu personal nu am inteles prea mult din indicatii. Stiam doar de pe alt blog ca e de bine daca intalnesc indicatorul si placa explicativa (http://www.funtur.ro/blog/2009/09/02/cum-ajung-la-focul-viu-buzau/). S-au mai schimbat ceva lucruri de cand a fost sris articolul de inspiratie dar ne-a ajutat. Indicatoarele s-au mai inmultit, trebuie doar sa fii atent sa nu le ratezi. Ochii-n-patru la fiecare bifurcatie sau intersectie, si totul e ok.

Continuam drumul pietruit si inghesuit printre case uitate de vreme. Garduri darapanate si pomi fructiferi  strajuiesc calea. Intre portiunile cu case, portiuni lungi de drum prin padure. Paraie se scurg de pe munte formand vai adanci. Drumul serpuieste, urca si coboara prin peisajul maiestuos si verde. Ne intalnim cu un grup de muntomani, cu corturile in spate. Se uita lung la noi... “Aveti ceva de urcat pana la Focul Viu... Succes!”. Zambim condescendent. Ei ne ureaza noua succes! Noi suntem cu bicicletele si nu avem atat bagaj. Daca ei au ajuns pana acolo, trebuie sa ne descurcam si noi. Inca o bifurcatie, inca un semn timid. Terca si Focul Viu spre dreapta. Iesim de pe DC159. Ajungem in Terca. Pe o cladire tip hangar troneaza un semn evident. Focul Viu la dreapta. De aceasta data o dreapta clara, aproape in unghi de 90 de grade. Si spre vale. Valeee!!! Dupa atatea urcusuri o vale e minunata... chiar daca stiu ca o vale acum inseamna un deal la intoarcere. Imi asum riscul acesta pentru placerea vinovata a coborarii scurte.

Trecem de birt  tinand marginea raului Slanic. Gps-ul, in putinele momente cand prinde semnal,  zice sa tinem  drumul pietruit. Din povesti stiam ca trebuie sa trecem raul pe un podet din lemn si sa continuam pe carari de munte. 

Ne oprim si intrebam o copila care-i drumul. Ne arata primul podet, din lemn auriu in lumina soarelui de august, si ne spune sa continuam pe carare in stanga dupa ce traversam. Traversam podetul, o luam in stanga pe malul drept al raului. Apoi alt podet pricajit traverseaza un paraias dornic sa se contopeasca cu apa cea mare. Si cam aici se sfarseste drumul lat. De aici incepe o cararuie ingusta si intortocheata ce urca pe deal.

Din spate ne ajunge un pici cu ochii ca frunza si zambetul ca cerul. Il abordeaza pe biciclistul meu. Il intreaba de bicicleta cu un curaj specific inocentei celor 9 ani pe care i-a petrecut in viata. Al meu ii propune un targ. Il lasa sa impinga bicicleta daca el ne duce la Focul Viu. Pustiul (am aflat ca il cheama Stefan) e de acord imediat. Bicicleta mea ajunge la el, ii dau si casca... ca sa aiba echipament complet! Eu raman cu ruccsacul foto si camera mea. Stefan ne intreaba daca vrem pe drumul “cu spini” sau pe drumul “fara spini dar mai lung”. Lasam la alegerea lui. Ne duce pe drumul cel lung. Il identificam ca fiind drumul forestier pe care ne-ar fi dus Gps-ul. Un drum cu pante ascendente ce abia le urc si fara bicicleta, nu stiu cum a reusit Stefan sa impinga bicicleta mea. Atata energie intr-o fiinta atat de mica. Ne opream cate 30 de secunde la cerea lui apoi, cand abia te obisnuiai cu statul zicea “hai, sa mergem!”. Vorbea intr-una cu bicicleta si impingea la ea. De la atata impins ii crescusera trandafiri rosii in obrajii bucalati. Dar el nu se lasa. Il provoca pe al meu la curse de impins bicicleta pe drumuri care pareau mai degraba transee, cu santuri adanci de 30 cm si noroaie inca ne-uscate de la ultima ploaie.

Si urcam pe drumul acesta epopeic condusi de Stefan ce impingea la bicicleta fericit, cu casca mea pe cap. O carare subtire se desparte din drumul forestier si urca spre varful muntelui in dreapta. O cocioaba darapanata cu un semn turistic (traseu punct rosu) pe peretele ei ne atrage atentia. Spre Focul Viu trebuie sa o luam in sus pe carare. Dupa primul varf, pe coama apare usor spre vale, pe dreapta, zona parjolita a Focului Viu. O arie unica de cativa metri patrati unde vegetatia nu are nici o sansa. Pamantul miroase a gaze naturale. Din cateva gropite, flacari timide se ridica. Nu prea iti vine a crede ca ai strabatut atata amar de urcus pentru cativa metri patrati de parjol si cateva flacari anemice. Pacat ca nu e seara. Cu satul in vale cred ca lumina flacarilor ar fi desenat mult mai frumos cerul.  M-am asezat pe pamantul de langa una din flacari. E cald. Nu arde dar iti strange un pic inima gandindu-te ca poate de sub turul pantalonilor o sa rasara o flacaruie.

Admiram, ne pozam si plecam spre sat. Unii se dau pe biciclete, altii fac poze in urma lor.

Coborarea pare mai scurta ca urcarea.

Ajungem repede in sat. Bicicleta mea are urmele adanci ale downhill-ului facut de Stefan. Noroi , pamant, frunze... in toate articulatiile.

Stefan nu se satura de bicicleta. Pe ea sau pe langa ea, bicicleta e acolo. In Terca il provoaca pe al meu la un concurs. Ii dam curs si il lasam sa castige. E prea pasionat ca sa nu ii dam satisfactie.

Dupa cateva ture ne indreptam catre birtu' din sat pentru un suc.

Incepe sa picure. Parintii lu’ Stefan, care erau si ei pe la birt... dar nu pentru suc... ne sugereaza sa ne oprim peste napte in sat. Refuzam politicos, ne luam la revedere de la copilul de munte cu ochii lui ca frunza si sufletul ca cerul, si plecam calare pe bicicletele noastre greu incercate catre masina.

Drumul pietruit e la fel de sinuos, pe verticala si pe orizontala, ca la dus. Intoarcerea e aproape la fel de lunga. Macar sunt mai putine masini... adica mai putin praf ridicat. Dar bolovanii ce abia asteapta sa fie dislocati de roata bicicletei si coborarile in care tehnica de pedalat isi spune cuvantul... ma fac sa transpir, desi atmosfera nu e foarte calda, si sa creez noi cuvinte in limba romana. Iar am imbogatit dictionarul de argou... si am adaugat cateva injuraturi la colectia deja existenta...

In sfarsit, dupa o ultima urcare, in curba apare masina. Sunt salvata!

Plecam cu amintirea focului viu si a copilului in minte. Inca zambim. Unii mai larg... altii mai retinut... fericiti ca au scapat doar cu injuraturi nu si cazaturi. Chiar e o performanta pentru mine! Am terminat traseul, nu foarte usor petru un biciclist ocazional de asfalt, fara incidente fizice majore... doar cu un pic de stress... sau mai mult stess :-)

A doua zi ar trebui sa plecam spre casa.

Dar inainte de a ne imbarca pentru acasa, mai facem o ultima tura: Vulcanii Noroiosi de la Paclele Mici. Tura amanata din ziua anterioara din lipsa de timp.

Peste noapte a plouat strasnic. De dimineata vremea mohorata ne destabilieaza planurile marete... Mai mergem sau nu mai mergem la Vulcanii Noroiosi? Pe la ora 9 parca se lumineaza cerul. E hai, incercam. Plecam cu masina in ideea ca, daca ploua, macar ii vizitam din masina.

Pana in Berca, cerul se curata de norii amenintatori asa ca lasam masina imediat dupa pod. Soseaua e asfaltata corespunzator, mergea si de cursiera.... noi avem MTB si nu ne deranjeaza :-)

Singurul inconvenient sunt diferentele de nivel. Specific zonei si pe acest drum avem muuulte dealuri... abrupte... Nu am cum sa exprim in cuvinte efortul depus, psihic, pentru a le urca... Chiar as fi vrut sa dispara... toate... imi doream sa fiu pe plat la mare... Efortul fizic, daca gandesc retrospectiv la faptul ca dupa 3 zile de pedalat nu am avut decat o durere de genunchi si nici o febra musculara, ced ca nu a fost foarte mare. Intotdeauna creierul e cel care ne omoara avantul.

In satul Joseni eram doar pe dealuri... chiar m-am intrebat in timp ce urcam chinuit cum de pot numi un sat din vaful dealului, Joseni. In Policiori am prins ceva vale si apoi iar deal. Am tinut indicatoarele si ne-am desprins din drumul catre Paclele Mari luand-o pe un drum din dale de ciment, ingust printre campuri verzi.  Drumul catre Vulcanii Noroiosi traverseaza paradisul... Peisaje verzi, pasuni, munti plesuvi cu piatra la vedere pe alocuri.  Cainii de la stana de peste deal doar ce ne-au mai scos din admiratie cand din 2 latraturi erau in roata noastra. Cum de ne-au simtit? “Experienta” as putea spune.  Noroc ca in ziua anterioara aflasem de la Stefan din Terca cum sa indepartezi un caine care te latra  agresiv.  Cand le-am strigat ce ne-a invatat Stefan chiar s-au oprit dezorientati si au luat-o pe deal in sus.  Era ceva cu “treci la oi” dar zis cu asemenea accent incat nu se distingea decat tonalitatea hotarata si ultimele vocale. Oricum, am reusit  sa imitam ce ni s-a zis si a mers. Ne-a “stricat media” un picut aceasta intamplare, dar la un drum de 13 kilometri chiar nu aveam de ce sa ne facem probleme.

Pana la Vulcanii Noroiosi de la Paclele Mici se urca... pe carare, la picior. Soseaua se termina in vale, in dreptul unui barulet-restaurant-magazin universal “La Hangar”. Aici am baut, la coborarea de la vulcani, un fresh de catina super tare (7 lei paharu’ de 300 -350 ml) si am vazut ce inseamna curatarea cu responsabilitate a catinei.  Din cate am vazut, in vale, se poate propti rulota sau intinde cortul. Erau ceva turisti in zona.

Am urcat pana la vulcani pe langa bicicleta, pe o carare initial pavata cu bolovani mari (mi-au amintit de Via Appia Antica) ce apoi au fost inlocuiti de noroi. Chiar si in conditiile ploii ce inmuiase pamantul in noaptea anterioara, turisti erau destui pe traseu. Din cate am observat (ascultandu-le vorba), majoritatea straini.

Cand ajungi sus, te intampina un gard albastru de metal si o zona de balti. Te gandesti, mai ales daca esti chior ca mine, daca aia sunt vulcanii. Apoi vezi ca, in spatele baltilor, dincolo de gardul care are in el o asa zisa poarta, adica o bucata lipsa, exista o cosmelie... casa de bilete. In sopronu’ acela sta un om plictisit care incaseaza banii (parca 4 lei era intrarea... din pacate nu imi mai amintesc exact fiindca am luat si un magnet asa ca am dat o hartie de 10 lei... sa-mi fie rusine ca am uitat!) Odata ce treci de domnul plictisit de la casa/sopronu’ cu bilete, intre doua panouri explicative, interesante de citit, se deschide aria vulcanilor. Varfuri ascutite se deseneaza pe cer. Cratere largi fierb noroiul formand bule lenese de gaz. Peisaj selenar cu trasee facute de ape si noroi in scurgerea lor lenta. Catifeaua galben-gri a pamantului formeaza valuri verticale in pantele vulcanilor. Urme ale pasilor turistilor se intretaie cu valurile de catifea.

In ciuda vizitatorilor numerosi si agitati, peisajul e intepenit, calm. Noroiul proaspat se lipeste de talpa, formeaza pernute in jurul incaltarilor, aluneca si apoi se dezlipeste intr-o forma ciudata ca o crema groasa de ciocolata.  Vegetatia rara si uscata se asorteaza cu conurile ascendente si subtiri de noroi.  Ace spre cer, ace spre sol.

Dupa o ora de explorat vulcanii, de admirat catifeaua gri a pamantului modelat incet de natura, ma hotarasc sa o iau inapoi.

Imi plac mai mult vulcanii cand solul e insetat... acum, dupa ploaie, a fost o aventura cam moale si alunecoasa vizitarea Vulcanilor Noroiosi.

Dupa fresh-ul de catina si pozele corespunzatoare o luam inapoi. La dus au fost dealuri multe, acum sunt vai. Drumul e mai mult pe coborare, e asfalt asa ca pot prinde viteze aproape ametitoare. In nici 15 minute suntem la masina in Berca.

Intoarcerea asta mi-a placut!

In drum spre vila, daca tot am prins bariera la trecerea de cale ferata din Berca (mai exact din Satuc... care e lipit de Berca), tragem pe dreapta sa cumparam pastrama de oaie si carnati de Plescoi. Pura intamplare ca am ales sa luam pastrama de acolo... nu era coada, si ne-am oprit fix in fata magazinului. Mai in spatele nostru mai era un magazinas... acolo era coada si nu ne-a incantat sa asteptam.

Acum cand scriu, pot sa va spun doar atat: la o saptamana, ne-am intors sa mai luam pastrama tot de acolo. Nu aveam treaba in zona, dar aveam treaba in judet asa ca am facut un ocol special pentru pastrama aia!

De unde am luat pastrama? De la un magazin micut, primul pe stanga de la calea ferata cand te indrepti catre podul din Berca sau daca vii de la vulcani ca noi, al doilea pe dreapta, la distanta de vreo 4-5 masini de calea ferata, ultimul dupa ce treci peste podul din Berca. Din cate am inteles e magazin de familie, produsele vin din macelaria proprie. Eu nu mananc oaie, nu imi place... optiune personala fiindca am dreptul asta, si nici pastrama... din aceleasi motive, dar... am mancat atata pastrama de la oamenii astia incat o sa incep sa behai! Nu se simte oaia decat foarte putin, pastrama e moale, cu gust echilibrat... Si acum imi ploua in gura si imediat ce termin de scris ma duc sa mai rod o bucatica!

Gata, cu masina mirosind intens a pastrama si carnati de Plescoi, de au plans toti cainii dupa noi, cu bicicletele in portbagaj pline de glod buzoian si gentile peste ele, parasim Casa Rusu din Candesti, parasim Buzaul uitat de oameni si iubit de Dumnezeu, dar luam cu noi amintirile... muntii verzi, zambetul copilului, ospitalitatea oamenilor, focul viu si vulcanii.

Cand ma gandesc retrospectiv... Buzaul e ciudat, oamenii de acolo au imprumutat din natura... sunt molcomi in aparenta ca vulcanul ce bolboroseste alene noroiul dar hotarati ca focul ce refuza sa se stinga. Ochii lor sunt clari si reci ca padurea cruda dar zambetul lor e larg ca cerul infinit.

Nu mai vreau sa merg in Buzau... ma sperie faptul ca incep sa ma indragostesc de acel loc pasnic in care lipsa de actiune da nastere unui calm ce traverseaza vremea si patrunde in sufletul noilor veniti, trecatori intamplatori ce isi lasa o parte din energia proprie acolo preluand din energia locului... acest schimb te face sa ai un fior cand pleci... vrei sa te intorci si nu stii de ce... lanturi invizibile, cai de comunicare te leaga de locul acesta mistic prin simplitatea gandirii. Aici chiar incepi sa simti ce inseamna “maine e o zi” si “graba strica treaba”. Unde alergam... ce incercam sa atingem, sa castigam, sa posedam? Pana la urma finalul e acelasi... Poti trai fericit cu strictul necesar, sa te bucuri de moment, fara sa iti chinui spiritul si mintea cu lucruri ce trec fara urma... la final ramanem noi cu noi insine... cu luptele interioare, cu angoasele noastre sau cu linistea pe care ne-am creat-o in simplitate si echilibru... e alegerea noatra...

Iar eu, daca mai vizitez Buzaul rural de cateva ori simt ca o sa aleg linistea decadenta a “cum o vrea bunul Dumnezeu”.

Zau ca e periculos ... nu mai vreau sa merg in Buzau!