Excursie fugarita la Cascadele Krushuna, pestera Devetaska si orasul Lovech - Bulgaria

A doua oara cu cei de la “Hai sa socializam”. Prima ieseala cu ei, la Canionul Emen si Ekopateka Hotnitsa se pare ca nu ne-a ajuns.

De data asta o biserica, o cascada (sau mai multe imprastiate pe un versant de munte), o pestera si un oras cu cetate. La biserica nu am mai ajuns fiindca am pierdut doua ore in vama. Nu pentru ca ar fi fost aglomerat. Ci pentru ca soferul nu avea actele autocarului la el. Bulgarii nu l-au crezut pe cuvant, asa ca a trebuit sa asteptam un alt autocar din Bucuresti, de data asta cu actele la el. Dupa doua ore de socializat in benzinaria din Giurgiu a aparut si autocarul.

Ne-am imbarcat si am plecat spre o noua incercare de a trece granita in Bulgaria. Au fost ceva disensiuni la imbarcare fiindca dupa 2 ore se formasera deja grupulete ce au vrut sa stea pe locuri apropiate si in autocar, asa ca atunci cand a trebuit sa ne reluam locurile le-am gasit ocupate… asta e… ne-am repozitionat incercand sa nu pastram resentimente.

Chiar daca noi ne ciondanim pe locuri in autocar, drumul continua. Prima oprire trebuia sa fie biserica Basarabov (ruda cu bisericile in piatra de la Ivanovo sau Aladzha doar ca inca utilizata ca lacas de cult). Nu a mai fost sa fie… socializarea din vama ne-a costat timp pretios de vizitare. In urma votului din autocar am avut de ales intre Basarabov cu biserica si Lovech cu podul acoperit. Majoritatea a ales podul. In Lovech, pe varful dealului exista si o cetate reconditionata… macar zidurile exterioare… Numai cei iuti de picior au avut curajul sa se aventureze pana la cetate. Ghidul ne-a zis ca drumul pana la cetate dureaza jumatate de ora… de fapt tot drumul dus-intors si vizitarea rapida a edificiului dura jumatate de ora.

Dupa ce s-au operat taierile de pe lista cu puncte de interes, am ramas cu doua obiective frumoase… care din pacate le-am facut tot fugarite. Cine e de vina ?… Pai… Bogdan de la “Hai sa socializam” si hai-hai-ul lui…  Cred ca in curand asa o sa ii ramana numele: Hai-hai!

Prima oprire, prima drumetie: Cascadele Krushuna.

Nimeni nu te pregateste pentru ce ai sa gasesti acolo… nici pentru frumusetea cascadelor si nici pentru dificultatea drumului de parcurs.

Ca de obicei, inainte sa plec intr-un loc incerc sa ma documentez de pe alte blog-uri sau site-uri oficiale despre drum si puncte de interes. Despre Krusuna am gasit ca drumul cuprinde o panta de vreo 200 de metri. Dar nu m-a lamurit nimeni, nicaieri ca aceasta panta ar avea inclinatie de aproape 15% si ca e de fapt o carare prin padure.

Dupa drumul de aproape 2 ore cu autocarul pe clasicele sosele bulgaresti rupte si carpite, inguste si sinuoase, oprim in fata unui complex balnear cu o piscina cu apa minerala. Langa complexul cu piscina, ingradit regulamentar si cu taxa de intrare, in dreapta se gaseste o casa de bilete, afisele macar sunt bilingve (bulgara si engleza)… sau erau cand le-am vazut eu, inclusiv lista de preturi. Alaturi de bilet, la casa de bilete am primit si o harta a traseelor de la cascadele Krusuna. Unu’ rosu, unu’ albastru. Harta e in pretul biletului … cred. Noi am primit-o “by default” si cand am intrebat de pret bulgaru’ a facut gestul de nimic. Asa sa fie!

Cu harta in mana, o luam agale in grup aproape compact pe drumul lat ce trece prin dreapta piscinei. Zic aproape compact fiindca cu fiecare metru parcurs ne lungim din ce in ce mai mult, ramanem in urma sa facem poze. Cu aceasta ocazie am inteles si de ce Mihai, voluntarul de la “Hai sa socializam” imputernicit cu impingerea de la spate si supervizarea noastra, e tuns zero! Cu atatia ametiti care dispar prin cate un boschet pentru a prinde ei cadrul cel mai frumos cu cea mai frumoasa apa, frunza sau insecta, daca nu ar fi tuns asa scurt, Mihai si-ar smulge parul din cap ☺ .

Initial drumul e lat, asfaltat. Pe dreapta ramane un restaurant si un mic hotel. Apoi drumul se transforma intr-o mica parcare, o zona mai larga unde se gaseste un pseudopunct de informare turistica, inchis in februarie si niste toalete publice prea putin functionale (Toalete functionale, dar pe care mai bine nu le utilizezi, se gasesc in fata complexului balnear cu piscina, acolo unde ne-a lasat autocarul).  Pe deal printre copaci se ridica o casa… nu stim daca resedinta privata a vreunui bulgar bine infipt in societate sau un alt hotel.

Dupa drumul largit in ceea ce era probabil o parcare, separat printr-o bariera de zona asfaltata, incepe un drum forestier ce tine dreapta ascendent. Placi indicatoare scrise doar in bulgara zic ele ceva acolo despre trasee. 

In stanga si direct ascendent printre copaci porneste o poteca umeda si noroioasa. Bineinteles ca noi pe aceea o urmam. Si incepem sa urcam. Pe trepte improvizate din radacini de copaci sau crengi fixate rudimentar cu bucati din lemn, prin pamantul reavan ce ni se lipeste de bocanci, tinandu-ne de copaci pentru a preveni alunecarea.  Cararea printre copaci are doua parti ascendente despartite printr-o portiune plata, scurta. Nu e distanta foarte lunga de urcat dar daca nu esti pregatit psihologic pentru ce urmeaza pare o ascensiune imposibila. Din cararea namolita continuam pe drum forestier. 

Pe stanga perete ascendent de piatra, impunator, aproape amenintator, martor al proceselor de incretire a scoartei, a tumultului techtonic. In dreapta rapa in care isi deseneaza drumul raul. As vrea sa stiu de unde e raul aparut, ce ape il hranesc… si daca are un nume al lui sau pur si simplu cascadele l-au contopit in identitatea lor. La capatul urcarii drumul ajunge intr-o poienita langa cu o grota nu foarte adanca si lacul ca o balta ce ce umple static mica pestera si care se scurge alene la vale pentru a se uni cu raul adevarat. 

Raul involburat ce da nastere cascadelor pare sa tasneasca direct din peretele de piatra, dintr-o alta pestera, ascutita, triunghiulara, agresiva ca si apa ce cu forta se avanta catre padure. Apa are culoarea altei lumi… se scurge verde smarald prin iarba cruda, intepenita in crestere, pe pietrele gri metalic colorand peisajul iernatic al unei zile mohorate de februarie. Sunetul profund al modelarii pietrelor, semn al fortei cu care apa se grabeste cate vale umple aerul. Din poienita, unde se gaseste si un loc de odihna, continuam pe poteca de pamant pe marginea firului apei. Ajungem intr-un loc de asa zisa belvedere. Jos, printre copacii desfrunziti raul impletit cu piatra naste minuni. Poteca coboara… dar noi aici ne oprim si dupa o scurta bulversare turistica in care intrebarea principala a fost de ce nu continuam pe carare, ne intoarcem pe acelasi drum catre intersectia de la poalele versantului. 

Trebuie sa recunosc ca, nestiind ce va urma, am fost dezamagita ca nu am continuat pe poteca spre alte zone de belvedere ce pareau mult mai ofertante decat punctul in care ne oprisem noi. Iar faptul ca intrebarea noastra legata de intoarcere a ramas retorica, nici unul dintre organizatori nedandu-ne raspuns a accentuat bulversarea si frustrarea. Dar ne-a trecut repede fiindca dupa coborarea rapida am avut iar ocazia sa descoperim minunile raului.

De la bifurcatie, sau hai sa ii zicem zona de unde ne-am desprins din drumul asfaltat si am luat-o pe cararea de pamant cu inclinatie amenintatoare printre copaci, acolo unde erau o gramada de indicatoare in bulgara, am continuat pe drumul ce continua pseudo-parcarea, drum al carui asfalt se termina intr-o bariera.

Am trecut de bariera si am continuat pe drumul pietruit si cu panta blanda. Nu dupa mult timp in fata noastra… bine, mai degraba pe dreapta drumului, se deschide alta priveliste din alta lume. Resturi de ziduri de piatra, acoperite de iedera si ferigi verzi apara un rau ce formeaza mici cascade si intre ele lacuri circulare ca niste semilune turquoise. Legende se nasc in ochii si mintea de turist… ziduri vechi, castele poate disparute sau poate niciodata construite… vraji sau vrajitori… un teritoriu al visului cu ochii deschisi.

Timpul nu ne permite, cel putin in viziunea lu’ Bogdan de la “Hai sa socializam”, sa ramanem in admiratie prea mult timp. Rezumam povestile imaginatiei rapid si continuam drumul. Ultima oprire e o cascada ca un tort de stanca si pamant reavan cu mai multe etaje rotunjite, cu decoratiuni din iedera si feriga cu frunza lata,  pe care apa se scurge ca o ciocolata bleu si verde, mata si transparenta in acelasi timp. Traversam podul peste raul format din apa cascadei si ne continuam drumul, de aceasta data descendent pana inapoi in zona de asa-zisa parcare, langa centrul de informare turistica inchis si cu aer de cladire bantuita.

Poate ca drumul a fost rapid, visul nu s-a putut dezvolta asa cum mi-ar fi placut, ochii nu au avut timp sa absoarba fiecare nuanta de verde sau gri si nici creierul nu a avut timp sa o proceseze indeajuns dar a fost destul pentru a ramane cu un dram de bucurie in suflet, cu o senzatie de pace in minte si mai ales cu dorinta de a reveni.

Incercam sa lasam pamantul bulgaresc la locul lui stergandu-ne bocancii pe pietrisul din fata autocarului. Luam magneti de 2 leva (aveau si mai scumpi… pana la 4 leva aveai de unde alege) de la magazinasul de peste drum si plecam spre urmatoarea destinatie, pestera Devetaska.

Pestera Devetaska… o minune carstica ascunsa de paduri si aparata de un rau ce trece paralel cu versantul in care se gaseste pestera si perpendicular pe drumul de acces catre aceasta. Traversata si ea de un rau, pestera are vreo 2 km lungime din care vizitabili mai putin si o inaltime de aproape 35 de metri. Dar nu asta e deosebit la ea. Uimirea vine din formele pe care natura le-a creat aici. Roca moale, sapata la interior de micul rau ce traverseaza pestera, inmuiata de la exterior de ploile ce au spalat versantul muntelui, a cedat presiunii timpului si apei si s-a prabusit formand niste gauri imense in tavan. Prin gaurile respective intra lumina din plin si as vrea sa fiu aici intr-o zi cu soare fiindca banuiesc ca se formeaza coloanele acelea de lumina ce coboara prin tavan hranind pamantul cu caldura lor.

Vremea mohorata a zilei de februarie nu ne-a oferit prea multe oportunitati. Totusi oricat soare ar fi prezent, sau absent, peisajul Devetaskai este deosebit. Si aici verdele crud si intens al ierbii ce creste pe malul raului subteran da un aer mistic, un aer de legatura intre real si fantastic. Parca te astepti in orice moment de sub o frunza sa zboare o zana mica sau o pasare maiastra sa coboare de undeva din inaltul tavanului intunecat.

Liliecii protejati prin lege si-au gasit lacas si aici. Ceva mai sigur prin inaltimea comfortabila a pesterii. Pestera a fost amenajata prin fonduri europene, la intrare platesti 2 leva si apoi esti liber in explorare.

Autocarul ne-a lasat undeva intr-o margine de drum, parcare relativ definita. La dreapta un pod de beton strajuit de o bariera. Langa bariera casa de bilete, panouri indicative si un motan sensibil la turisti.

Platesti, apoi treci podul peste raul paznic al pesterii. Dincolo de pod se termina betonul si incepe lemnul si pietrisul. O carare lata patrunde in pestera. De la intrare pestera nu pare cine stie ce… Mai mult atrage atentia raul mic si molcom ce curge in stanga drumului. Ferigile verzi au invadat laturile sale, lumina din tavan le-a hranit asa ca verdele frunzei e crud, puternic si te atrage provocand visul. 

Mergi alene pe langa rau, in dreapta cupola pesterii, apoi o daramatura si un tunel. In fata o bariera. Pana aici se viziteaza. Dincolo de bariera e teritoriul liliecilor. Cercuri parca facute ce civilizatii extraterestre se vad schitate pe podea. Si dincolo de tunelul din piatra, in spatele daramaturii aceleasi cercuri. Daca nu ar exista panoul de la intrarea in pestera care instiinteaza asupra faptului ca aici s-a filmat nus ce productie cinematografica, ai avea o strangere de inima. Oricum, chiar si in aceste conditii, cercurile alea imense de pe pamantul pesterii tot iti provoaca imaginatia dand aripi unor scenarii proprii.

Te intorci… si atunci realizezi ce inseamna pestera Devetaska… Daramarea tavanului, apa ce curge usor prin gaurile formate, plantele ce se coboara dulce catre sol, lumina difuza ce patrunde luminand pamantul si arcada pesterii. Cand stai in capatul pesterii, acolo unde se termina partea vizitabila, abia atunci vezi adevarata Devetaska. Inchisa, rotunda catre sol prin arcade, deschisa catre cer prin orificiile tavanului, intepenita in nemiscarea pietrei, vie in apa si plante, lilieci sau porumbei, reala prin noroiul de pe calea de acces, fantastica prin lumina filtrata din tavan. 

Incet, cu privirea incercand sa cuprinda tot te deplasezi catre iesire. Parca asta nu e tot… sau poate este tot… chiar daca pasii ne scot la lumina zilei de februarie, mintea ne adanceste in povestile nespuse si nevisate inca ale pesterii Devetaska.

Trecem iar podul de beton, sec, modern, fara vis.

Urcam in autocar cu ochii inca plini de imaginea pesterii.

Plecam spre Lovech. Ploaia incepe sa ude drumul, parca lacrimi ale despartirii noastre de vis.

Orasul Lovech… fata de celelalte doua opriri pare fara poveste. Un oras bulgaresc, cu blocuri insiruite ca soldateii pe marginea drumului, prozaic, fara povesti romantice. Imaginea de la sosea e usor dezolanta, rece si plouata. Langa podul acoperit coboram din autocar. Cine doreste ia drumul cetatii cine nu, pierde vremea pe podul de beton acoperit cu lemn ce uneste cele doua maluri ale raului.

In interiorul podului multe magazine de suveniruri, din care nu am putut alege prea multe… am luat un magnet la un pret prea mare… in rest, nimic. Daca vrei sa toci bani aiurea, pe nimicuri, se duc rapid mai mult de 50 de leva in boutique-urile podului acoperit.  

Fiecare vanzator isi afisa marfa cum putea el mai bine. Din pacate putine produse cu adevarat autentice… restu’ doar produse de serie fara identitate proprie. La mijlocul podului, intr-o zona mai lata, ca o bula, un centru de informare turistica. Bula atemporala a istoriei orasului ce prezinta cetatea si cateva elemente din istoria orasului… oameni si locuri, evenimente marcante. O initiativa buna avand in vedere ca multi se duc in Lovech fara sa studieze istoria locului. Pe mine m-a interesat mai mult panorama ce se poate admira de la geam.

Probabil la o plimbare mai lunga as fi avut mai multe locuri de descoperit in Lovech. Am vazut niste fotografii foarte faine cu sculpturi si stradute din micul oras bulgaresc.

Recunosc ca ploaia marunta, fugareala timpului scurt si oboseala acumulata m-au facut sa nu imi doresc sa vad prea mult din oras.  Podul acoperit m-a dezamagit. Cetatea nu am apucat sa o vizitez. Singurul lucru care mi-a placut in Lovech a fost linistea si pustietatea relativa a dupamiezei unei sambete de iarna.

Retospectiv ma tot gandesc daca manastirea Basarabov ar fi meritat mai mult. Pana nu o vizitez nu am de unde sa stiu.

Drumul de intoarcere pare totusi scurt… desi e ploios si intunecat…

Noaptea si imaginile intiparite pe circumvolutiunile creierelor noastre nu ne dau pace. Un rezumat involuntar al zilei se deruleaza in minte. Adorm cu pestera si cascada in gand. M-am re-indragostit de zane!

Ekopateka Hotnitsa, cascada Kaya Bunar - Bulgaria

O dupa-amiaza frumoasa de iarna in Bulgaria. Un drum lung cu autocarul de la Bucuresti la Emen, oprire pentru a vizita canionul Emen si cascada, un drum scurt cu autocarul pana la Ekopateka Hotnitsa (localizata langa satul Hotnitsa, in zona Veliko Tarnovo) si cascada de smarald cum i-as zice eu (cascada Kaya Bunar cum ii zice pe numele ei bulgaresc).

Tura de la Hotnitsa nu e una lunga. Intr-o ora e gata.

In schimb tura aceasta e solicitanta... si impresionanta.

Nu e un traseu pe care sa pleci cu ruccsaci sau alte echipamente. Doar bocanci speciali antiderapanti si rezistenti si in functie de anotimp ceva imbracaminte corespunzatoare.

Ekopateka Hotnitsa nu te minte, nu te amageste. Incepe direct cu urcare pe trepte de lemn, brumate in ianuarie.

Nu termini bine urcarea, te minunezi de traseul raului verde-albastrui aproape ireal, si de caderile sale de apa, si ajungi pe podul de lemn. Apoi printr-o trecere stramta intre doi pereti de stanca. Apoi iar o mica poienita si o cascada, si iar scari, si iar poduri din lemn peste rau.

Iarna, pana si lemnul parapetelor de pod si trepte sunt reci si inghetate. Mana nu prea vrea sa se sprijine de ele dar alte puncte de sprijin nu poti gasi.

Urcarile pe treptele de lemn sunt aproape verticale. Coborarile le faci cu spatele pe aceleasi trepte ce sfideaza legile fizicii.

Lemnul se termina, incepe piatra. Cararea e abia definita printre stancile ce ies tupeiste din pamant. Mici si mari, rotunde sau plate, inghetate in ianuarie si periculos de abrupte. Un semn scris pe piatra cu spray iti arata calea pe care sa apuci... mai corect piatra pe care sa te cateri.

Fara ghid sau insotitor de grup care sa stie traseul nu cred ca te poti descurca pe aceasta poteca fantastic de frumoasa dar periculos de neprietenoasa cu cei ce nu sunt invatati cu muntele.

Noi am avut parte si de ghid insotitor al grupului, baietii si fetele de la “Hai sa socializam” dar si de ghid local in persoana unui bulgar care abia rupea engleza dar avea un suflet mare si care am reusit sa ne lamurim ca pastorea acea zona fiind responsabil de poteca minunat de salbatica.

Dupa urcarea abrupta pe lemn si pietre, poteca se continua pe coama muntelui si dupa scurt traseu serpuitor incepe sa coboare panta catre locul de unde a inceput.

Locul de parcare, locul de inceput de traseu si locul de final: cascada Kaya Bunar.

O minune de apa intr-o culoare ireala, smarald in forma lichida ce se scurge de pe roca modelata bland.

Toamna trecuta a golit copacii de frunze, a intins covor auriu pe pamant iar iarna ce se desfasoara timid coloreaza in argintiu peisajul crosetand apa solidificata pe marginea cascadei si raului.

Admiram cascada. Suntem iar ultimii care ne desprindem de natura.

Incercam sa luam magneti de la baruletul din poiana de langa cascada. Nu reusim. Nu avea magneti... nici cafea nu avea... acolo curentul electric vine de la soare (echo electricitate) si in ziua respectiva nu a vrut soarele sa colaboreze. Cel putin asa ne-a zis in engleza lui ciuntita bulgarul insotitor.  Tot el se ocupa si de baruletul din poiana.

Poate la vara o sa avem mai mult noroc... Cei de la “Hai sa socializam” ne-au zis ca vara, acolo in poiana, bulgaru’ nostru face si gratar.

Parasim Ekopateka Hotnitsa si cascada Kaya Bunar cu o bucurie a invingatorului in suflet, eliberati parca de griji si incarcati cu emotia parcurgerii acelei poteci cu scarile ei verticale si pantele pietroase.

Ramane valabil ce am zis si cand am plecat din Canionul Emen: mai sunt 3 anotimpuri in care aceasta zona trebuie descoperita.

Canionul si pestera Emen plus o cascada cu povesti (Momin Skok) - Bulgaria

Pe principiul “I hate morning people, or mornings, or people” m-am trezit ca intr-o zi de ianuarie ma tratez de toate 3.

Adica… am pus destu’ pe butonu’ de inscriere a unei pagini de facebook numita “ Hai sa socializam” si mi-am achizitionat o excursie cu plecare la 6 dimineata (!), din Bucuresti, cu autocarul plin de oameni (!) catre Bulgaria de nord-vest… mai mult vest, anume in Emen.

Uite-asa am pus ruccsacii in masina, si la 3 dimineata am plecat, pe o ceata crunta catre Bucuresti. Cu ceva noroc am ajuns… deja obositi… la 5.45 la punctul de intalnire cu autocarul.

Noroc ca drumul pana in Emen dureaza aproape 5 ore cu tot cu zonele de sate bulgaresti in care te ratacesti pe stradutele inguste, tacute si prost semnalizate. In acest timp un om normal la cap ar dormi pregatindu-se pentru tura ce urmeaza. Eu nu! Am stat cu ochii atintiti in geamul negru pana ce s-a facut dimineata. Cand lumina a inceput sa sparga intunericul am admirat peisajul inzapezit si colorat de razele soarelui de iarna.

Si cand deja aveam impresia ca am trecut in alta dimensiune spatiala si temporala, cu casute din chirpici si piatra inramate de garduri inalte ca zidurile de cetate plasmuite din aceleasi materiale, cu poduri inguste din piatra si capete de pod greu de evitat in curbe stranse, am ajuns la locul de final si de inceput. Final de drum  motorizat, inceput de drum-etie. Afara, desi soarele radea cu toate razele sale, temperatura ambianta abia dezgheta cele 0 grade din termometre.

Cu soarele in motul caciulilor si gerul in botul bocancilor, cu ruccsacii in spinare, pornim catre aventura noastra. Initial am urmat soseaua pana la placa de intrare in localitatea Emen. De la placa indicatoare am cotit la stanga pe drum forestier. In fata noastra incep sa se ridice peretii vechilor munti, pastratori de comori geologice.

Drumul forestier urca usor catre prima oprire... pestera Emen. Undeva la ceva zeci de metri deasupra drumului se deschide intrarea in pestera. Catarata acolo parca in incercarea de a se ascunde de turisti. Pestera este salasul a vreo 6 specii de lilieci si declarata monument natural. Niste influenti investitori au incercat sa ridice... sau sa ingroape... depinde cum vezi situatia, un hotel in si deasupra pesterii. Ruinele constructiei neterminate din pestera dau un aer de film pesterii ne-amenajate. Peretii de caramida ai hotelului taie acut onduleurile peretilor de piatra ai pesterii.

Valurile de roca se unduiesc in tavanul inalt de aproape 4 metri pe alocuri, coboara dulce spre podeaua inoroita in ianuarie.

Ici colo cate un liliac mic doarme atarnat de perete sau tavan. E perioada lor de hibernare. Inainte de a intra in pestera am fost clar instruiti sa nu ii deranjam punand mana pe ei, desprinzandu-i de piatra sau orbindu-i cu blitul fiindca daca se trezesc din hibernare mor. Din pacate nu toata lumea intelege regulile comuniunii cu natura.

Spre durerea mea... si a liliacului care a fost sacrificat, in grup au existat melteni care din nu stiu (si nici nu pot sa inteleg), ce motive, au desprind liliacul de pe perete si incepusera sa il pozeze, sa ii intinda aripile sa ii “numere dintii” ... Cand le-am atras atentia s-au facut ca nu pricep. Incercau apoi sa agate liliacul inapoi pe perete... de parca ala e un carlig ... bineinteles ca bietul animal nu a putut sa se agate si a cazut ca o piatra pe podeaua grotei. Pacat de el... o viata sacrificata fara motive intemeiate.

Daca nu li s-ar fi zis...

In pestera nu am inaintat prea mult, ne-am oprit la un punct in care tunelul din roca devenea atat de scund si de ingust incat nu se mai putea trece decat taras. Acolo ne-am intors din drum. A fost deajuns cat am tulburat echilibrul naturii. E mai bine asa.

Iesim din pestera, coboram treptele pana la cararea principala, apoi urcam alte trepte catre platoul muntelui si cer continuand calatoria pe versantul muntos. Copacii plini de zapada se scutura usor la trecerea noastra.

In vale raul aluneca nestiut sub pojghita de gheata ce il apara de razele soarelui. Gheata formeaza un curcubeu de nuante serpuitoare ce conduc valea. Fiecare cot al canionului e un punct de belvedere. Orice stanca sau piatra mai plata devine un punct de atractie irezistibila. Punct din care cu nesat absorbim lumina, scriem in memorie imagini, simtim in inima emotii.

Daca nu m-ar fugari Bogdan, conducatorul grupului si organizatorul excursiei, daca Mihai si Valentina nu mi-ar sta in coasta incercand sa imi mareasca viteza de deplasare si sa imi scada perioadele de pauza as ramane muta in admiratie, absorbind energia apei, a muntelui si a soarelui inca mult timp.

Dar... tre’ sa grabesc pasul... sunt cu grupul si nu toti au chef de pierdere in exaltare ca mine.

Incet , incet, din moment admirativ in moment admirativ ajungem la bifurcatie de poteca. O luam in stanga pe drum drept. Chiar daca ascuns pe un trunchi de copac un indicator galben zice ceva in bulgareste (ceva cu apa...) catre dreapta, usor la vale.  Nu trece mult si drumul nostru plat o ia si el la vale... abrupt de data aceasta, pe o panta de noroi inghetat si acoperit de frunzis uscat ce a necesitat folosirea cordelinei de catre organizatori. Am coborat ca pe saniuta, tinandu-ne de funia subtirica prinsa intre copaci, care mai cu fata care mai cu spatele, care mai pe picioare care mai pe fund, glumind de zor asupra situatiei. La capatul pantei, drum lat, pe marginea raului. O luam in dreapta catre vale si stanci.

Drumul trece prin defileul creat de stancile cazute artistic in vale cu mii de ani in urma. Cateva trunchiuri de copaci puse intre ele arata drumul de parcurs. Dincolo de pietre si stanci o alta coborare, topaita din patra in piatra de data asta catre un podet din lemn. Singurul podet accesibil in mod oficial de pe traseu. Pe drumul de pe versant, acolo unde soarele inca patrundea in canion, undeva, intre peretele de piatra si o stanca singuratica mai exista un podet. Dar acela este inchis. Lemnul din care a fost facut nu a rezistat timpului. Nici un alt pod de pe traseu de fapt nu mai e accesibil. Lasate in paragina, intretinute mai mult nu, s-au degradat si acum sunt doar elemente artistice intr-o compozitie picturala. Nu am traversat nici unul din podurile suspendate pe care le-am vazut fotografiate in alte descrieri ale traseului prin canionul Emen. Podetele au ramas doar de decor. Sau... or fi accesibile doar vara... dar nu cred fiindca ce am vazut eu avea banda rosie de semnalizare la intrarea pe podet.

Trecem podetul “safe” si in fata noastra se deschide ea, cascada. O cadere de apa, a carei frumusete nu o poti ghici de sus, cadere de apa ce isi consuma energia si forta intr-un lac ca o piscina rotunda. In stanga peretele s-a surpat dand nastere unei grote. Iarna a desenat filigran in marginile apei, a modelat turturi grei in scobitura grotei. Apa lipsita de energia distrugatoare, paraseste lacul din fata cascadei si isi continua drumul in raul Negovanka (raul ce traverseaza canionul Emen). Cascada poarta numele de Momin Skok... si are si o poveste. Numele sau tradus ar avea ceva legatura cu sinuciderea bulgaroaicelor ce nu doreau sa devina sotii de turci. Exista mai multe variante ale traducerii, toate avand in componenta cuvintele fata si saritura sau aruncare. Nu imi place conotatia traducerii fiindca aduce durere in poveste, asa ca am sa raman la varianta bulgareasca a numelui si la frumusetea rece, de ianuarie, a locului.

La cascada nu am ramas mult timp... de fapt nu stiu daca a fost loc pe traseu unde sa fi zabovit destul pentru a fi eu multumita. Frigul din adancul canionului intra repede in oase, taie orice imbracaminte si raceste tot sangele rapid. Plecam catre zone mai calde. Urcam aceeasi panta cu cordelina dar nu pana in capat, ci deviem usor la stanga. Pe o poteca nu stiu de unde aparuta, presarata cu trepte din lemn ce te ajuta sa urci, printre copaci inalti si subtiri, cu zapada scuturandu-se in mii de picaturi fine sub lumina soarelui. Ajungem la bifurcatia unde la dus am tinut stanga. Trecem pe langa indicatorul galben. Inca putin si suntem iar sus, pe versant, la ultimul punct de belvedere atins in drumul spre cascada.

Ne oprim sa ne incalzim un pic oasele, sa ne ordonam gandurile si sa admiram brandusele galbene ce semnalizeaza intens primavara.

Nici nu ne dam seama cand pas dupa pas parcurgem drumul de intoarcere, pe creasta de acesta data, deasupra pesterii cu lilieci adormiti, pe langa hotelul parasit, si ajungem la autocar iesind din padure printr-un loc cu indicatoare. Probabil pe acolo trebuia sa intram in traseu. Aceleasi indicatoare galbene indica existenta cascadei in adancul canionului.

Noroiul canionului este cu noi, adanc incastrat in talpile bocancilor, cu grija intins pe fetele lor. Unii mai putin norocosi, au purtat cu ei noroiul canionului pe pantaloni si geci sau chiar ruccsaci.

Dar nu e rau. Fara aceste amintiri canionul nu ar fi avut farmec.

Eu ma pot numi “ghinionistul” care nu a avut noroi decat pe bocanci.

Ne suim in autocar si plecam cu imaginile pe retina si carduri foto catre urmatoarea destinatie de socializare a zilei: Ekopateka Hotnitsa si cascada Kaya Bunar. O alta minune pe care iarna o avantajeaza.

Canionul Emen iarna are un farmec aparte dat de copacii desfrunziti ce permit luminii sa incalzeasca valea si ochiului calatorului sa patrunda pana departe, farmec accentuat de raul inghetat ce sclipeste in canion ca o comoara ce te cheama sa o descoperi.

Mai exista 3 anotimpuri de incercat. Trebuie sa ramana pe lista de obiective canionul, pestera si cascada.

Kaliakra - tot turistul o cunoaste, putini o simt

Dupa o seara cu ploaie pe mare, cu aer tare si luna ascunsa in nori, rasaritul a fost si el innorat asa ca am avut ocazia sa lenevim un pic mai mult. Lucru bun pentru mine fiindca adormitul pe balcon, pe timp de ploaie, si-a spus cuvantul si m-am trezit cu durere de cap si ditamai mucalaii ce stateau in calea aerului proaspat. Dar cu chimicale de desfundat nasul, chimicale contra durerilor de cap si o cana mare de ceai fierbinte (adica doua cani mai mici in viziunea restaurantului... nu vindeau la litru) efectele noptii pe balcon s-au diminuat.

Azi este zi de Cap Kaliakra pe bicicleta. Vreo 52 de Km dus-intors. Nu mai cautam drumuri alternative si incurajati de atitudinea soferilor din ziua anterioara pornim pe sosea.  Tyulenovo –Kamen Bryag – Sveti Nikola – Balgarevo unde facem la stanga in capatul drumului parasind soseaua principala – Cap Kaliakra final de cursa.

La iesirea din Balgarevo spre Cap Kaliakra am avut o alta revelatie bulgareasca. Cum pedalam noi agale  (impropriu zis agale  fiindca era usor deal iar io eram deja terminata incercand sa tin un ritm acceptabil... consoarta se plictisea deja la 20 km/ora ai mei), pe partea dreapta a drumului vedem un indicator catre o  fortareata din lemn. Initial am zis ca o fi vre-un parc de distractii din ala medieval. Al meu a zis ca vrea sa facem un ocol sa vedem ce e. Asa ca deviem spre stanga pe un drum de pamant si piatra, pe langa curtea unui bulgar pana la vreo 50 de metri de sosea. Cand ajungem citim noi cu sarg toate afisele si ajungem la concluzia ca e un fel de muzeu. Historical Center “Ongal” – o prezentare audio-video, acum pot sa spun ca e audio-foto, a istoriei Bulgariei. 

Hai sa intram! Pret: 4 leva... suma magica in Bulgaria! Legam bicicletele in spatele unor artefacte antice si platim biletul unei doamne foarte hippy style care e administrator, ghid si mai locuieste si in curtea de langa. Intr-o engleza mult mai buna ca a mea, doamna ne explica cum sta treaba cu vizitarea muzeului, ne asigura ca putem face fotografii dar ca mai bine stam cuminti fiindca toata actiunea se petrece pe intuneric. Am purces in vizita nonconformista. Si chiar a fost asa. Muzeul constra dintr-un sir de incaperi cu fotografii si sculpturi sau alte obiecte pe pereti. Cand intri in camera initial e intuneric total, apoi povestitorul din difuzoare incepe sa dezvolte tema iar lampi legate in tavanul camerei se aprind pe rand luminand exact zona in care se afla obiectul despre care se povesteste. Ghidul audio e in mai multe limbi printre care si romana. Daca la inceput mi s-a parut puerila treaba, pana la final modul de prezentare in camera neagra si povestile spuse de ghidul audio intr-o romana stricata dar foarte interesanta si-au facut efectul. Am rememorat perioade comune ale istoriei bulgaresti si romanesti, am aflat lucruri noi despre istoria Bulgariei... la final am iesit la lumina cu gandurile apasate de imaginile prezentate, incarcata de istoria violenta si tumultoasa a acestui mic popor bulgar... si am realizat ca am fost privilegiati ca natie avand mult mai putine conflicte si reusind sa plecam capul in momentele cheie pentru a scapa de razboaie inutile si sacrificii de vieti fara finalitate.

Multumind pentru povestile traduse in romana, ne reluam drumul catre Cap Kaliakra.

Intr-un final ajungem in apropiere de Kaliakra. Viteza noastra de deplasare avand o medie de 20 km/ora ne permite sa identificam o cascarabeta metalica pe dreapta drumului, si o mare dunga rosie pe asfalt. Stop! Aici se plateste taxa de acces in zona turistica Cap Kaliakra.  Taxa e 3 leva de adult, 1,5 leva pentru copii si elevi. Nu stiu daca se aplica si elevilor straini taxa de 1,5 leva...

Platim regulamentar, apoi continuam drumul pana la primul monument. Statuia lui Fyodor Ushakov. O sculptura modernist comunista, cu linii drepte si unghiuri ascutite, foarte inalta si cu o perdea de coloane in spate. Cica era amiral nenea ala a carui statuie e acolo. Nu am avut curiozitatea sa aflu ce a facut pentru tara bulgareasca de a meritat sa fie rasplatit cu o statuie cat un colos. In dreptul statuii uriase a amiralului Ushakov e parcarea Kaliakra. Aici iti lasi masina si de aici pleci pe jos pentru a vizita cetatea... adica zona de ruine antice si restaurantul. Parcarea intesata de masini, unde nu mai ai loc sa parchezi un scuter macar (in ciuda faptului ca e destul de larga) este inconjurata de tarabe cu suveniruri, care mai de care mai variate si mai nefolositoare, si se continua cu o pietonala asfaltata ce urca un deal si trece prin poarta arcuita a cetatii. La umbra portii de intrare un acordeonist canta de jale introducandu-te in atmosfera istorica... omu' vrea doar bani, dar efectul cantarii se pare ca depaseste intentiile lui. Putin pe dreapta, si mai mult pe stanga se insiruie zidurile vechii cetati. 

Acoperite de pamant, abia itite dintre ierburi, pietre batrane incearca sa isi spuna povestea multimii de turisti ce trec pe langa ele. Ziduri de locuinte , o fantana... si drumul continua serpunid prin istorie.

Pe dreapta o unitate militara, in stanga coboara pe marginea falezei o alee pietruita. Aleea trece prin mijlocul restaurantului... sa nu cumva sa ratezi posibilitatea de a lasa minim 40 de leva la o masa.  Am cazut si noi in plasa foamei si la plecare ne-am oprit sa mancam in restaurant. 

Pe stanga terasei restaurantului, langa bar e un mic muzeu intr-o grota. L-am ratat fiindca am crezut ca este magazin de suveniruri. Acolo cred ca as fi aflat istoria cetatii si insemnatatea ruinelor (Mda... pe Google maps asa zice... ca in grota aia mica cu magneti la intrare si multe cuiburi de randunele deasupra era Kaliakra Museum). Data viitoare... Pana atunci, ma informez de pe net pentru a afla ce am vazut.

Si sa revenim la mancare... Restaurantul Castello di Kaliakra... nus’ de ce are nume italian dar, daca asta e numele lui nu avem ce face... este destul de scump. Ce e drept nu mananci 3 bete, portiile sunt destul de mari iar daca nu esti atent la cantitati risti sa te trezesti cu o oala intreaga de mancare in fata, asa cum am patit noi. 

Am comandat intai cate o supa. Eu voiam de mult sa incerc “tarator”-ul bulgaresc care habar nu aveam ce e, dar al carui nume se auzea intr-un mare fel, iar consoarta era doar infometata asa ca si-a luat o supa clasica de pui... ca sa nu riste sa ramana flamand... ce cunosti sigur stii cum se mananca. Eu am descoperit ca tarator-u' e o supa rece de iaurt cu verdeturi si mult ulei, destul de gretoasa. Un fel de sos tzatiki cu ulei... A doua oara nu mai am curiozitati morbide! La felul doi domnul si-a luat coaste de porc, clasic si fara fonfleuri, eu am incercat o tocanita ce promitea. Ce e drept a fost ce a promis si chiar mai mult! Tocanita numita “sach” a venit sub forma unei cratite inca fierband, plina ochi cu un amestec de legume fierte “al dente” si carne din cam toate animalele comestibile in partea asta de lume. Acea oala era pentru 4 persoane, lucru specificat in meniu unde scria ca are 700 gr portia... dar eu nu i-am crezut si am zis ca-s 700 grame cu tot cu oala. Ei bine nu, au fost 700 gr de tocanita. Bineinteles ca nu am putut manca... Mai trebuia sa ne suim si pe biciclete dupa si sa pedalam vreo 25 de km... riscam sa lasam prin vre-un lan tot ce mancasem la masa daca ne-am fi chinuit sa terminam oala de tocana, asa ca l-am rugat pe ospatar sa ne puna la pachet cam 3 sferturi din ea.  Concluzie: aveti grija la gramajul portiilor ca sunt pe bune! Iar preturile sunt tot pe bune! Am lasat 81 de leva in restaurant pe mancare si bautura, fara sa includ si bacsisul lasat chelnerului. Numai apa la 1,5 litri a fost 6 leva, iar cafeaua espresso scurt aproape 4 leva. Supele au fost una 4 leva si cealalta 6, coastele vreo 17 leva si cel mai scump a costat cratita de tocana 35 leva. Limonada 5,5 leva... si o cola, cred, inca 3 leva jumate... Cum bonul e in bulgareste... oricum nu stii ce iti trec oamenii aia acolo... pot scrie si ca ai mancat elefant de mare, tu platesti ca nu intelegi o iota! Mancarea, cel putin ce am luat noi (exceptie facand tarator) a fost buna, in schimb asteptarea pana la a ti se lua comanda, apoi pana sa primesti ce ai comandat... si chiar si la final pentru a plati... extrem de nesuferita. Pana la comanda si apoi pana am primit mancarea pe masa am avut timp sa fotografiez randunelele din toate pozitiile, sa ma sui pe toate pietroaiele din jurul restaurantului si sa ma mai si plictisesc. Inarmati-va cu muuulta rabdare si calm pentru a reusi sa mancati linistiti in restaurantul de la Cap Kaliakra. E o proba de foc, iar cine o trece inseamna ca e cu zen-ul la 100%. 

Noi am trecut prin aceasta proba la plecare.

Cand am ajuns eram prea dornici de a trece in revista vestigiile si nici nu ne era foame.

In stilul meu personal, la Cap Kaliakra, am lasat consortu’ biciclist cu mijloacele de transport langa un copac si am plecat in explorare... Bineinteles exact pe acolo pe unde era drumul mai rupt si cu semne de trecerea interzisa.

Prima coborare a fost pe langa restaurant, pe o fosta carare pietruita si strajuita de stalpi din beton si lanturi. Actualmente cararea e aproape impracticabila. Pamantul e rupt pe alocuri, haul se deschide la picioare si martea te cheama perfid lovindu-si valurile albastru-verzui de stancile cazute din faleza.

Inaintezi cu grija, cu strangere de inima dar si manat de curiozitatea frumusetii salbaticiei ce a pus stapanire pe lucratura umana, pe cararea abia schitata in unele locuri. Plante crescute haotic parca iti intind o mana de ajutor de pe versant incercand sa te tina pe carare, marea se repede de jos incercand sa te cheme la o lupta pe care o vei perde din start. Indrazneala de a continua drumul e rasplatita de prima oprire. O grota calcaroasa, cu pereti din straturi de scoici presate de greutatea secolelor trecute se deschide in drum. In grota, o banca te indeamna sa iti tragi sufletul. Praful alb al calcarului tocit de anii de intemperii formeaza o patura volatila in intreaga grota. De acolo, marea nu se mai vede asa periculoasa. Zona de zbatere este ascunsa privirii, se aude doar glasul ei suierat. De vazut nu se vede decat intinderea inclestata in nemiscare, soarele ce se reflecta in sticla apei si cateva barcute de pescari zgariind nemarginirea albastra. Nu pot descrie sentimentul avut... micime dar si tupeu... frica dar si bucurie, totul imbracat intr-o mantie de liniste ciudata aproape ireala, ca un drog.

O scurta pauza, un pic de filosofie si dau sa plec. Cand ma uit in dreapta mea... ce mai partener de contemplare am avut! O ruda a gardienilor mormintelor de la Yailata se aciuase in curbura grotei. La nici 20 cm de umarul meu... Mi-a tasnit sangele in vene, mi s-au reactivat toate simturile cand am dat buna ziua soldatului cu 8 picioare. Probabil si in aceste locuri erau ceva spirite ancestrale ce aveau nevoie de protectie prin fire de cristal. Ma retrag incet, bucuroasa ca nu ne-am intersectat prea mult eu si gardianul de 5 cm lungime, si imi continuui drumul, pe cararea aproape inexistenta, catre finalul care nu stiam ce imi va propune. Am coborat pe pamantul batatorit de alti curiosi, am ocolit peretele falezei cu marea chemandu-ma si am ajuns la finalul calatoriei. Un loc, imediat sub arcada vizitabila de langa bisericuta Kaliakra, unde pamantul rosu al malului s-a surpat luand cu el scarile, cararea si ce mai fi fost acolo. In locul lui au ramas rani adanci in peretele falezei. M-am asezat pe ce a mai ramas din promontoriu si am mai filozofat un pic. Cat de mici si efemeri suntem. Natura si-a reglat conturile intr-o clipa. A distrus ceea ce au vrut oamenii sa creeze. Tot ceea ce parea rezistent si stabil, un loc de meditatie a disparut la dorinta simpla a marii. Acum ce a mai ramas e o muscatura adanca in zidul de piatra calcaroasa, rosie, parca sangeranda, si un morman de daramaturi la cheremul valurilor.

Locul acela distrus, dar viu, tacut dar atat de agitat mi s-a parut extrem de frumos... as mai fi stat pe treapta aceea singuratica un timp... dar m-a luat frica... frica de neprevazut, frica de micimea noastra, de efemerul momentului. Am incercat sa surprin in cateva imagini frumusetea acelui loc. Nu am reusit. Nu am inca harul de a prinde si pastra macar pentru ceva timp frumusetea, puterea si durerea acelui loc.

Ma intorc pe aceeasi carare aproape invizibila. Revin pe aleea principala, pe acolo pe unde turistii cauta secretele Kaliakrei. Urmatoarea deviere... inca un traseu inchis accesului. Sar gardul ca un turist responsabil, prefacandu-ma ca nu inteleg ca pe panou scrie ca nu am voie... e in bulgara panoul asa ca am scuze. Cararea e mai abrupta ca prima, dar mai scurta si pavata cu dale. Finalul este in arcada mica a unui fost templu. De aici marea si peretele de piatra par sa fi facut pace. Totul pare in echilibru stabil, chiar daca arcada se mai sprijina intr-o mana de pamant. Fereastra catre albastru. Albastrul cerului transparent si fluid, albastrul apei rece si greu de culoare, intepenit dar totusi mobil. Pescarusii si soarele fac legatura intre cele doua nuante de albastru, le contopesc si le definesc. 

Un alt loc in care natura te ingenuncheaza cu simplitatea nemarginirii, iti arata cat de mic esti si cat de supus ar trebui sa te arati in fata maretiei ei.

Revin pe zona stabila a puterii umane. Aleea pietruita, bine ancorata in pamant, lata si foarte circulata. Trecem pe langa statui matematic sculptate, placi comemorative sau explicative din ciment si marmura. Ajungem pe ceea ce e Cap Kaliakra. Cel mai adanc infipt in mare punct al malului bulgaresc. Un spin deformand conturul apei. Pamantul inteapa apa si cerul. Aici, aproape sapata in pamant o biserica ortodoxa mica si ruinele unui templu. Aceleasi arcare deschise spre mare, deschise spre nemurire, spre forta greu de stapanit si de inteles a aerului. De aici se vede si zona daramata unde am ajuns in prima evadare de pe aleea oficiala. Nici de aici nu ii poti surprine maretia si frumusetea.

E prea multa lume. Prea multi turisti se vantura dintr-o parte in alta in incinta mica dintre arcade... Linistea locului e pierduta. Cu greu te poti aduna pentru a simti energia ce umplea alta data sufletele si mintile celor ce meditau sau se rugau aici.

Parasesc oarecum bulversata arcadele. Ar fi trebuit sa fie un loc in care sa ma pot bucura de aceeasi energie ca in celelalte doua opriri. Dar nu a fost. Vibratia ancestrala era tulburata de superficialul tranzitului turistic.

Asta e... trebuie sa avem si astfel de locuri.

Parasim Cap Kaliakra pe aceeasi alee turistica. Ne strecuram printre grupurile ametite de turisti ce vin si pleaca. Unii se uita ciudat la noi. Nu prea inteleg cum sta treaba cu bicicletele.

Drumul de intoarcere. E destul de tarziu. Nu stim cat o sa ne ia. Viteza de deplasare e mai mica fiindca am mancat si suntem greoi si fiindca eu sunt obosita. O tura atat de lunga nu cred ca am mai facut decat in prima zi Delta Dunarii de la Tulcea la Stipoc (60 km) sau in aventura de 4 ore dus intors Constanta-Corbu (cam 70 km dupa care am murit si am mai inviat dupa 3 zile).

In ciuda previziunilor triste conform carora ne apuca noaptea pe drum, nu a fost asa. Am ajuns pe lumina in acelasi Balgarevo, am salutat din mers muzeul care acum e pe dreapta si cum ocoleam bump-urile de la trecerile de pietoni cu coada ochiului zarim 3 batranele ce vindeau diverse pe marginea drumului. Ne oprim. Ce avem noi aici... pai un trio fantastic care arata convietuirea pasnica si melanjul ce alcatuieste satele bulgaresti in persoana a o batranica turcoaica, una romanca si una bulgaroaica cu varste venerabile, impreuna aproape 250 ani, care mai surda, care mai chioara... bulgaroaica se tinea cel mai bine si era si cea mai tanara, ce stateau taraba langa taraba si vindeau jucarii crosetate de ele, oua de la gainile proprii si smochime mari si coapte. La 2 leva kilogramul de smochine zemoase, am luat cate un kg de la fiecare... ca sa nu fie cu suparare. Iaca asa, am inghesuit in ruccsac, alaturi de tocana de la restaurantul Kaliakra si 3 kg de smochine plus urarile de sanatate in 3 limbi de la 3 bunicute. Oprirea si dialogul avut cu cele 3 batranele ne-a redat un pic forta de pedalat. Chiar daca ruccsacul era mai greu, spiritul era mai vesel. Incet, incet pedalam, eu cu dureri de sa, in ciuda echipamentului achizitionat special pentru pedalat pe distante lungi. Inainte de Kamen Byrag deja nu mai stiam pe ce parte a seii sa stau. Cautam orice motiv sa ma opresc, ziceam ca vreau sa fac poze... dar nici de alea nu mai averam chef. Intr-un final, dupa ce m-am ambitionat si m-am auto-sugestionat cat am putut eu de mult am reusit sa ajungem la hotel Tyulenovo.

Spalat, schimbat, mancat si... eeee... crede careva ca dormit! Nicicum! Tre sa pazesc rasaritul de luna. Ceea ce am si facut, dupa care am adormit pe balcon, covrig pe scaunul meu de plastic.

Am mai pedalat un pic in somn, dar nu prea mult si am mai rezonat un pic cu energia arcadelor de la Cap Kaliakra.