Viata la tara - diverse

Patru ani, o pandemie si un copil mai tarziu.

Thassos - plaje si golfuri

Dimineata pe racoare… si chiar racoare ca am prins o ploicica de vreo juma de ora care a improspatat rasaritul.  Unii dorm, altii pleaca la alergare… de plictiseala.

Pe la 9 ne adunam la masa de dimineata, pe terasa hotelului (Life’s Moments - https://www.facebook.com/LifesMomentsthassos/ intre Limenaria si Potos), racorita de ploaia scurta de vara.

Soarele isi face loc fericit printre norii ce se imprastie rapid si fara regrete.

Ne imbarcam in Jimny si o luam catinel catre Limenaria. Trecem pe soseaua principala pe langa plaja Metalia si Horoscopul din Thassos (Crown of Limenaria).

Asfalt si soare. La un moment dat, Marius de la Off-road in Dobrogea zice “Ia-o la dreapta!” Hopa! Aici? Cica da… Atunci asa facem. O luam la dreapta pe off-road, un drum destul de bunicel si drept. Drumul pare ca se infige in poarta unui hotel dar in ultima clipa o coteste strans pe langa gardul rezidentei, apoi la dreapta la fel de strans si devine de latimea unei masini, terminandu-se prozaic intre doua garduri, cu plaja in fata si apa albastra dincolo de ea. Plaja hotelului Kamari. Dreapta sezlonguri, stanga stanci. 

Peste stanci se intrevede un drum. Sa o luam pe acolo… sa nu o luam… Decidem sa nu facem arogante. Ne intoarcem pana la coltul gardului hotelului si incercam sa o luam pe un alt drum de pamant ce duce undeva in lungul coastei. Bantuim ce bantuim, ba in dreapta, ba in stanga prin peisaje pline de maslini sau pini, soare si pietre. O parte din drumurile forestiere nu duc nicaieri, se pierd aiurea in vegetatie sau sunt inchise. Ne vedem nevoiti sa intoarcem de cateva ori. Dar e distractiv sa nu stii exact catre ce te indrepti. Scopul nostru e drumul asa ca alegem potecile cele mai ciudate, cu inclinatii amenintatoare sau cu pietre la vedere.

Urmatoarea iesire la mare reusim sa o facem pe o plaja fara nume. Un golf de pescari mai degraba, cu barcute, maluri pietroase rotunjite de apa si muuulta flora acvatica. Peste golf, peretele de stanca etaleaza niste grote inundate, promitatoare. Din pacate acolo nu se poate ajunge decat cu barca.

Drumul catre golful pescaresc trece printr-o zona pietroasa fiind desenat pe dalele albe prea putin invadate de vegetatie. Peisaj din alta lune, asa cum ne-am obisnuit deja in insula. La intoarcerea din golf, inainte de a ajunge la sosea facem dreapta. Condusi de urmele altor masini, printre maslini si pini ajungem la o alta plaja. Plaja Agia Anna… sau Sfanta Ana pe limba noastra… o plaja de nisip grunjos, pietricele mici si rotunde, ce se intinde in fata unei vile. Vila privata cu piscina si gard de 2 metri inaltime, plaja privata bineinteles. Plaja e inconjurata de pini si alte conifere a caror coaja exfoliata de timp s-a depus acoperind pietrele si nisipul formand pernute moi. Valurile se sparg usor in malul ondulat. 

Poze si hai la drum fiindca prezenta noastra “inoportuneaza” doi plajesi sumar echipati... Oricat incercam tot trebuie sa intram pe soseaua principala. Bineinteles, dupa slalom-uri pe cararile de pamant si piatra dintre plaja si sosea.

Asa ajungem la una din plajele trecute pe hartile insulei Thassos, la plaja Salonikios dupa ce am ocolit cu talent alte doua plaje turistice (Psili Ammos si Astris care am inteles ca sunt cu taxa de acces... una sigur este, dar nu mai stiu care) 

Intinsa, larga, cu nisip auriu si lipicios, stanci si bolovani, pereti de piatra, pini, un magazin de articole de plaja (inchis in mai) si un golf secret in dreapta cum te uiti la mare. In apa, acolo unde curentii se disipa intre pietrele rotunjite de valuri flora si fauna marina isi fac de cap. Creveti transparenti curata asiduu plantele acvatice. Pesti ciudati, cu aspect de amfibii mai degraba si culori variate, mai palizi sau mai colorati, traverseaza ochiurile de apa transparenta. Anemonele si aricii de mare intr-o combinatie contrastanta de rosu-negru primesc valurile in piept cu mandrie. Un neam de viermi translucid-pamantii aglutinati in grupuri si lipiti de piatra subacvatica unduiesc independent de valuri si curenti incercand sa prinda hrana microscopica. Melcii frumos colorati in alb si negru se tarasc alene din alga in alga.

In golful secret… liniste deplina… si mult soare ce incalzeste nisipul si piatra.

Apa si soare, vegetatie si nisip, liniste in ciuda agitatiei de sub oglinda apei.

Ne desprindem de plaja auriu-roscata cu amprenta antropica si continuam pe drumuri pietruite natural sau create intamplator de natura sau om, intoarcem ici colo unde google maps-ul din telefonul lui Marius (boss la Off-Road in Dobrogea, organizator al excursiei in Thassos, responsabil de distractia noastra pe off-road si descoperirile facute pe plajele si muntii insulei, creator indirect al amintirilor) nu se potriveste cu drumul din teren, admiram natura neimblanzita atenti sa nu ne dam dea berbeleacu pe vreo panta.

La un moment dat, off-road-ul se termina si iesim pe sosea. Iesim la asfalt ca sa il parasim ceva km mai jos unde intram spre plaja Kalami.

Un alt golf protejat de curenti prin peretii de piatra de pe laterale. In centru, o plaja nu foarte lata ce incepe dintre maslini. Nisip grunjos amestecat cu pietricele mici. Un viitor beach-bar se ghiceste in platforma din lemn fixata in pamantul nisipos dintre maslini. Acum e liniste. Nu sunt sezlonguri, nu sunt coctail-uri si nici muzica, turisti… doar noi. Liniste si soare.

Giola e urmatoarea oprire. Poate mult prea mediatizata, Giola este mai mult o atractie geologica. Dar nu este singura de pe insula. Este doar, probabil, cea mai mare si in mod sigur singura accesibila tuturor. Astfel de caldari cum este cea de la Giola se mai gasesc ascunse in terasele muntoase ale insulei. La fel de verzi ca Giola dar probabil inaccesibile in slapi. Le-am vazut doar pe google maps dar as vrea sa incerc o aventura pe jos pana la ele. Macar sa nu mor de curiozitate… sunt sau nu accesibile? E Giola doar marketing sau e singura unde chiar te poti bucura de apa verde, calda si fara valuri si de o saritura de la aproape 18 m inaltime intr-o piscina de 8 m adancime?

La Giola am ajuns pe off-road, am avut intentia sa oprim in prima parcare (adica zona de pamant tasat) de dupa portile metalice ce indica intrarea catre Giola dar un baietas care nu prea rupea engleza ne-a dat un bilet cu o mazgalitura si ne-a zis sa continuam drumul pana jos. Jos insemnand la restaurant unde exista un fel de parcare. Aceasta parcare de pamant batatorit, parca un pic mai dreapta ca cea de sus, este gratis cu conditia sa cumperi ceva din restaurant. Eee… da… cred ca am fost singurii care am urmat aceasta indicatie a baiatului de la portile metalice. Nu sta nimeni sa numere masinile si consumatia… cel putin asa cred.  De la restaurant am continuat pe jos drumul catre caldarea Giola. Printre tufe pitice, pietre de diferite dimensiuni si pamant galben, dupa o coborare de vreo 5-10 minute… poate mai putin (in functie de posibilitatile fizice si disponibilitatile la oprit pentru fotografii ale fiecaruia), am ajuns la placile de piatra ale plajei Giola. Pe dalele alb-gri dispuse in straturi ca foietajul placintelor grecesti, mai cobori un pic si zaresti caldarea verde ce contrasteaza cu griul pietrei si albastrul-bleumarin al marii de dincolo de stanca. 

Cam multa populatie umana la Giola in luna mai pentru gustul meu. Nu prea inteleg de ce ai vrea sa stai la plaja acolo. De scaldat e cam greu, marea e aproape inaccesibila in acea zona, caldarea verde nu are un diametru care sa cuprinda prea multi turisti… de bronzat nici aia nu e usor fiindca pietrele din jurul caldarii sunt late, albe, tari si usor alunecoase. La Giola e fain sa te duci pentru sarituri de la inaltime, pentru o baie scurta si un uscat rapid sub soarele grecesc, apoi sa pleci.

Lucru pe care l-am facut si noi urcand apoi panta, care acum pare mai abrupta, pana la restaurant.

De la portile metalice ale intrarii catre Giola o luam pe un scurt drum de pamant si piatra in dreapta catre plaja de la piciorul manastirii. Plaja Livadi. 

Langa ea, ocrotita de un dinte de roca ce se infige adanc in mare, atat de adanc incat nu realizezi ca dincolo de el mai e ceva, se gaseste si plaja Astpas. Astpas cred ca e plaja privata asa cum era si Agia Anna… dar nu sunt sigura fiindca nu am ajuns acolo.

De pe plaja Livadi aflata in golful linistit ce imbratiseaza apa si maslinii, in stanga pe varful stancii se vede Manastirea Arhanghelul Mihail (“Moni Arhanghelu Mihail”… citire dupa ureche). 

Pentru a vizita manastirea ne-am intors la soseaua asfaltata, apoi tot pe sosea am mers pana in Aliki. Pana in Aliki am mai ratat vreo doua plaje sau golfuri salbatice care pareau sa aiba acces pe off-road (una inainte de Thymonia care cred ca era daca nu o plaja foarte privata cel putin o plaja privata, apoi chiar Thymonia beach care e ceva mai civilizata avand hoteluri in jurul ei si Skidra beach care e la ceva distanta de civilizatie, dincolo de Kekes beach care e mai degraba restaurant decat plaja).

Apoi a urmat Aliki. Ignoranta ca intotdeauna habar nu am avut ca aici e mai mult decat o plaja. De fapt, plaja nici nu e cine stie ce. E o plaja pietroasa, la care nu poti ajunge decat daca treci prin vreun restaurant din cele intinse pe toata lungimea plajei. La strada restaurant, la apa sezlonguri ce apartin restaurantului respectiv. Locuri de parcare… doar in parcarile restaurantelor. Noi am lasat masina langa un gard, la indicatia unui pustan ce era acolo pe post de “baiat de treaba”… adica te pacalea ca mai incolo parcarea se plateste, sa lasi masina unde iti face el loc si bineinteles… sa ajungi la plaja prin restaurantul in care lucra el. Ideea era de fapt sa mananci in restaurantul respectiv. Sincer, nu mi-a placut moaca nici unuia din cei care patronau restaurantele alea. Desi zambeau si se dadeau prietenosi, desi in momentul in care auzeau ca vorbesti roamana incepeau sa enumere cati prieteni romani au ei, erau falsi, avari, bagaciosi si sufocanti. Iar asta prin restaurantul caruia am trecut ca sa ajungem la apa, mai avea si samanta de proxenet in el… cred… fiindca la ora la care noi ne-am intors de pe coclaurii Aliki, el incarca in masina vreo 4 fetiscane supermachiate, aranjate si cocotate pe tocuri. Masina, bineinteles, un mercedes de tip limuzina, cu geamuri cat de negre posibil.

Trecand peste mercantilul restaurantelor si parcarii fortate, peste plaja de care nu am putut sa ne bucuram din cauza indivizilor care trageau de noi sa ne oprim in restaurantele lor, cand obosita si usor enervata de insistenta respectivilor voiam sa ma intorc la masina, vad ca Marius de la Off-road in Dobrogea plecase de nebun in lungul plajei spre padurea de pini. O luam dupa el mai mult de frica de a ramane singuri cu vulturii comertului. Cand ne-am apropiat de pini am observat o carare batatorita si marginita spre mare de un parapet din lemn. Pinii se aplecau usor spre ea parca dorind sa ii protejeze linistea si salbaticia. O luam si noi dupa Marius sa vedem pana unde duce cararea. Cararea ocoleste urcand usor tot malul golfului si se pierde pe marginea apei in curbe molcome.

 
 Acolo unde civilizatia agresiva ramane in urma, incepe civilizatia calma. In linistea valurilor si strigatul pescarusilor se deschid in fata noastra ramasite ale anticei Grecii. Blocuri de marmura taiate drept, aluneca despartind apa cu sulite lungi de piatra alba si gri. Alte blocuri de marmura rup furia apei asezate paralel cu malul parca formand un dig. 

Cararea continua lasand pe dreapta, in mare, blocurile mute dar atat de ofertante pentru imaginatie. Apoi urca si parca nu mai urmeaza marginea apei atat de aproape. In stanga, ocolind spiralat varfuri mici de deal, cararea, ce pare acum cararea lui Dorothy din Vrajitorul din Oz, ne spune povesti antice. Despre cariera de marmura ai carei pereti ii si vedem sapati in inima peninsulei Aliki, despre vapoare ce incarcau marmura, despre cum era ea taiata din malul scaldat de ape si cum cand la mal nu s-a mai putut exploata marmura, locul a devenit doar un peisaj demn de poveste si vis. Tot cararea povesteste despre o pestera cu intrare verticala, mai degraba asemanatoare unui mormant, ce e posibil sa fi fost loc de rugaciune pentru primii calugari crestini si despre un templu ale carui arcade si ziduri o data marete se intind acum pe varful dealului spunand istorii celor ce vor sa le asculte. 

Apoi cararea coboara catre cealalta parte a peninsulei Aliki, dupa ce te-a plimbat pe malul vertical de marmura, prin cariera veche, pe langa vestigii ecumenice, catre temple pagane ce aproape isi inmoaie zidurile in apa linistita a golfului de la Ruin’s beach (adica plaja ruinelor… nici nu-mi dau seama de ce i-au zis asa!). Un intreg parc intins pe o suprafata bunicica in care ai si mare si munte, ai si istorie dar si natura, ai nelinistita curiozitate a trecutului si calmul plimbarii in prezent. Dupa ce trece pe langa un mormant antic cararea se sfarseste in ceea ce de fapt era inceputul parcului arheologic Aliki. O poarta frumoasa din lemn si piata si niste placi indicatoare te orienteaza si iti comunica clar ca de acolo incepe parcul si situl arheologic Aliki. Dar noi, in nestiinta noastra si ignoranta totala, am facut drumul invers. Acum nici nu mai conteaza, ma bucur ca l-am facut si ca nu am ratat cea mai frumoasa parte din Aliki speriata de barurile de pe plaja.

Cand ajungem la parcarea de langa gard, traversand strada principala din Aliki, e deja seara. Soarele dispare incet ascuns de apa sau munte, depinde de ce parte a golfului te gasesti. Lumina devine rosie si pamantul fierbinte cromatic ne ameninta cu lasarea noptii. Daca nu ar fi fost aceasta amenintare si faptul ca mai aveam foarte multe de vazut as mai fi bantuit prin parcul Aliki. Mai erau multe carari de parcurs, multe pietroaie de admirat, multe povesti de re-creat… cel putin asa simt eu.

In fuga aproape, ne indreptam pe cea mai asfaltata sosea posibila, soseaua ce da ocol insulei Thassos, catre urmatoarea plaja. Nu mai avem timp sa incercam iesiri catre plaje secrete, pe drumuri de off-road, asa ca ne multumim cu asfaltul si plaja Paradis. Paradise beach… fiindca in mod sigur suna mult mai bine in engleza. De sunat o suna mai bine in engleza, de aratat arata la fel. Habar nu am de ce ii zice Paradise beach… e  adevarat ca e o plaja ceva mai lata ca celelalte, dar in afara de insula ce rasare din fundalul apei nu are nimic de paradis. Stanci stacojii o inconjoara, pamantul de aceeasi culoare deseneaza drumul pana la nisipul gri-argintiu. Cativa copaci imprastiati aleator mai schimba monotonia liniilor drepte. Sezlonguri si baruri… cam asta e Paradise beach. Poate ca numele i se trage de la insula… intr-adevar insula ca o cusma suspendata intre apa si cer, ascutita si verde e o perspectiva frumoasa cu tendinta la vis.

Plecam de pe Paradise beach fugariti de noapte si usor dezamagiti de peisaj. Numele promitea mai mult.

Noaptea e pe urmele noastre asa ca sarim peste plaja Kirina desi parea destul de lunga si ofertanta ca peisaj, si ajungem la Golden beach.

Golden beach (sau plaja aurie)… e hai! Noaptea nu era deloc aurie acesta plaja. In schimb avea o pietonala ce se desfasura intre mare si un rand de terase pline de turisti. Si daca intre bani si aur poti pune egal, atunci numele de golden i se potriveste fiindca la cati turisti erau la terase sigur facea multi bani acea plaja.

Am traversat pietonala si am intrat pe un drum privat si foarte intunecat catre dreapta, oprindu-ne in usa unei resedinte grecesti. De acolo, de sus, din poarta omului am admirat luminile barurilor si hotelurilor din Golden beach si am incercat sa imortalizam energia vitala tradusa in energie luminoasa.

Coboram in viteza de pe deal si printr-o noapte densa incercam sa nimerim drumul forestier catre Porto Vathy si Marble beach. Cele doua minuni, situate foarte aproape una de cealalta, in principiu foarte asemanatoare sunt de fapt foarte deosebite. Porto Vathy beach este o plaja infipta cu forta intr-un port industrial unde noaptea, asa cum am ajuns noi acolo, vapoare imense incarca marmura. Praful alb se inalta formand fuioare ce transforma zona intr-o poveste invaluita in ceata.

La nici o aruncatura de bat, plaja de marmura (Marble beach) este in exclusivitate turistica. Atmosfera alb-albastra a barurilor si a nisipului transforma o plaja artificiala intr-un moment de eleganta naturala. Nisipul de la Marble beach este de fapt piatra de marmura adusa din carierele vecine si turnata in golf. Apa capata nuanta albastru-turquoise transparenta asortandu-se cu scaunele barului de la intrarea pe plaja. O afacere bine pusa la punct, unde o cola la doza e 2 euro.

Noaptea, sub luminile pazei (fiindca are paza) plaja e gri deschis, apa e neagra si atmosfera arata ca negativul unei poze vechi.

Prima zi de numarat plaje in Thassos ia sfarsit aici, ne intoarcem in urmatoarea zi sa ne continuam aventura. Bineinteles continuam de unde ne-a oprit noaptea anterioara… Marble beach. Pe lumina avem timp sa simtim bilutele delicate de marmura sub talpi, sa ne inmuiem in apa ireala, sa ne clatim ochii cu albastrul cerului.  Dar e cald, prea cald.

In Jimny-ul nostru decapotabil e mult mai racoare… atunci cand ne deplasam bineinteles… si cu conditia sa nu fim pe drumul pietruit (sau nu) ce duce de la principala asfaltata catre plaja de marmura. Pe acest drum la fel de alb ca plaja, daca te intalnesti cu o alta masina esti trist… vei fi invaluit imediat intr-un nor fin de praf de marmura. Ideal! E surprinzator ca in aceste conditii oarecum “barbare” am vazut oameni ce se deplasau pe jos catre plaja. Iar drumul nu e scurt deloc… ai destul timp sa te bata soarele in cap si sa aspiri cel putin un kilogram de praf.

Parasim plaja de marmura si ne continuam ocolul insulei pe partea sa vestica. Plaje private, mici pontoane, golfuri ascunse privirii, povesti fara nume pe harta insulei. Le atingem pe fiecare in parte deviind de la soseaua asfaltata ori de cate ori avem ocazia, pe cate un drumusor pietruit sau doar de pamant.

Ultima plaja cu nume… Papalimani beach. Undeva, langa o zona batatorita, ca o parcare de pamant si umbrita de pini, lipita de soseaua asfaltata. Din aceasta pseudo-parcare se desprinde un drum abrupt format din trepte si pante. Jos o plaja si un bar. Sus, salbaticia stancilor din pravalisul malului. Pini batrani, contorsionati in crestere de briza insulei tin malul de piatra oprindu-i intentia de autodistrugere. Marea, jos, se zbate intre cateva stanci negre. Chiar daca soseaua principala e la cativa metri, aici intre pini e liniste.

Pauza s-a sfarsit, inca putin si bateriile aparatului foto se sfarsesc si ele asa ca ne indreptam spre cazare.

Pe drum, dincolo de malul abrupt se ghicesc alte plaje salbatice, dar nu avem cum sa ajungem la ele. Nu se deseneaza nici un fir de drum catre apa.

Ajungem la hotel Life’s Moments. Ne parcam… noi si masina, la umbra terasei. O cafea, un dus si coboram pe plaja din fata hotelului, pe niste darapanaturi de trepte de pe o proprietate ingradita cu gard dar parasita in aparenta.

Aceasta plaja ne este deja prietena. Ne-am mai vazut. Acum ne salutam cu drag. 

Am inceput tura de plaje pe bucatica de plaja dintre Limenaria si Potos, am atins in prima zi plajele din estul insulei apoi in a doua zi pe cele din vest, am incheiat tura pe aceeasi plaja mica si pietroasa.

Fiecare plaja din Thassos, fie ea turistica sau nu, la vedere sau ascunsa, fiecare bucata de pamant ce se amesteca cu apa marii are farmecul ei mai salbatic sau mai antropic. E frumos sa te relaxezi pe un sezlong sau chiar direct pe nisipul plajelor turistice dar este extraordinar sa iti cauti un loc sigur pentru a admira pietrele unei plaje salbatice.

Ca la fiecare experienta, fie ca e vorba de primul impact, de tura pe varful Ypsarion sau pe plaje, Thassos stie sa isi varieze peisajele in asa fel incat sa creeze in mintea si inima turistului un mountagne-rousse de trairi. Vrei sa stai dar te mana curiozitatea, ai vrea sa fugi dar te tine calmul locului.