Blog de plictiseala turistica ... si nu numai... Urasc sa interactionez cu oamenii iar medicul mi-a zis ca daca reusesc sa scriu un blog, am sa trec peste asta!
Toate canalele TV prezinta pregatirile pentru
trecerea dintre ani (Inlocuirea calendaristica cu succes a anului Domnului '16
cu anul Domnului '17).
Plictiseala mare la mine in casa... zapping pe
canale, mai o turata dulce... zapping pe facebook (unde in spiritul momentului,
toata lumea posteaza pregatirile pentru Revelion) mai o ciocolata... M-a
loveste gelozia! Noi chiar nu subliniem momentul?! Iiuuu, asa tare am
imbatranit?!
Pe un canal TV local o reporterita prezinta infocat
planurile primariei: "...cu jocuri de artificii si spectacole de muzica si
dans in piata..." Hop, da inapoi! A zis "jocuri de artificii"?
Mmm... ce ar fi daca in loc de salata beuf si uitatul la TV am merge sa
inghetam un pic in admiratia artificiilor.
Niiiiiiice.... Mai ales ca artificii vor fi nu
numai de la primarie... toti petrecaretii
vor fi pregatiti care cu artificii, care cu petarde, pocnitori...
rachete de semnalizare... care mai de care sa impresioneze vecinii si sa
sperie necuvantatoarele din cartier.
Pai atunci hai sa nu stam degeaba anu' asta, sa
facem Revelionul altfel!
La ora 10.30 ne imbarcam, imbracati corespunzator
(credeam noi) si cu sculele pregatite, in masina personala si demaram catre...
chiar ca... unde?! Pai... hai pe faleza.... sau mai bine pe plaja... nuuuu...
mai bine pe dig! Ca doar artificiile le da primaria! Mama, mama ce show o sa
fie! Sidney si japonezii or sa fie mici copii... or sa se lase de meserie...
Ok, hai pe dig... aaaa... care dig... ca sunt
multe...
Pai unu unde ajungem cu masina... ca la ce crivat
se profila nu prea imi vine sa topai in intuneric cu sculele in spate.
Buuun, fixat dig, plecat spre locatie. Ajuns in
locatie, gheata pe dig! Hopaaa... ce surpriza! Ca doar e in mijlocu lu' August
Revelionul! Iar digurile sunt de obicei in mijlocul campului, nicidecum nu au
apa in jurul lor!
Ne oprim convenabil pe prima portiune fara ghiata
si iesim din masina. O mama, ce friiiig! (tot din cauza de luna August)
Zgribuliti scoatem arsenalul si il instalam. Dam cateva probe... Apoi asteptam.
Eu, fiindca domnul, posesor de jucarie zburatoare dupa ce a scos drona, a bagat-o
la loc. Bate vantul fantastic! Valurile au cam 1 m inaltime si se sparg
artistic de dig ceea ce inseamna ca nu e de joaca.
Si asteptam...
Aho,aho copii si frati... maine anu' se-noieste,
plugusoru se porneste!
Aoleu ce greu trece vremea la -4oC in
termomente cu un real feel ( din cauza de vant) de -12oC...
Si in asteptarea noastra... credeam ca suntem
singuri... dar, se pare ca nu. O silueta subtire, imbracata in paltonas si cu casti
albe in urechi trece pe langa noi indreptandu-se spre capatul pierdut in
intuneric al digului. Ma uit la sot, el se uita la mine... WTF?! Ne ducem dupa
el sa nu se sinucida? ...Sau, sa nu ii stricam omului distractia, asteptam sa vedem daca se mai intoarce, apoi anuntam 112? ...Asteptam... Silueta se pierde in intunericul de dincolo
de lumina farurilor... Sunt unii mai altfel chiar si decat noi!
Frigul incepe sa se simta. Asteptarea il
accentueaza... Picioarele printr-o
alchimie fantastica devin de sticla...
sticla dureroasa... sticla rece... Mainile le urmeaza indeaproape
transformarea... Sinusurile reactioneaza la aerul tare de mare (si rece) :-)
Si deodata, gongul imaginar bate de ora 12 noaptea!
Incepe spectacolul de lumini! Primele artificii, apoi urmatoarele... si altele
dupa ele... Ok, asta e incalzirea... Asteptam sa fim impresionati... Si nu mai
vine o data impresia aia... Si noi tot asteptam... Fumul artificiilor imbraca
malul intr-o ceata ciudata... Eu cu mana intepenita pe telecomanda aparatului
foto declansez mecanic la fiecare luminita in asteptarea marelui spectacol...
Stoluri de pasari bulversate de zgomot umplu cerul intunecat al noptii de An Nou... Si eu astept in continuare sa fiu uimita de
primaria orasului...
Dupa 10-15 minute, artificiile sunt din ce in ce
mai rare... pacla se ridica incet... orasul se linisteste... Eu tot cu mana
intepenita pe telecomanda astept...
Asta a fost tot? Sinucigasul nocturn se intoarce si
el de la capatul digului... surprinzator, destul de vioi la pas si tonic. Ne
spunem "La multi ani!" si ne continuam activitatile. Nu e necesar sa sunam la 112...
Mda... japonezii pot sta linistiti, nu trebuie sa
isi faca sepucu sau harakiri, au in continuare cel mai frumos joc de artificii
cu ocazia Anului Nou.
Imi strang aparatul foto nu inainte de selfie-ul de
rigoare (doar tre' sa dovedesc ca am
inghetat pentru artificiile alea si ca merit sarmaua de Sf. Vasile)
Cu aerul rece in sinusuri si cativa stropi fini de
apa pe fata plecam spre casa.
Suntem fericiti ca nu am stat ca bosorogii la
televizor. Ne-am facut propria noastra varianta de Revelion.
Nu avem fotografii in restaurante, si nici
selfie-uri in rochii de seara si papuci de casa... Avem cateva fotografii cu
artificii si o "poza din mana" (cum se numeau acu' vreo 15 ani) in care mai importante sunt sculele decat noi.
Chiar daca focul de artificii nu a luminat ca ziua
orasul, si poate asta a fost dezamagitor pentru artistul din noi, dar fericirea
aerului rece si a mainilor inghetate e inaltatoare pt aventurierul de oras care
salasuieste ascuns in adancul sufletelor noastre.
Fara bani in buzunar, fara vasc deasura capului,
fara mese enorme intinse, fara spectacole de restaurant... asta a fost
Revelionul nostru altfel!
La multi ani!
Si la anu', si la anu'... O s-o facem si mai, si mai
lata!
Mai corect: Bulgaria,
Cap Kaliakra Dalboka Mussel Farm
Eveniment in Bulgaria... Tura cu bicicleta
la Cap Kaliakra... 10 biciclisti inscrisi si o masina de asistenta ... ca sa
fie.
Duminica dimineata, top in masina cu tot cu
biciclete, talpa pana in vama “Vama Veche”,
dat biciclete jos, insirat la coada de vamuire.
Mandru’ meu biciclist, prezinta buletinul
si surpriza: “- Aveti buletinul expirat, nu puteti trece granita”... - Ceeee!!!!
@$%%@&*@**!
Blestemul Bulgaria loveste din nou! (La
Melia – enerocolita, La Pobiti Kamani – febra si frison... acum buletinul, fara a mai aduce aminte de febra
aparuta cu 2 zile inainte de tura si enterocolita din dimineata plecarii ...
ambele supra-tratate ca nu cumva sa
lipseasca domnu’ de la eveniment)
Restu’ biciclistilor dupa cateva glume de
fundal au plecat in tura.
Domnu’ meu botos are o idee ... forja pana in Constanta,
verificat pasaport ... e inca valabil
(cool!), da-i bataie pentru intoarcere in vama, prezentat la ghiseu, speriat
vamesu cand l-a vazut iar (de data asta in masina ... dar in acelasi echipament), trecut granita si dat
inainte pe sosele bulgaresti pentru a ii
ajunge pe ceilalti.
Ajungem la Kavarna unde parasim soseaua
principala si facem la stanga catre Cap Kaliakra. Sunam trupa: “- Unde
sunteti?”... “ - Am ajuns la Cap Kaliakra”...”- Sa ma asteptati!”
Pe drumul cu asfalt gaurit si peticit, printre eoliene, un indicator ne arata ca in
dreapta se ajunge la ferma de scoici si restaurantul Dalboka. Trecem in tromba
de el, comentam un pic... La 5 minute dupa ce trecem de indicator si drumul
indicat, primim un telefon: “- Bai, noi am plecat de la Cap Kaliakra ca e
frig!” ... “- Pai si unde sunteti?” ... “ – La Dalboka” ...” - @*&%$”££@%”
Intoarcem masina si intram in stanga (catre
mare) spre Dalboka.
Habar nu aveam cat avem de mers, cum e
drumul, dar ii dam inainte cu viteza ... aproape legala :-)
Si da... drumul nu e foarte bun, dar
acceptabil, prin satuce cu multe bump-uri la trecerile de pietoni, curbe si masini parcate pe sosea.
Deodata, intr-o curba moale asfaltul de 2
benzi se termina brusc. Am avut tendinta sa cautam loc de parcare. Dar, trebuia
sa ajungem pe malul marii... adica sa coboram dealul! Undeva exista un drum...Si
cum cautam o solutie observam ca asfaltul cu doua benzi se continua intr-un
unghi oarecare, spre stanga si la vale, cu o limba de asfalt, intins cum intind
copii plastelina pe placa, cu margini franjurate si de latimea unei masini.
Incet, o luam la vale, atenti la drumul turnat in graba, pe o vale cu un unghi
amenintator (20% inclinatie dupa vorba specialistilor) si rugandu-ne sa nu vina
vre-o masina din fata... ca nu avea pe unde sa treaca decat prin pamant. Valea
ametitoare se sfarseste in poarta fermei de midii Dalboka. Am parcat pe stanga,
in niste hartoape de pamant, fiindca pe dreapta era versantul marii.
Dupa ce am coborat din masina, ne-am
indreptat spre poarta arcuita din lemn si am observat ca de fapt straduta se
continua pe langa zidul de piatra, spre stanga, si coboara pana in vale, in
incinta restaurantului- fermei.
Dalboka te intampina cu marea albastra, cu
malurile stancoase, cu vant si poarta arcuita.
Pana in restaurant... sau
restaurante, nu m-am lamurit daca apartin aceluiasi complex sau sunt
independente, daca lasi masina la pseudo-parcarea din hartoape, ajungi dupa ce
treci prin poarta rustica si cobori cateva trepte ce leaga terase cu flori
intre ele. Piatra alba din care e facut
zidul, scarile si terasele se armonizeaza placut cu peisajul inconjurator. O
data ajuns jos ai posibilitatea sa admiri marea de pe terasa din fata-dreapta
si sa te lasi batut de vant, sau sa te duci in stanga pe terasa inchisa,
dincolo de parcarea mica (3-4 masini) in capatul strazii din incinta
complexului. In timp ce astepti midiile
si ... berea, in mod sigur privirea iti
va fi atrasa de marea cea mare si mult mai albastra ca la noi si vei observa in
largul marii sirurile de “casute” unde cresc linistite midiile.
Meniul sigur e in bulgara si in romana,
chelnerii rup un pic romana un pic engleza si sigur se descurca de minune in
bulgara.
Fiindca preferam mancarea picanta am ales
din meniu “midii cu sos rosu si faramite de usturoi” (citat). Au venit intr-o
prezentare rustica si foarte calde. Au fost bune, sosul picant si rosu...
mmm... mai vin aici sa mananc. Ca pret... midiile, cu sosul rosu corespunzator,
pe la 8 leva portia... painea, care se platea separat, 2 leva (si de banii
astia erau vreo 4 felii), cola la 500 ml 3 leva.
Daca ii cred si pe ceilalti, mancarea a
fost buna, indiferent de ceea ce s-a comandat, unele portii mai micute, altele
mai mari... sau pur si simplu am mancat noi cu pofta dupa atata alergatura (pe
bicicleta sau in masina).
In octombrie e totusi frig, si chiar daca
afara era soare acesta nu reusea sa incalzeasca aerul miscat de briza marii la
mai mult de 16 grade.
Din acest motiv, dupa ce am terminat masa
nu am mai stat mult pe terasa de la Dalboka. Am plecat, care cu masina, care cu
bicicleta ... dupa posibilitati si dorinta.
Daca la dus am sfidat legile bulgaresti
mergand la limita de sus a legalitatii pentru a-i ajunge pe ceilalti, acum la
intoarcere, cred ca le-am sfidat mergand la limita inferioara a bunului simt...
Drumul Dalboka-Vama Veche l-am parcurs, ca o adevarata masina de asistenta in
spatele ultimilor 3 hamsteri pe bicicleta, cu uimitoarea viteza de 35-40 km la
ora.
Am avut timp din plin sa admir toamna bulgareasca plina de culori. Noroc
ca soselele erau aproape pustii, doar cate o masina trecand in viteza pe langa
noi... vreo 10-15 in aproape o ora si jumatate.
Am ajuns la vama fara incidente. Am trecut de vama fara incidente. Am ajuns
acasa ... fara incidente.
Blestemul Bulgaria a fost rupt! ... Iar eu
am descoperit o locatie unde se mananca bun... Ferma de midii Dalboka.
- “In week-end-ul asta vreau sa ma trezesc
in alt colt de tara!” zise consoarta cu o privire romantica
- “Ha?!” am zis eu cu o privire bulversata.
- “As putea sa iti propun o nunta la
Sibiu!... E destul de... in alt colt de tara?” am continuat.
Nu... se pare ca nu e bine... Dupa scurte
negocieri s-a decis continuarea vizitarii Dobrogei.
Prima destinatie Lacul Iacobdeal. Pe net
gasesti o multime de informatii, fotografii superbe si chiar locatia exacta pe
google maps, despre el s-au facut reportaje TV.
Lacul Iacobdeal a aparut prin inundarea
caldarii unei cariere de piatra in momentul in care utilajele au muscat din
straturi de piatra traversate de panza freatica. Apa lui e usor radioactiva, stanca in care
s-a sapat continand radon... dar asta nu opreste localnicii sa se scalde in apa
lacului, pastorii sa isi adape animalele in apa lui si nici turisti sa il
admire. In momentul de fata, lacul este in administrare privata, dat in
concesiune unui domn... Gurile rele spun ca acesta ar fi vrut sa isi
construiasca aici o pensiune, dar nu a putut cumpara zona de la Directia
Generala a Minelor. Uite asa lacul Iacobdeal ramane o mica minune destinata
ochilor ce stiu sa vada si sufletelor ce stiu sa vibreze.
Am plecat de dimineata, dar nu foarte, pe
drumul indicat de GPS, prin peisajele de vis ale muntilor Hercinici. La Slava
Rusa am incetinit un pic uitandu-ne lung catre capatul satului unde ar fi
trebuit sa fie cetatea Ibida. Am continuat pe drumul Macin-Cerna, la un moment dat am deviat spre Turcoaia. Pe o
sosea incadrata de vestigiile muntilor Macin, undeva, pe stanga se face un drum
de piatra si in buza lui, pe un pietroi vopsit in rosu, scrie cu alb “spre Lac”
si sub scris, o sageata indica directia. Drumul serpuieste ocolind cariera pe
care o lasa in dreapta, apoi se bifurca si un alt indicator ne orienteaza catre
lac.
Intr-o parcare improvizata, cum urca drumul usor la dreapta am lasat
masina si in 100 de metri, maxim, am
ajuns pe platoul fostei excavatii, acolo unde apa a preluat conducerea si a
creat lacul Iacobdeal. Pasii trecatorilor si ai animalelor ce vin sa se adape
au format drumeagul pana la marginea galben-verzuie a apei lacului. Solul e
prafos, usor pietros, parca facut din argila galbena.
Am ajuns , m-am asezat pe o piatra si am
exclamat... “Asta e tot?!”
Apoi am tras aer in piept si am inceput sa
calc incet, pas dupa pas pe conturul lacului. Relieful excavatiei vechi se
contureaza... Piatra si apa formeaza unghiuri ascutite sau drepte, opresc
razele soarelui sau le reflecta in forme ciudate.
In partea dreapta a malului unde te conduce
cararea, se ridica un perete de piatra muscat de fierul utilajelor ce au lucrat
candva aici. Pe partea molcoma a pietrei, ascunsa privirii se gaseste intrarea
in culoarul ce conduce catre apa.
Intrarea dinspre drum e ingusta, chircita. Intrarea dinspre apa se largeste,
poti sta chiar in picioare ... cu conditia sa nu fii foarte inalt.
O broscuta ma trateaza cu spatele de pe o
piatra. E obisnuita cu forfota turistica.
Cat
am admirat eu cerul ce se reflecta in lac, din umbra pietrei, vreo 3 randuri de
curiosi au ajuns la marginea lacului... si probabil, asa cum am facut si eu, au
exclamat dezamagiti : ”Doar atat?!”.
Am parasit umbra culoarului din stanca, si
am dat ocol lacului pe marginea din vecinatatea apei.
Daca esti atent, la fiecare pas, lacul are
alta forma iar apa are nuante de galben, verde, albastru ce se schimba cu
intensitatea si pozitia luminii. Daca
stii sa pasesti agale, sa gusti atent
din opera naturii, lacul si peretii carierei in care s-a format se descopera treptat
privirii.
Din aceasta cauza, desi initial am zis ca
mai mult de o ora nu am ce face, am ajuns dupa 3 ore sa ma desprind cu greu de
lacul Iacobdeal.
Cat am fotografiat eu lacul, o turma de oi
a traversat versantul gustand din apa lacului in cautarea celei mai bune ape.
Ciobanul ne-a povestit cum dupa 25 de ani de lucru in cariera, apa a preluat controlul, si cum undeva pe
versantul opus locului din care eram noi, undeva sub apa, “la ciulinul verde”
(!?), se gaseste un tunel de trecere cu o lungime de 27 m. Si tot ciobanul ne-a mai povestit cum una din
oile lui e vedeta, cum oaia lui a aparut in primul reportaj despre lacul din
cariera si cum vedeta cu patru picioare are o sensibilitate pentru obiective
foto si video pe care le loveste. De
mica vedeta noastra a avut acea problema... de cand era mielut. :-) Oaia lui ... a ajuns si in pozele mele...
Dupa ce am terminat de dat ocol lacului,
dupa ce am admirat sapaturile din muntele de peste lac si ruinele fostei
cariere vizibile inca din drumul pietruit, cu oarecare regret ne desprindem de
micutul lac care privit dintr-un anumit unghi are forma de inima.
https://www.youtube.com/watch?v=P8nW2wRWzto
Calatorului ii sta bine cu drumul... prin Dobrogea ;-)
Oprirea de seara ... Cetatea Histria.
Cunoscuta, promovata, prea putin intretinuta.
Bilet de intrare: 10 lei muzeu, 10 lei
cetatea in aer liber. Pensionarii au
taxa la jumatate fata de biletul normal ( 5 lei muzeul, 5 lei cetatea) iar
elevii si studentii (doar cei din judetul Constanta) in baza carnetului de
student sau de elev platesc 2,5 lei pentru muzeu si 2,5 lei pentru cetate.
La ora 17.00 se inchidea casa de bilete. La ora 18.30 cand am ajuns noi, usile muzeului erau deschise , casa de bilete
era inchisa, si doar un domn care manca seminte mai era in zona. Am intrebat
daca se mai poate vizita, mi-a zis ca el e singur acolo, dar ca daca vreau ...
el tine deschis pana apune soarele. Cred ca puteam sa intru pur si simplu...
dar mi-a fost intr-un fel sa trec asa fara sa rasplatesc bunavointa... asa ca
am platit corespunzator biletul... ceea ce inseamna ca omul meu a facut rost de
10 lei (neimpozabili) bani de tigari ... sau de seminte :-) .
Timp de muzeu nu mai este... ma multumesc cu cetatea luminata piezis de
soare... cat mai e soare...
Am avut in intentie sa ajungem la Histria
la apus de soare... dar am nimerit prea la apus... in o ora era intuneric si
abia am mai reusit sa vad cetatea toata... nici nu sunt sigura ca am vazut-o pe
toata... ca in toate cetatile vizitate pana acum, placi indicatoare prin care
sa se identifice ceea ce vezi... nu sunt! Te invarti in orb printre ziduri
vechi, admiri indemanarea ancestrala ... dar habar nu ai ce a fost o data pe
locul respectiv... Doar o imaginatie bogata te ajuta sa retraiesti clipe pe
care nu le-ai vazut niciodata dar care renasc din ADN-ul ancestral al
fiecaruia.
Zidul de aparare este cel mai bine
conservat. In afara zidurilor exista sapaturi ce scot la iveala alte ziduri... a ce ... nu se stie. Cetatea are
niste proiectoare instalate, proiectoare care ar trebui noaptea sa lumineze
zidurile... eu am iesit din cetate pe intuneric si nu am vazut nici un
proiector aprins... poate functioneaza doar in zilele de vara?
Poarta cetatii e deosebita, cu ziduri
groase, inalte si se continua cu aleea de marmura ce se pierde undeva intre
zidurile vechi rasfirate prin vegetatie.
In dreapta, catre lac o coloana se ridica,
firava supravietuitoare a istoriei.
Ceea
ce alta data era o strada, coboara printre ruine pana in lac si se pierde in
stuful verde.
Strada antica in partea opusa lacului duce catre zona cea mai
bine conservata ... zona celor 3 ferestre...
Cum treci de arcada ingropata, pe stanga traversezi
usa cu mozaic. Daca nu te uiti pe unde
calci, ratezi cele doua fragmente de mozaic. Dincolo de mozaic in fata se
ridica superbele ferestre catre infinit si in dreapta cele doua arcade de
caramida. Aceasta e cea mai frumoasa, si
ofertanta imaginatiei, zona din intreaga cetate.
Dincolo de ea, se coboara
incet catre poarta mica a cetatii. O poarta mica-mica, cat un om, cu ziduri
groase.
Iesirea prin poarta mica am facut-o pe
intuneric, sperand ca se vor aprinde reflectoarele zidurilor. Cum refletoarele
nu s-au aprins, am pipait drumul prin iarba inalta catre soseaua principala.
Dupa ce am reusit sa trec bariera verde
catre parcarea civilizata, am cules sotul si ne-am oprit sa mancam in
restaurantul de la Histria. Pentru o
portie de guvizi (vreo 8 guvizi mici) si mamaliguta cu mujdei, o pulpa de pui
dezosata cu cartofi si mujdei, alaturi
de 2 limonade la 300 ml, am platit 74 de lei. Mancarea a fost acceptabila ...
cam scumpa... guvizii un pic cam uscati, pulpa dezosata cam mica... dar dupa o
zi de fuga pe coclaurii Dobrogei a fost binevenita.
Noaptea a castigat teren, noi plecam catre
destinatia rasaritului de soare... Jurilovca, Argamum “reloaded”!
Noapte fara luna, cerul straluceste rece si
plin de stele. Cred ca de mult nu am mai vazut un cer atat de instelat...
“Carul Mic” si “Carul Mare” clar desenate pe bolta, “Calea Lactee” prafuind cu
lumina ei intunericul noptii...
Soarele in octombrie, la 6 dimineata, se
ridica rapid din apa lacului Razim. Atat de repede incat abia avem timp sa
imortalizam momentul. Un pescar trece cu barca lui rupand rasaritul si
privindu-ne curios.
In scurt timp soarele imbraca in rosu si
galben-portocaliu zidurile vechi ale cetatii Argamum. Versantul abrupt, pe care
cetatea se incalzeste in lumina, capata nuantele focului.
Apoi, pana sa respiri
in admiratie devine alb, creta verticala acoperita de cusma pamantului negru
fertil.
https://www.youtube.com/watch?v=j1JYD49uwt0
De sus am vazut cum e rasaritul... dar
dincolo de plaja de pietris alb... dincolo, cum se vede oare peretele de
piatra?
Plec in explorare. Lacul a sapat grote
delicate in peretele de stanca. Uneori ai impresia ca fragila structura se va
prabusi sub greutatea malului, in apa. Colonii de scoici cresc incet pe
pietrele batute de valurile dulci. In departare un cormoran ma urmareste
suspicios de pe o piatra. Menta salbatica si-a gasit baza solida intr-un caus
de piatra si pamant. Soarele pune
sclipici in apa verde-albastruie si caldura in piatra alba a peretelui.
Pescarul se intoarce cu barca lui.
Noi ne strangem sculele de imortalizat
natura si cu visul rasaritului in suflet plecam catre casa.
Ce frumoasa e Dobrogea... ce schimbatoare e
Dobrogea... cat de usor poti sa devii dependent de ea daca ai grija sa pasesti
incet-incet pe pamantul ei.
In loc de PS... fiindca fiecare cetate are
piatra sa funerara (La Histria a unui profesor universitar, arheolog supranumit "patrarhul Histriei", la Argamum un aviator-poet pasionat de OZN-uri) :
Dezmințire la mit
(Doru Davidovici - aviator și scriitor român)
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit pretutindeni
Întoarcerea mea,
uciderea pețitorilor,
Simplu mit
Din care Homer și editorii trag profit.
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit printre pietrele arse
Sirenele
Circe
Penelopa
Sunt farse
Născocite de un orb zdrențăros
Pentru un happy-end fermecător și duios.
Nu-mi voi revedea niciodată patria
soția
fiul
câinele
Arcul, patul din trunchi de măslin, ogoarele, turmele
Itaca stâncoasă și marea albastra - căci asta mi-e voia,
Risipit
- adunat intre ziduri surpate,
Ulise rămâne la Troia!
Ați vrut sa îmi luați spada și coiful
și scutul zgâriat și lovit
În cărțile voastre Ulise-i un biet rătăcit
Ma reneg pentru un plug
Simbol de taur care trage la jug
Nici acum nu-ntelegeti -
E atâta de greu?!
Că Ulise e Troia, și că Troia sunt
eu............................
Cetatea Argamum dupa numele roman, Orgame
dupa numele grecesc...sau Argamon numele
bizantin... La aproape 5 km de oras, pe un drum ce mangaie dealurile si se
scurge printre lacurile de langa Jurilovca... pe promontoriul unui deal ce s-a
pravalit in lacul Razim... acolo unde apa a muscat din staturile de roca...
acolo, pe o suprafata apreciabila, sub iarba uscata de arsita si batuta de vant
sta ascunsa cetatea. Punct strategic de pe zidurile careia puteai vedea pana
dincolo de zarea albastra.
Prozaic, drumul incepe in Jurilovca,
Tulcea.
Noi am plecat catre cetate din portul
turistic Jurilovca. Am urcat stradutele inguste, am ocolit biserica si urmarind
indicatoarele am facut la dreapta pe a patra strada. Daca veneam dinspre Constanta la un moment dat am
fi facut stanga si apoi dreapta pe prima straduta. Am urmat drumul serpuit si
bornele kilometrice pana cand asfaltul a obosit si s-a terminat intr-o
bifurcatie de drumuri mai mult sau mai putin pietruite, langa o casa alb cu
albastru si intr-un panou de prezentare a cetatii.
Ne-am oprit, am citit... am vizionat harta
si... nu am ajuns la nici o concluzie. Nimic nu te lamureste in ce directie ar
trebui sa o iei ca sa ajungi la cetate, nimic nu te lamureste daca nu cumva ai
ajuns la cetare, nici un zid nu se iteste pe coama dealului sau in vale.
Doar 3 casute de lut cu acoperis de stuf se
odihnesc estetic pe vale creand impresia unei incercari de nastere a satului
tulcean... un muzeu al satului cald prin texturi, dar rece prin nemiscare,
frant inainte de creatie. Pe una din casute un afis ne spune ca fac parte
dintr-un proiect european eco... sigla albastra si scrisul frumos aranjat
zgarie nemiscarea locului.
Ne invartim, ne zgaim ... nu ne lamurim asa
ca ridicam un pic drona ca sa ne orientam.
Buuuun, deci, plecand de la panoul de
prezentare al cetatii, avem doua posibilitati... ori o luam in dreapta pe un
drum de vale ce se pierde in iarba inalta, ori urcam in stanga pieptis dealul
si trecem pe langa o alta constructie alb-albastra. Ambele drumuri par
practicabile pentru masina, dar... cu grija... adica, sa nu va ganditi sa veniti cu
lamborghini pe acolo... o dacia ar fi mai potrivita :-)
Am ales sa o luam in jos, la dreapta, prin
iarba. Drumul e lat cat o masina, daca te intalnesti cu cineva din fata trebuie
sa iti gasesti culcus in iarba de pe laterale... oricare dintre laterale... doar sa fie
plat...
Dupa vre-o 5 minute de hartoape, drumul se
deschide in ceea ce se vrea o parcare improvizata. Dincolo de parcare, lacul
cel mare... si o plaja de pietre albe, mari si mici, netezite de zbaterea
valurilor.
In
stanga rasar zidurile cetatii Argamum. O carare ce urca dealul printre pietre
stravechi si iarba noua ne conduce prin cetate. Argamum sta inca ascunsa sub
straturile de pamant dobrogean. Doar partea superioara a zidurilor batrane este
descoperita vizitatorului. Iar, in septembrie, totul este protejat de privirile
turistilor pierduti in zona, de catre iarba inalta. Din pacate locul acesta
fantastic, inca ne-explorat este folosit mai mult pentru... nevoile zilnice...
Cum urci dealul calcand piatra straveche si
cioburi de vas antic in picioare, te intrebi daca asta e tot... cativa pereti,
fara sa stii ce sunt, ies timid de sub iarba. Dar... dar in varful dealului...
acolo unde apa a sapat cu sete in mal... acolo apare fortareata. De fapt... ce
a mai ramas din ea... un ansamblu de constructii inca ne-dezgropate complet.
Dar zidul de imprejmuire... zidul dublu ce da spre lac si prelungeste pe
inaltime, ce e drept nu cu mult, dealul chinuit de ape... acest zid trezeste
inima, ochiul, imaginatia. Acest zid e atat de aproape de apa... si de cer...
atat de la limita imponderabilitatii...
Cum o fi aratat atunci cand cetatea era locuita?
Dupa ce vantul puternic de coasta te scoate
din visarea provocata de zid si promontoriu, te intorci catre pamantul stabil.
Cetatea isi continua insiruirea de umbre ale cladirilor de alta data, istorie
ascunsa adanc in deal, si coboara molcom pana in portile de intrare. Porti
asemanatoare celor de la Adamclisi cu 4 turnuri si ziduri groase de aparare. Nu
atat de inalte ca cele de la Adamclisi, dar impresionante prin tehnica de
execute ce a trecut cu brio testul timpului.
In aceste porti se termina drumul ce
reprezenta a doua varianta de a ajunge la cetate, acel drum care urca prin
stanga placii de prezentare a cetatii.
Din poarta ai impresia ca aici se termina
tot... da, acolo se termina partea escavata, partea vizibila a cetatii... dar,
pe urmatorul deal se gaseste necropola greaca... iar in toate vaile si
dealurile din jur, cat vezi cu ochii si cat ajunge sa mature vantul Dobrogei...
sub patura de iarba si colb stau relicve ale cetatii Argamum asteptand
cuminti sa fie aratate luminii.
Argamum/Orgame una din cetatile
Dobrogei... ale carei baze au fost puse in secolul VII, catarata pe Capul
Dolojman, initial construita de greci si numita Orgame apoi ocupata de romani
si redenumita Argamum. Este prima cetate de pe teritoriul Romaniei mentionata in
scrierile antice, se pare ca cea mai batrana cetate a Dobrogei, mai batrana
chiar decat Histia, care, dupa cum zic indragostitii de arheologie, s-ar
intinde pe 100 ha, inca ne-explorate. Pana acum au fost scoase la lumina doar 4
bazilici paleocrestine, morminte gecesti (printre care si cel mai vechi mormant
grecesc cunoscut pana acum), ziduri de incinta.
Poate la un moment dat aceasta bucata de
istorie, aceasta curajoasa cetate ce infrunta valul si vantul de sus, de la
baza cerului va fi scoasa la lumina, va fi aratata in toata splendoarea ei
antica si alturi de legendele ei legate de argonautii ce au ascuns lana de aur
aici.
Toata lumea vorbeste de Gura Portitei... o
oaza de frumusete intr-o rezervatie...
ce poate fi mai apetisant de atat?! Ei bine, cand ai asteptari prea mari te
desumfli repede...
La Gura Portitei ar fi trebuit sa ajungem
pe drumul de la Vadu cu bicicletele. Acolo mi-am rupt sufletu’ si nu am ajuns
decat la jumatate (chestie pentru care inca mai primesc felicitari ... de la
unii care au terminat drumul... ceea ce e grav!)
Am ramas cu un gust amar stiind ca e
situata in mijlocul rezervatiei... adica ar fi trebuit sa fie o feerie de
peisaj salbatic cu amprenta puternica a coastei Marii Negre impletita profund
cu Delta Dunarii.
Si uite ca uneori... ai grija ce-ti doresti
fiindca o sa se intample!
Am ajuns la Gura Portitei. De data asta
elegant, cu masina, pe asfalt... cu aer conditionat, prieteni si copil, dupa
noi :-)
Din portul turistic Jurilovca (am stat pe
scaunul din spate al masinii asa ca nu pot spune sigur cum se ajunge in port, stiu doar ca am ocolit gardul bisericii) am luat salupa la prima cursa (ora 9.00
dimineata) si ne-am indreptat cu mare emotie catre Gura Portitei. In vre-o 15 minute de vant in fata si stropi
de apa in ceafa (am stat pe locurile din spate exact langa motoare) am ajuns
la debarcaderul Gura Portitei.
Prima impresie... antropic... case, beton,
podet, lemn prelucrat... gazon...
Ok, coboram din salupa si incepem
explorarea. Bilet pentru transport ne-am luat dus-intors (60 lei de persoana
dus-intors, iar copilu' nu a platit ca avea sub 7 ani) asa ca, inainte de a ne imprastia in
explorare, am trecut pe la casa de
bilete de la Gura Portitei si am specificat ora la care doream sa plecam
inapoi. Vaporase inapoi catre Jurilovca plecau la 12.00 si la 16.00... inca
sperand ca o sa gasim salbaticul peisaj
dincolo de randul de case, ne facem rezervare pentru ora 16.00... sa
avem timp de extras energia rezervatiei :-)
Si pornim... si ne oprim... repede... in
restaurantul din stanga debarcaderului... la terasa. Unora le era foame...
Plecati de la 7.00 dimineata nu apucasem nici sa ne spalam bine pe ochi!
La ora 9.00 dimineata nu se servea decat
micul dejun asa ca in ciuda viselor unora de a manca pizza ne vedem nevoiti sa
ne multumim cu cafea, paine prajita, gem, cascaval si salam.. plus limonada (cu
proteine zburatoare reprezentate de
cateva insecte ce-si gasisera sfarsitul in pahare).
Dupa micul dejun... mai scump decat face...
100 de lei pe 4 limonade (12 lei simple, 13 lei dc au culoare verde toxic ...
in meniu scrie ca 12 lei e limonada si 13 lei limonada cu miere... o exista
miere verde!), ceva salam de vara uscat, cascaval, gem la cutiuta (3 cutiute)
si unt, plus paine , ne punem in miscare catre mare.
Trecem de primul rand de casute, si... tot
casute... si ne uitam in dreapta... casute, si ne uitam in stanga... casute!
Aaaa.... si in fata casutelor o piscina, si in fata piscinei multe sezlonguri
cu umbrelute...
Buuun....daca tot avem atatea casute...
albe si acoperite cu stuf ... in spirit dobrogean... hai sa vedem pana unde tin
casutele. Si mergem in dreapta, pe plaja fierbinte, pana la un mal de mare
pietros, destul de inalt si continuat cu un gard de sarma. Aceea e limita
proprietatii si a ceea ce inseamna complexul Gura Portitei. Dincolo de gard si
malul stancos... plaja de scoici albe... liniste si pescarusi. Acolo incepe
salbaticia ... pe o limba de pamant intre mare si un canal acoperit de stuf. Apa,
scoici, pamant, balta cu namol negru si iar apa...
In stanga, poveste asemanatoare... casute
si plaja pana la limita proprietatii definite printr-un gard de sarma... gard
mai distrus ca cel din dreapta, rupt pe unde ar fi trebuit sa fie probabil o
poarta catre salbaticie. De data aceasta salbaticia e inlocuita de corturi ...
nu am mai continuat drumul.
E clar ... Gura Portitei in momentul de fata inseamna
un complex de cazari la casute sau vile, restaurante si o calatorie cu barca. (http://guraportitei.ro/)
E
frumos sa stai acolo sa te prajesti cateva zile in soarele Dobrogei, acolo unde
marea si delta se imbratiseaza. Prea multi turisti strica atmosfera, dar na...
pana la urma e un complex turistic!
Dupa ce am dat ocol casutelor si ne-am
racorit un pic in marea deja rece la inceput de toamna, intrucat mai aveam ceva
de stat pana la drumul de intoarcere, am poposit... din nou... la terasa
restaurantului de la Gura Portitei. Pentru
doua borsuri lipovenesti de peste, o ciorba de burta si doua de vacuta,
plus doua portii de papanasi si eternele limonade verzi(!!!) – marca localului
– am dat aproximativ 160 lei. Daca mai am ocazia sa mananc aici, tot bors
lipovenesc as lua: e o ditamai portia, dubla fata de restul ciorbelor, cu doua
bucati de peste tronand in centru. Si e gustos, gustos... dar cam plin de
oase... asa ca nu e recomandat copiilor sub 12 ani, fara acordul parintilor.
Intoarcerea am facut-o... cu noroc sau cu
ghinion, depinde cum privesti.... cu vaporasul. Drumul s-a desfasurat foarte lent, pe parcursul a aproape 3
sferturi de ora. Soarele la apus arde puternic din partea stanga si cu greu
rezisti atacului razelor piezise. Peisajul
monoton al apei ce intalneste orizontul... albastru sus, albastru
jos... e frant uneori de zone verzi si de pasari ce strabat atmosfera. Gura Portitei ramane in spate, linistita ca
un concediu, in fata se apropie Jurilovca, promisiunea reintoarcerii in
tumultul cotidian. Eoliene in stanga, Capul Dolojman in dreapta... la mijloc
biserica din Jurilovca.
Gura Portitei... promisiunea salbaticiei
concretizata ca o destinatie de vacanta.
