Poate ca plecarea la Valcea nu ar trebui sa apara intre vacante.... dar ... dupa munca a urmat si un pic de distractie, asa ca o incadram la relaxare.
La Valcea nu aveam nici un gand sa ajung... nu ma atragea orasul, nu-mi spunea nimic locatia... nici macar nu aveam curiozitatea de a vedea daca exista ceva de vizitat in zona. Dar... cand trebuie sa mergi ... te duci! Mai ales daca este o ocazie speciala, cum ar fi o nunta ...
Buun... am plecat la Valcea, cu catel, cu purcel, am “servit cu onoare” mirii intr-o nunta total dezorganizata dar foarte vesela si cu oameni frumosi-frumosi (norocul lor ca au fost asa frumosi si veseli fiindca astfel i-am iertat pentru aparatul foto inmuiat in champanie si bocetul tras din cauza momentelor pe care le pierdeam cu dezorganizarea lor) si apoi dupa o cautare pe Google ne-am decis sa ne relaxam cu un drum la "Pestera Muierii". Drumul catre pestera trece prin localitatea Horezu asa ca ne-am oprit un pic si pe acolo... scurt, pentru cateva amintiri. Adica am cautat cu disperare magneti de frigider cu cocosul de Horezu... si nu stiu cum se face ca la toate tarabele cocosii erau “in lucru” ... pana la urma am gasit 2 amarati si strambi pe care i-am cumparat la cat nu facea... dar avand in vedere ca erau singurii, nu am facut mofturi.
"Pestera Muierii" este localizata sus pe munte, drumul pana la ea fiind chiar pitoresc atunci cand o iei pe scurtatura data de gps. Coline unduioase, case batranesti cu garduri parca puse acolo pentru a fi fotografiate... si copacii aveau trunchiuri parca special facute pentru sedinte foto...flori si fan ce dadeau pata de culoare intr-o mare de verde. Cand am ajuns in zona pesterii, nu stiam pe unde se intra, dar vedeam grupuri de turisti mergand agale pe marginea soselei. Am intrebat unde este intrarea si am fost directionati catre o parcare. In zona de la poalele muntelui, in afara de parcare se gasesc locuri unde poti lua masa si bineinteles magazine de suveniruri (fara magneti cu cocosi de Horezu... si nici magnetii cu pestera nu erau cine stie ce minunatie a tehnicii). Drumul catre pestera nu-l poti rata fiindca este strajuit de o poarta mare pe care sunt notate informatii privind programul de vizitare si bineinteles taxele aferente vizitarii.
O data ajunsi sus ne-am achizitionat biletele de intrare si am platit taxa pentru fotografiere... doar vreau sa fac fotografii in liniste, nu sa stau sa “fur” cadre... mai ales ca cel ce ne-a luat banii era si cel ce ne-a ghidat prin pestera. Organizati in grup compact de aproape 30 de oameni, inarmati cu camere foto si ochii cat cepele asteptandu-ne la minuni carstice am patruns in pestera. Reguli stricte de genul “nu ramaneti in urma”, “nu iesiti in afara zonei de trecere“,"nu atingeti formatiunile carstice” ne-au fost repetate insistent inca de la primul pas in pestera. Aproape ca povestile despre istoricul de adapost in vremuri de razboi, de loc de trai pentru animalele preistorice, expicatiile stiintifice asupra formarii stalacmitelor si stalactitelor nici nu se mai distingeau din multitudinea de “nu” la care eram supusi. Prima portiune vizitabila a pesterii, acesta avand si zone ce nu sunt deschise turismului, nu e impresionanta, parca natura te lasa sa te obisnuiesti cu ideea fantasticului carstic... cateva formatiuni se inalta timid catre tavanele joase... intai esti supus unor probe de anduranta, mersul piticului fiind la ordinea zilei, apoi o alta lume se deschide... scheletul ursului de pestera este premergator minunii din sala mare. Stalactite si stalacmite se desfasoara unduitor de pe peretii pesterii dand nastere la interpretari personale. Imaginatia poate da viata fiecarui grup carstic, fantasticul devine realitate imortalizata in roca. Natura se joaca cu fiecare vizitator... astfel ca la iesire fiecare va avea alta poveste despre pestera. Parca pentru a nu strica imaginea centrala, apogeu al traversarii pesterii, ceea ce urmeaza din sala mare si pana la iesire este din ce in ce mai putin impresionant ca intr-o scadere a intensitatii trairii pana la prozaica bolta arcuita de la iesire. Mi-am pus la bataie tot talentul meu fotografic dar... ori nu ma pricep eu, ori magia emanata de pestera nu poate fi prinsa de obiectivul foto... ramane ascunsa printre raurile de roca calcara si te invaluie ca o poveste, ca o traire ce nu poate fi redata nicicum.
De la iesirea din pestera pana la parcarea in care am lasat comoditatea in favoarea naturii, drumul coboara printre stanci si paduri supervizat de albastrul unui cer infinit. La baza muntelui serpuieste raul ce a dat nastere pesterii, ascuns intre arbori si strajuit de sosea.
Cu pestera in suflet si in minte incercand sa regasim momentele magice ne pierdem pe drumul de intoarcere catre Valcea.
Dupa o seara rece, incalzita cu vin de butuc, un somn e binevenit.
Pesterea ne-a dat idei, adancurile ne cheama.... decizia: mergem in salina "Ocnele Mari". Mda... nu a fost o idee stralucita. In salina se ajunge din localitatea omonima, dupa ce strabati galeriile joase cu masinile puse la dispozitie de exploatarea miniera. Spre deosebire de "Slanic Prahova", salina "Ocnele Mari"are inca zone in exploatare asa ca daca ai noroc si pleci cu ultima masina catre suprafata vei vedea minerii iesind din tura. Partea turistica a salinei, explica numele, fiind sapata cu mijloace rudimentare. Tavanul e jos, peretii sunt neregulati, acolo unde se infiltreaza apa apar flori de sare albe ca zapada. Aspectul turistic este pregnant, vizibil si chiar suparator uneori. In fiecare bifurcare a salinei, in fiecare “grota” intalnesti spatii destinate turistilor (magazine, spatii de relaxare, fitness, baruri si restaurante – bineinteles contra cost). Locul de joaca pentru copii si cateva exemplificari ale extractiei sunt singurele lucruri unde nu platesti. Salina are si o biserica , din punctul meu de vedere prost gandita, intrucat intrarea pare o imensa placa de lemn presat pe care din lipsa de inspiratie au fost lipite fotografii ale sfintilor. Nu stiu... dar parca trebuiau sa gaseasca altceva! Macar daca pictau sfintii pe acel placaj... dar hartie lipita... kitch, pana la Dumnezeu! Tot o mare eroare de stil mi s-a parut si imitarea bolovanilor de sare prin utilizarea de baloti de paie infasurati cu folie de polietilena pentru a reda sclipirile sarii. Iar apogeul kitch-ului mi s-a parut bustul lui Decebal, regele dac, strajuit de o “poarta stelara” din neoane multicolore! Crème de la crème! – cum ar zice francezul... Per total salina este multicolora, cu un stil ... impropriu zis stil... creat de cei ce au inchiriat spatii in interior si dedicat fluxului turistic. Temperatura e mai ridicata ca in salina "Slanic Prahova", senzatia de frig nu este atat de intensa, dar si calitatea aerului sarat nu este aceeasi cu ce de la "Slanic Prahova". E cam turistica salina "Ocnele Mari", si din aceasta cauza, nu prea pe gustul meu. Dar pentru o vizita cu copii merge...
Salina a fost ultima oprire inainte de incheierea aventurii Valcea, cu toate bunele si relele ei, cu experientele inedite, cu oameni si locuri noi. Obositoare aventura... acasa am dormit o zi intreaga, iar cand m-am trezit mi-am luat avant catre tabara de exterminare foto d“In tufisuri”-le Dobrogei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu