Slanic Prahova – vila privata

"- Alo, Buna ziua! Salina Slanic?" 
"– Alo, Da! Buna ziua." 
"– Va rog sa-mi spuneti daca aveti program de vizitare in week-end."
"– Da, avem program."
" – Multumesc mult! As vrea sa va mai intreb ceva: nu stiti o cazare mai aproape de salina fiindca pe net sunt multe oferte dar nu ne putem da seama care e mai aproape." 
"– Sigur doamna, o cazare mai aproape e la domnul Florin."
" – Multumesc mult, il vom contacta ca sa vedem daca are locuri disponibile."

Aceasta conversatie se desfasura vineri dimineata. Vineri seara eram toti 4 ingramaditi in masina si plecam spre "Salina Slanic Prahova". O aventura de 2 zile. 

Am ajuns la 1 noaptea in Slanic, si am orbecait pe niste hartoape ce purtau nume de strazi pana ce am nimerit cazarea. In dimineata urmatoare ne-am pregatit rucsacii si am plecat spre salina. Intr-adevar cazarea se afla la 500 poate 700 de metri de salina. La salina ne-a intampinat domnul Florin. Vesel si binevoitor ne-a condus in salina. O zi de sare dupa o coborare de 270 de metri cu liftul ... In primele momente cand ajungi in “subsol” ai impresia ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Aerul e racoros dar nu iti lasa impresia de frig in ciuda celor 16 grade. Preventiv, ne-am pus puloverele pe noi si am inceput turul. Pereti inalti de aproape 100 de metri se deschid in fata noastra. Straturi de sare se ridica catre tavan. Fiecare nivel reprezinta un an de munca de extractie (asta am aflat-o mai tarziu). Primele 2 ore au trecut pe nesimtite vizitand galeriile si salile salinei. A inceput sa se simta frigul. Ne-am oprit la baruletul incropit in salina pentru o cicolata calda. Tot de acolo se puteau inchiria palete pentru tenis de masa. Baietii au luat o ora de tenis, noi ne-am asezat cuminti la masa. Peste jumatate de ora eram sloi. Am facut schimb ca sa ne dezmortim un pic. Am mai luat jumatate de ora de tenis. Daca nu mai inchiriam paletele, aveam posibilitatea sa inchiriem masinute cu pedale de la acelasi barulet. In alta sala, dincolo de "Sala Genezei"  (cea in care se gasesc busturile sculptate in sare ale lui Traian si Decebal) de asemenea se puteau inchiria biciclete sau te puteai ascunde (din pacate nu noi ci doar copii) in castele gonflabile. Puteam juca si un fotbal sau un badminton (asta daca reuseai sa vezi fluturasul in semi-obscuritatea minei).

Dupa 3 ore si un pic nu am mai rezistat si am iesit la lumina. Inca 270 de metri cu liftul, de data asta urcati. Afara, o zi de vara torida... sa treci de la 16 grade cate erau in subteran la cele 27-30 de grade de afara a fost un cosmar. Am transpirat instant si nu stiam cum sa ne dam mai multe haine jos si cat mai repede. Trei ore in salina ne-au obosit cumplit. Dupa un somn sanatos, seara ne-am vazut cu proprietarul la o bere. Asa au inceput povestile. 

Am aflat ca mina deschisa publicului este de fapt cea mai noua (din perioada comunismului) dintr-un complex de 3 mine. Celelalte doua se regasesc deasupra ei. Una din perioada regelui Mihai, sapata mecanizat si in care se tin concursurile de aeromodelism si cealalta din perioada regelui Carol sapata la mana de catre ocnasi. Cea din perioada regelui Mihai e foarte asemanatoare cu "Salina Slanic", cea din vremea regelui Carol e mult mai mica, cu peretii neregulati dand posibilitatea formarii florilor de mina. Tot la bere am aflat de putul liftului adanc de 270 m si de faptul ca atat liftul cat si mecanismul lui sunt de la 1930 functionand si in momentul de fata la fel ca atunci, manevrate manual de catre un masinist. Atunci am apreciat omul din spatele masinii... fara butoane si fara LCD-uri sau camere de luat vederi numai pe baza unui semnal sonor (produs de un clopot din mina) acel om pornea liftul, ii imprima o viteza constanta si il oprea la milimetru in dreptul usii de acces pe fiecare etaj de mina. Bravo! Astfel de oameni sunt cei ce merita aplaudati. Am stat pana tarziu in noapte la povesti despre mina, mineri, ocnasi si timpuri de mult apuse. 

A doua zi am introdus in program o vizita la "Muntele de Sare" si "Lacul Miresei" din interiorul muntelui. Am plecat noi foarte hotarati spre munte dar nu am ajuns prea departe. Cum ne deplasam noi urmand explicatiile pretioase primite de la localnici, in zona in care trebuia sa fie muntele de sare nu vedeam decat gardul unui strand... si mergeam mai departe si tot gard de strand... si tot gard de strand. Pana la urma ne-am luat inima in dinti si am intrebat o doamna de la intrarea in strand cum se ajunge la "Muntele de Sare". Raspunsul a fost zdrobitor:” Prin strand! Costa 20 de lei de persoana intrarea!”. Asta e! Am scos banii, am platit si am intrat... macar daca ne luam si costumele de baie sa stam la strand. In cel mai departat loc al strandului am dat de "Muntele de Sare", sau ce mai ramasese din el. Un perete de sare, gri si trist se ridica singuratic deasupra unui ochi de apa mocirloasa ce ar fi trebuit sa fie "Lacul Miresei". Unde era lacul din pestera pe care mi-l aminteam eu? Toate acele stalactite si stalacmite din sare? Se pare ca nu poti sta in calea naturii... timpul si apa au erodat sarea si muntele s-a prabusit. Noroc cu oamenii care au gasit un mod de utilizare a potentialului locului si au ridicat strandul cu 20 de lei intrare. Dupa intamplarea aceasta am inceput sa apreciez si mai mult salina. Acolo lucreaza atatia oameni, in conditii preistorice si totusi intrarea era mai ieftina ca la strand, iar daca iti luai abonament aveai reducere. In plus in salina castigai sanatate, la strand ce castigai: poate niste boli de piele, o toxiinfectie alimentara sau niste arsuri solare. Ne-am intors la salina noastra draga. 270 de metri in jos... plimbare...poze... tenis de masa... 270 de metri in sus.

S-a facut ora 4 pm. Escapada la Slanic Prahova trebuie sa se incheie. Ne asteapta un drum lung spre casa. Multumim domnule Florin, ne vom intoarce!