Muntii Buzau - patru zile fara facebook

Nu ca as mai avea cont Facebook...

Povestea incepe, ca de fiecare data cu o iesire in care singurul pedepsit sunt eu... toti ceilalti se bucura nespus, eu sufar cumplit!

Inainte de Pasti cineva a venit cu ideea unei ture la munte, tura care sa cuprinda obiectivele turistice din zona Buzau.  Cand am fost intrebata daca ma bag, am pasat repede pisica catre sotul meu cu speranta ca seful lui nu o sa ii dea liber. Nieee, mare greseala! Consortul, foarte fericit de veste, a facut pe naiba-n patru si a reusit sa isi ia liber... 4 zile...  Asta e...

Din cele 4 zile ale lui, doua eu am fost la servici (si cu ce satisfactie am fost... stateam si peste program daca puteam!)  si doar doua zile am bantuit prin Buzau.

Buzau... o zona uitata de oameni, dar nu si de Dumnezeu... Atat de frumoasa incat te indragostesti iremediabil, dar atat de arhaica incat nu-ti vine sa iti amintesti de ea! Ca un, sau o, amant/a la care te gandesti tot timpul, dar care te raneste de cate ori poate...

Aici totul e definit de antiteza natural – antropic. Tot ceea ce e natural (peisaj, munti, ape, pasari...) este divin, iar tot ceea ce e uman e... dezastru! (drumuri distruse, case darapanate, semnalizari ... de orice fel, nu doar rutiere, absente) Dar oamenii sunt fericiti! In societatea acesta arhaica, cu iz de "Miorita" de-a dreptul, in care nimeni nu se agita pentru material, cel putin aparent, in care totul e relaxare neaos romaneasca de “las-o ma ca merge asa” sau “ si maine e o zi” oamenii au o liniste sufleteasca deosebita. Aici se aplica cel mai bine dictonul: “ Cum o vrea bunul Dumnezeu” lucru care confera locurilor, alaturi de frumusetea nebuneasca a naturii, relaxarea usor ecleziastica a oamenilor care intre doua tuici, asced catre integrarea in absolut... exact ca si calugarii anahoriti ce au trait in muntii de acolo (aceia banuiesc ca doar cu integrarea in absolut... nu si cu tuica).

Si asa incepe povestea noastra...

Ziua unu, ora 17: Demarare cu scarturi din Constanta spre sat Varlaam, via Autostrata Soarelui (A II), iesire la Drajna, si apoi ... cum o vrea bunul gps. Iesirea de pe autostrata a fost primul contact cu realitatea cruda... trei sferturi de ora am mers bara la bara fiindca se pare ca tot Bucurestiul pleca... in Delta. Ferice de noi, ca altfel cred ca mergeam asa pana in Varlaam... Am scapat de bucuresteni, i-am dat talpa... dar nu prea mult timp fiindca au inceput drumurile de Buzau... pline de gropi. Bine ca era lumina afara, si daca tot mergeam cu viteza melcului facand slalom printre gropi, damburi si petice de asfalt, am avut timp sa si admiram, in crepusculul buzoian, zeci de berze ce se odihneau pe ramurile plopilor de pe marginea drumului. Admirand berzele si ocolind gropile, se facu noapte. Am trecut orasul Buzau rapid, apoi orasul Nehoiu (de a carui existenta habar nu aveam... rusine mie) si am ajuns in comuna Gura Teghii. Nu m-a interesat ce sate cuprindea aceasta comuna intinsa pe dealurile Buzaului, fiindca eram atat de aproape de tinta nostra,  drumul era asa prapadit iar afara era asa noapte... incat nu mai vroiam decat sa ajungem la destinatie. Intr-un final, dupa ce am scuturat bine bucsaraia si am exersat ambreiajul am ajuns in sat Varlaam, la pensiunea Montana situata fix la intrarea in sat, vecina cu placuta indicatoare. Daca nu esti atent o ratezi rapid!

Pensiunea, de trei margarete (si 100 lei /noapte /camera), pentru noi a fost doar loc de tras sufletul fiindca in restul timpului am fost calare pe munti... asa ca nu am prea multe de spus despre ea... un loc linistit, cu proprietari draguti si saritori, cu o curte frumoasa in care ai toate facilitatile... parcare pentru 6 masini, iarba verde, foisor cu masa si scaune, foisor cu masa de billiard si o harta a traseelor montane, bancute cu masute si umbrelute in curte, balansoar, doua corpuri de cazare, cu o bucatarie si un loc de servit masa comun, camerele micute cu strictul necesar si baie proprie... dar... construita repede, cu urme ale ploilor anterioare pe la intrerupatoare, cu finisajele baii facute in spiritual locului de “las-o ma ca merge asa”.  Daca nu esti vre-un fitos de Dorobanti este foarte buna si primitoare.

Ziua doi:  Trezire de dimineata, impartit in 3 grupe. Cei mai tineri si vanjosi au plecat pe traseu spre "Lacul Vulturilor". Din povestile lor am inteles ca e un traseu foarte frumos, in care s-a trecut de la vara la iarna, dar solicitant... 20 de km de mers in pas alert.

Cei mai putin tineri si mai putin vanjosi am ales sa facem o recunoastere a imprejurimilor de sat cu bicicletele pe drumuri forestiere. Intentia noastra a fost sa ajungem la "Lacul Mociaru" (sau Mocearu in functie de motorul de cautare utilizat) trecand pe drum forestier cu biciletele din Varlaam. Decizia nu a fost cea corecta intrucat drumul era destul de solicitant iar in grup aveam si plodu’ familiei, orasean convins al carui sport preferat e jucatul pe tableta, care cand a impins la bicileta doua dealuri a clacat ... nu ne-am putut intelege cu el asa ca a trebuit sa renuntam si sa ne intoarcem.

Categoria “oldies but goldies” au ales sa se plimbe prin sat, pana la biserca, magazine si inapoi. Noi fiind nevoiti sa ne intoarcem, ne-am intalnit cu ei la pensiune si am gandit un plan pentru dupa-amiaza.

Pentru partea a doua a zilei am ales un “traseu” mai simplu accesibil tuturor categoriilor de varsta si pregatire fizica... ne-am dus cu masina la "Vulcanii Noroiosi"...

"Vulcanii Noroiosi"... alta minune a lui Dumnezeu la care ajungi dupa ce invoci toti dracii ...

Situati in zona Paclele Mari, Paclele Mici si Paclele de la Beciu se intind pe o suprafata destul de mica, dar demna de luat in seama.  Pe drum national, pana la Berca e bine, asfat si gropi in limitele normalului, dupa Berca pana la Policiori si mai departe drumul devine sinuos atat ca asezare in spatiu cat si prin numarul de gropi in continua crestere.  Cum treci de Policiori si inca cateva satuce, pe marginea drumului troneaza un semn urias care indica directiile in care se gasesc vulcanii. Am ales sa mergem la "Vulcanii Noroiosi" de la Paclele Mari fiindca se ajungea cu masina pana acolo si fiindca era deja destul de tarziu. Biletul de intrare e 4 lei, mai putin de 1 euro ceea ce mi se pare acceptabil. Exista taxa de fotografiere, dar pentru fotografiile folosite in scop comercial. Daca vii sa te pozezi ca turistu’... esti liber sa faci ce fotografii vrei.

Cand am ajuns am fost usor dezamagita, imi aminteam ca erau mai multi si parca mai activi vulcanii atunci cand am trecut ultima oara pe acolo. Ce e drept au trecut vreo 15 ani intre cele doua vizite, asa ca e posibil amintirile sa fi augmentat dimensiunea fenomenului. Nenea care taia bilete la poarta ne-a zis ca vulcanii au activitate periodica, fiind mai puternici pe timp de iarna si mai slabi vara. Mmmm... eu acu’ 15 ani am fost in mijlocul verii... si mi-au parut mai activi decat acum, primavara cand conform spuselor “expertului” erau mai aproape de iarna, deci mai activi.

Oricum, imaginea locului este impresionanta cu sau fara vulcanii activi... rauri de lava noroioasa, uscata, serpuiesc din inaltul dealului catre vale ca suvite din parul unui urias impietrit. In varful dealului cateva conuri vulcanice arunca noroiul care sub lumina soarelui la apus prinde luciri de metal topit, podoabe ale suvitelor impietrite.

Vazut, pozat, filmat... alergat pe dealuri... cumparat magneti cu vulcanii... plecat spre vila dupa asfintitul soarelui.

Ziua trei: Obiectiv: de vizitat vestigiile precrestine si paleocrestine din "Complexul rupestru Bozioru-Nucu-Colti-Alunis" intr-o tura de, cica, 7 ore, mers pe jos prin Masivul Ivanetu.  Cu atingerea varfului Turtudui si ajungerea la lacul Hansaru ... asa... ca sa nu ne plictisim. Noi am facut tura in ... 10 ore ...

Din Varlaam am plecat de dimineata cu masina pana in satul Colti unde trebuia sa ne intalnim cu ghidul nostru, Diana “cu vorba la ea”. Am ales sa coboram pana in sat Patarlagele de unde am luat-o la stanga catre Colti trecand prin Sibiciu si Sibiciul de Sus. Era si un drum mai scurt, cica drum forestier, ce taia muntele din Gura Teghii direct in Colti dar la un moment dat era traversat de o apa ce nu putea fi trecuta decat pe un pod pietonal.  Asa ca... mai bine pe drumul asfaltat... teoretic asfaltat. Pana in Sibiciul de Sus toate bune si frumoase, poti admira peisajul linistit ca drumul e bun, dar cum treci spre Colti si Alunis... iti plangi zilele... si masina! Un drum pietruit, din care se itesc bucati de asfalt si pe care trebuie sa fii un mare artist ca sa ocolesti gropile si faliile formate de ape, tractoare si carute. Masinile cu garda joasa nu au ce cauta pe acolo decat daca vor sa ramana acolo. Practic ar fi sa vii cu un 4x4 sau mai bine cu tractorul. Drumul serpuieste usor, masina serpuieste din greu printre versanti de gresie ce stau sa cada la orice miscare, paralel cu valea raului. Din cand in cand apar case cu garduri darapanate, iar in spatele masinii un strat gros de colb tulbura aerul tintuit in nemiscare. Nemiscarea e specifica intregii atmosfere... nici oamenii, nici vietatile nu au prea multa tragere spre miscare... totul se desfasoara in ritmul linistit al trecerii zilelor, fara graba specifica aglomerarilor urbane. Pasarile cu trilurile lor alerte, chiar daca ar putea parea ca tulbura linistea asceta de fapt o intaresc prin sunet, o accentueaza prin contrast. La un moment dat am ajuns la concluzia ca puritatea arhaica a acestor locuri este mentinuta, prin drumurile proaste, chiar de cei ce locuiesc in zona si care vor sa isi pastreze astfel linistea.

Intr-un final am ajuns in Colti... ne-am intalnit cu ghidul Diana “cu vorba la ea” si am continuat printre hartoape pana in Alunis. Prima oprire... bisericuta albastra si ansamblul de locuinte sapate in piatra de la Alunis.

Legenda spune ca totul a inceput cu visul unui cioban care a adormit la poalele peretelui din piatra si a visat ca ingropata in peretele de stanca se gasete icoana Fecioarei Maria. S-a apucat sa sape alaturi de un alt cioban si tot legenda spune ca ar fi gasit intr-adevar in perete imaginea Fecioarei insotita de doi lei. Alte legende spun ca cei doi lei ar fi adaugati ulterior gasirii icoanei si ca ii reprezinta pe ciobanii ce au gasit icoana si au devenit pazitorii ei. In momentul de fata nici icoana si nici leii nu mai sunt in interiorul bisericutei sapate in piatra... nu se stie ce s-a intamplat cu ei... legende sunt destule, satenii spun povesti despre coridoare secrete, despre calugari ce au fugit cu artefactele pentru a le ascunde in munti... dar adevarul nu se cunoaste. Langa bisericuta albastra (cu hramul Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul) devenita in timp biserica satului Alunis se gaseste o casa sapata in stanca, cu doua camere, o urma de vatra si o soba oarba precum si un pat de piatra. Legende sunt si despre ea... ca a fost sapata de ciobani pentru a se adaposti cat timp au pazit icoana gasita, ca a fost casa calugarilor care deserveau bisericuta ... nu se stie... in interiorul casutei de piatra exista simboluri paleocrestine si crestine reprezentate de crucea malteza de pe perete, firidele cu arcada ascutita in care se puneau candele sau icoane. Deasupra chiliei cu doua camere (hotelul de lux) mai exista o chilie micuta sapata in stanca dar cu o singura camera si la care ajungi dupa ce te cateri pe acoperisul primei casute.

Deasupra bisericutei albastre, cum urci printre pietrele versantului, o alta piatra atrage atentia. In lungul ei se regasesc 7 adancituri ce par facute de calcatura... piatra lunga poarta numele de "Sapte Trepte" si cica, la un moment dat ar fi fost verticala, facand parte dintr-un complex mai mare, posibil un templu, sau pur si simplu legand chiliile bisericutei albastre si varful versantului, loc in care se gasea un posibil loc de observatie, sau de meditatie, numit "Scaunul lui Dumnezeu".

De la "Scaunul lui Dumnezeu" si "Biserica Albastra" am pornit pe traseu catre celelalte situri. Am strabatut muntele, pe traseu nemarcat, condusi de ghida noastra, oferindu-i toata increderea si sorbindu-i povestile. Peste munte am coborat int-o poiana strajuita de mai multi pereti verticali de gresie, cu dispozitie aproape paralela intre ei, cu margini zimtate... ca trepte sau piepteni. Unul din ei, cel mai departat de poiana chiar asa se numeste, "Pieptanele". In aceasta poiana povestile dacilor se impletesc cu povestile romanilor. Se pare ca locul a fost folosit atat de daci pentru ritualuri de initiere a tinerilor lupatatori dar si de voievozii romani ca loc de observatie sau chiar zona de aparare. Zonei i se mai zice si "tara Luanei", dupa legenda care spune ca aceasta zona era stapanita de un rege (sau regina in functie de cine spune legenda), Luana (de origine sumeriana dupa nume), bun si intelept, vraci si vrajitor detinator al adevarurilor universale, si ca aici soarele stralucea neincetat.

Din poiana Cozanei, urcand usor pe latura primei stancarii apare piatra numita "Nefertiti"... un profil de gresie, care mie imi pare mai degraba o babuta tocita de ani decat Nefertiti... dar cine sunt eu sa ma compar cu viziunea istoricilor?! Trecem rapid de Nefertiti la varsta a treia si ajungem in zona initierii tinerilor luptatori daci. Un pic neclar in ce ii initiau si cum se producea aceasta initiere intrucat din poveste nu se pot observa decat simbolul falic de la baza peretelui de gresie (sincer... cam aproape de Nefertiti pentru a nu considera ca fac parte din aceeasi scena) si mai sus, dupa o urcare abrupta, in ceea ce poarta numele de "Fundul Pesterii" (Profiru) - adica ce a ramas din pestera veche pe care au mai rontait-o apele, reprezentarea oarecum fortata a perechii falusului de la baza, folosita probabil in neolitic in cursul ritualurilor fertilitatii. Pestera “Fundul Pesterii” se pare ca a fost sculptata ca sa arate asa (vorba cuiva: au gasit ciupercile potrivite pentru asemenea viziuni) iar apoi decorata in timp cu reprezentari grafice de vechi pumnale akinakes, cruci sau siluete umane... banuiesc ca fara legatura intre simbolul initial si decoratiunile ulterioare... sper...

De-a lungul timpului, o data cu dezvoltarea turismului si includerea ei intr-un circuit oficial, a fost necesara inchiderea intrarii pesterii cu gratii intrucat vizitatorii, nu stim de ce, simteau nevoia sa mai scrijeleasca si ei pe peretii acesteia cate o “scena”... nicidecum razboinica...

Mai sus de pestera se gasesc doua sapaturi in piatra, alaturate, numite Scaunele lui Negru Voda... asta ca sa se observe impletirea intre povestile dacice si cele romanesti. Din pacate nu stiu ce e cu ele fiindca panta de urcare era abrupta, iar eu deja imi calcam pe limba de la urcarea pana la pestera cu pricina.

Peretele de gresie vecin cu pestera initiatica are si el o poveste. Cum admiri dintii de gresie ridicandu-se spre soare nu poti sa nu bagi de seama o bucata de gresie cubica ce parca nu are legatura cu restul peretelui. Pare pusa acolo, deasupra peretelui dupa ce acesta a capatat pozitia verticala. Despre acel cub de gresie legenda spune ca pe vremea dacilor se intorcea dupa soare modificandu-si pozitia. Nu stiu cum isi dadeau stramosii nostri seama ca isi schimba pozitia avand in vedere forma pietrei... dar banuiesc ca daca ai la dispozitie plantele potrivite si o stare de spirit specifica... orice e posibil!

Dupa ce ne-am scrantit neuronii exersand imaginatia, am traversat poiana de initiere catre un alt sit, ceva mai spiritual. Undeva sus, in versantul acoperit de padure ajungi cu greu la “Chilia lui Dionisie Torcatorul” ... banuiesc ca fara legatura cu zeul responsabil de chercheleala al precrestinismului... Respectivul chiar nu cred ca avea vre-un motiv sa stea intr-o chilie, uitat de lume la "n"-spe metri deasupra solului.  Crucea malteza e si aici prezenta, zgariata cu patos in peretele vertical de piatra de pe laterala chiliei. Scari inguste de lemn conduc vizitatorul catre incaperea tainica in care un ascet (cu un nume incarcat de cu totul alte povesti) si-a petrecut viata in post si rugaciune (sau meditatie) ajungand la comunicare si comuniune cu divinitatea. In zona se povesteste ca pustnicul si-ar fi sapat chilia din stanca singur stand atarnat de o funie (iata cum alpinistii utilitari detroneaza in timp cea mai veche meserie...).

Daca nu ai rau de inaltime si daca nu depasesti greutatea ascetului (care daca tot traia doar cu energie solara si trei frunze din padure banuiesc ca nu era prea solid, si nici nu tipau muschii pe el) poti urca pe scara de lemn pentru a vizita chilia atent sapata in piatra, cu pereti rotunjiti si urme de dalta. Daca nu posezi caracteristicile descrie, stai la baza si pazesti ruccsaci.

Pazitori sau nu de ruccsaci, dupa ce ne-am incercat autocontrolul cu chilia suspendata, am luat-o pe traseu marcat de aceasta data (dunga rosie daca nu ma insel), in sus, pe munte printre frunze aurii si copaci subtiri ca niste balerine, catre "Bisericuta lui Iosif". Sit precrestin, demonstrat de prezenta altarului pe nord, preluat de catre calugarii crestini ce si-au facut din munte cale de initiere si ascensiune in cunoastere divina, "Bisericuta lui Iosif" (schitul Ioan Bogoslav) este in totalitate sculptata in piatra, intr-un perete vertical de gresie, atat de neted incat da impresia unei lespezi pusa acolo pentru a ascunde o comoara. Deasupra intrarii in mica bisericuta se regaseste simbolul pestelui, cel mai vechi simbol crestin.

Intre povestile Dianei, ne-am oprit pe platoul din fata bisericutei si am mancat un pic. Dupa pauza bine meritata, cu forte noi continuam catre cele doua situri precrestine preluate de catre calugarii crestini, "Agatonul Vechi" si "Agatonul Nou".

"Agatonul Vechi" nu mai e decat o ingramadire de pietre (de aceea mai poarta si numele de "Daramatura"), la care ajungi urcand cateva trepte schitate in piatra. Se presupune ca acolo a fost o locuinta straveche cu cateva camere. Din pacate acum nu se mai vede din vechea locuinta decat scobitura in piatra a camerei principale. Podeaua, trecerea catre celelalte camere, camerele, sunt distruse, blocurile masive de piatra sprijinindu-se intr-o rana unul de celalalt. Haul se deschide dincolo de ceea ce alta data erau peretii si se zareste printre blocurile prabusite. La un moment dat, in istoria zbuciumata a locurilor se pare ca aceste constructii din vremuri imemoriale au avut inclusiv rolul de zona observator.

"Agatonul Nou" (cu hramul Sfantului Ioan Zlataust), este mai bine conservat, piatra in care a fost sapat fiind mai stabila. La "Agatonul Nou" povestea spune ca a fost un loc de cult inca de la inceputuri. Se observa inca altarul, naosul si pronaosul, stranele sapate in peretele de piatra si sapatura in roca pentru sprijinul barnelor de lemn cu care era acoperit lacasul. "Agatonul Nou" are mai multe niveluri, si bineinteles povesti. Daca stai pe marginea prapastiei deasupra careia este piatra din care e sapat "Agatonul Nou", sub podeaua altarului se observa o deschizatura, nu foarte mare... care este intrarea in beciul constructiei. Legenda spune ca in acest beci a stat ascunsa o comoara de a carei stiinta nu avea nimeni. Pana cand, intr-o zi niste drumeti cu informatii concrete asupra istoriei si legendelor locului ar fi sapat in beciul cu pricina si ar fi plecat cu un cufar plin cu aur. Alti calatori ce au incercat adancurile de la "Agatonul Nou" se pare ca nu au fost asa norocosi... incercand sa inainteze in pantecele muntelui, la un moment dat un suflu energetic le-ar fi stins lanternele... semnul spiritelor ca au ajuns prea departe.  Tot legenda spune ca sub beciul cu pricina, cel ce are iesirea de sub podea, se mai afla un beci, mai mare, in care printr-o retea de tuneluri subterane, locuitorii zonei isi ascundeau familiile si bunurile pe timp de razboi. De la "Agatonul Nou" privelistea asupra vaii este desavarsita... Chiar te simti deasupra omenirii, intr-un zbor fara aripi catre cer si divinitate.

Cum se pare ca in istoria noastra legendara am avut o tendinta de mai sus si mai sus, dupa vizitarea celor doua agatoane, continuam urcarea catre varful muntelui. "Crucea Spatarului" este urmatoarea oprire... pe traseu marcat (parca cu triunghi albastru... dar jur ca numai la asta nu-mi era gandul la ce oboseala aveam si la cum ma ardeau muschii), aproape de varful muntelui un spatar din vremuri de vitejie (Cristea pe numele lui) s-a gandit ca ar fi bine sa ridice o cruce si sa faca o ghicitoare pentru urmasii sai. Legenda zice ca acest spatar ar fi ridicat crucea pe acel varf de munte si mai jos de ea ar fi pus un cap de cerb sculptat. Crucea ar fi avut in fata ei o lespede pe care erau scrise o ghicitoare ce indica locul unei comori si un indemn de a cauta si folosi comoara doar atunci cand poporul roman va fi la mare ananghie... ceva ca un depozit bancar asa... doar ca ceva mai greu de accesat. Pe o piatra in acelasi perimetru al "Crucii Spatarului" sta dovada existentei capului de cerb alaturi de cruce printr-o harta a comorii in care sunt reprezentate cele doua artefacte. Din pacate, mesajul spatarului nu a fost inteles corespunzator, asa ca cei dornici de imbogatire rapida au incercat cautarea comorii. Neintelegand indicatiile criptice, in disperarea inavutirii, au distrus capul de cerb, crucea si lespedea. Actualmente numai crucea ciobita si harta de pe piatra mai sunt marturii ale legendei.

De la "Crucea Spatarului" am deviat un pic din traseul clasic al vizitarii sit-urilor precrestine si crestine pentru a urca pe varful Turtudui in cautarea unei panorame deosebite. Dupa ce am strabatut peisajul apocaliptic demn de filme cu vrajitori abili si fiinte din alte lumi, cu copaci batrani, albiti de timp si licheni, prabusiti peste caile de acces, cu nori ce te invaluie si apoi lasa loc soarelui arzator, cu ochiuri de zapada in umbra lasata de copaci, semn al primaverii care inca nu a ajuns si acolo, dupa toate aceste izvoare de amintiri am ajuns pe varf. Lespezi de gresie te conduc in dispozitie verticala catre punctul cel mai inalt al varfului. Privind valea de sus, intr-o zi senina de primavara, cu soarele catre apus... te simti... altceva! Lumea e la picioarele tale, muntii imbracati in catifea parca se apleaca pentru a te onora, satele si orasele se vad sclipind in vale... mici... mici de tot... praf de diamant la picioarele tale!

Si in aceasta atmosfera olimpiana, Diana vine cu o poveste...Muntele e gol pe interior... pesteri secrete ascund esenta unui tezaur... de aur. Multi au cautat acces la tezaur. Nimeni nu l-a gasit... dar el este acolo! Dovada ca acolo e ceva sta pe pietrele varfului. Pietre pe care daca le studiezi atent ai sa observi inscrieri foarte vechi, tracice, de pe vremea cand un cuvant era reprezentat printr-o litera ("Menhirul de la Turtudui" care actualmente zace in pozitie orizontala dar cica... la inceputurile lui era vertical). In cautarea comorii mult timp scrierile acestea au fost interpretate ca harti... O aura energetica pazeste comoara fiindca nimeni nu a reusit sa dezlege scrierea de pe pietre pana acum...

E frumos sus, e aproape de Dumnezeu... dar daca vrem sa nu bantuim dependenti de mila sus-numitului prin padure, pe intuneric, trebuie sa plecam mai departe. De pe varf de munte, pe mal de lac... Lacul Hansarul (lacul fara fund ... teoretic) la care ajungem dupa un lung traseu pe coama muntelui, ne-marcat bineinteles, bazandu-ne pe cunostintele Dianei... drumul abia se vede schitat in iarba, printre copaci asa ca banuim ca acestea sunt doar potecile Dianei... poate si altor cativa munteni... dar doar cativa... poteci care asa ar trebui sa ramana...

In drumul spre lac facem o oprire scurta la un triunghi energetic sapat in gresie, ascuns de privirile profanilor. Una din multele intrari din sistemul de tunele al muntelui... cine stie... daca asa zice legenda...

Lacul il atingem la apus... soarele se inroseste peste munti si da umbre prelungi copacilor. Ratele salbatice nu erau acasa asa ca nu am stat prea mult in atmosfera sticoasa a lacului...

Continuam catre ultima oprire a turei noastre paleocrestine: "Piatra Ingaurita". Alta locatie sapata in stanca, folosita ca loc de meditatie si rugaciune, ca loc initiatic si uneori ca observator in caz de primejdie. Frumos daltuita, o munca titanica a primilor crestini, cu o usa larga, primitoare si cateva ferestre ce dau catre vale. Loc numai bun pentru un lacas de rugaciune...

Pana la "Piatra Ingaurita", o alta intrare triunghiulara ne iese in cale. Diana ne spune povestea ei. Pestera cu intrare aproape verticala, in momentul de fata colmatata, folosita inca din vremea dacilor pentru a face legatura cu sistemul de tuneluri al muntelui. Un cautator de comori se spune ca ar fi scos talere de argint din adancul pesterii. Dupa el, nimeni nu a mai patruns in pestera de buna voie fiindca legenda spune ca doi sateni, vrand si ei sa gaseasca argintul ascuns in pestera, au fost teleportati in alta parte a tarii cand au trecut de un anumit nivel al acesteia (dupa cum zicea un intelept: “stargate catre Targoviste”). Povestea spune ca au lasat caruta in fata pesterii cand au coborat sa caute argintul... oare la teleportare au ajuns doar ei, sau si caruta?

Bariere energetice, teleportari ... Muntii Buzaului ascund comori si povesti fantastice...

Drumul de intoarcere spre Alunis il continuam insotiti de un soare dublu la apus... Ajungem pe intuneric in sat... Diana ne spune in continuare legende, tesem povesti despre timpuri apuse, ritualuri pagane... asceti crestini... ”Am incalecat pe-o sa... si v-am spus povestea mea”... incheiem in punctul de plecare obositi franti!

O tura lunga... pentru unii (adica pentru mine), grea... cu urcus pieptis, cu coborari abrupte... dar cu multe povesti deosebite... Peisaje ce te plimba imaginar prin toate epocile, prin toate anotimpurile... Bocanci prafuiti, noroiti uneori... dureri de spate si de picioare... inceput de bataturi... buze arse de soare, cojite de vant... dar surprinzator, nu mi-a fost foame, nu mi-a fost sete! Doar buzele arse si stropii de transpiratie ce imi curgeau pe tample imi aminteau ca trebuie sa ma hidratez...  Oare ma apropii de energia pura? ... Sau doar am luat-o prin porumb!? (As merge pe varianta a doua)

Prin buna-vointa lui "Remus cel cu GPS" ... si cu semnal GPS ... am la dispozitie si "cararile Dianei" (nu incercati asta acasa!)

Ziua patru, de dimineata: Plecat spre casa cu amintiri in suflet si in minte, cu febra musculara in picioare si maini... Noroc ca nu ma mai doare spatele...

Unii trebuie sa se mai duca si la munca!

Este culmea! Acolo sus, pe munte, as fi jurat ca nu mai calc pe altceva decat asfalt de acum incolo!! Acum, dupa ce febra musculara se simte numai daca ma misc, acum cand stau cu burta in sus si scriu incercand sa imi amintesc ce am vazut... parca as mai risca o aventura... parca nu a fost atat de rau... am supravietuit, deci se poate mai mult!

PS: Multumim Diana Gavrila, ghid cu har si vorba dulce in Muntii Buzaului.
Pe urmele Dianei: https://www.youtube.com/watch?v=72doN0YcNVo

Pamantul sacru: https://www.youtube.com/watch?v=MSjWvlt1jmE