Maramures, plai cu flori! - circuit

Ajunul Craciunului... casa e plina de arome, sarmale, prajituri si cozonaci... Pe foc oalele sfaraie, cuptorul nu mai face fata... Coca se contorsioneaza senzual in mainile ce o framanta cu grija...  Si usa se da de perete, in cadrul ei  apare consortul cu ditamai zambetu' pe buze : "- Mergem in Maramures!".

Blocaj! Mainile se opresc din framantat, coca se relaxeaza incet printre degete, creierul proceseaza instant mii de idei... Verbul "a merge", presupune o deplasare care o sa aiba loc candva, prima intrebare ce reuseste sa se desprinda din noianul de ganduri: "Cand?!". Forma verbului "mergem" presupune cel putin doua persoane: "Care?!" e a doua intrebare ce apare clar in minte. Bine macar ca am lamurit unde mergem...  "in Maramures".  Alte intrebari secundare apar: "Cum?", "Cat timp?"...  Ochii din ce in ce mai mari traduc non-verbal intrebarile ce se chinuie sa ajunga pe buze. Zambetul larg al consoartei e tot acolo, netulburat ... Raspunsul la intrebari apare repede si simplu : "- Nu stiu, o sa decidem inpreuna!" . "-Jura-te!" zise creierul meu cu ultimul neuron logic.

Si uite asa a trecut Craciunul, si Revelionul, si imedit cum se termina vacanta de sarbatori, eu si sotu'cu ideea, ne suim in masina personala si plecam catre Maramures. O tura de 7 nopti in 2 locatii.

Dupa un drum de 14 ore, sofand la limita legalitatii pe rand, cand unul cand celalalt, pe un soare orbitor cu temperaturi de primavara in luna ianuarie ajungem in Viseul de Sus, prima statie.  In departare muntii au val de zapada, in curtea vilei a dat coltul ierbii... mmm, incurajator!

La vila unde ne-am cazat, am ajuns se pare prea devreme! Am prins oamenii la curatenie. Greseala noastra ca nu am apreciat corect ora sosirii. Vila Landhaus - https://www.facebook.com/VilaLandhaus/ , localizata pe o straduta ingusta, pietruita, ce serpuieste printre case, la limita padurii. Liniste desavarsita... doar pasarile, cainii si trosnetul copacilor se poate auzi. Gazdele, o familie de tineri, la inceputul "carierei" (vila a avut primii vizitatori la revelionul din 2014-2015), cu multe vise si dorinta de a fi gazde perfecte. Casa, pe structura de lemn, e construita de ei, cu mana lor si asta se observa in atitudinea grijulie pe care o au. Daca nu esti vre-un fitos, sau vre-un meltean, te imprietenesti rapid cu cei doi, mai ales ca ei sunt mai tot timpul la vila... cand unul, cand celalat, cand amandoi. Trei nopti de cazare, cu mic dejun inclus ne-au costat 420 lei. Micul dejun, pregatit dis-de-dimineata de doamna vilei,  e imbelsugat, variat, din pacate nu traditional. Ne asteptat sa primim slana, lapte sau smantana grase de sa stea lingura in picioare, jumari crocante sau carnati... in schimb am avut sunculita si branza de supermarket, legume, suc de portocale, ceai de pliculet. Bineinteles ca ne-a ros curiozitatea si am deschis discutia privitoare la provenienta mancarii ca sa aflam ca taranii din zona nu au certificate de producator si din cauza asta nu pot fi produsele lor folosite pentru clientii pensiunii. Dar, daca stau sa analizez situatia, poate e mai bine asa... fiindca intr-o vila cu aspect minimalist - modernist si usoare influente eco, un mic dejun traditional nu si-ar fi gasit locul. In camera, parca are ceva din traditional, cu dusumeaua usor scartaitoare, mobilierul din lemn nelacuit, tratat cu ulei de in, ramele geamurilor din lemn, si cateva mitoase intinse pe jos. Dar prea putin.

Seara, la sfatul gazdelor, am mancat intr-un restaurant din centrul Viseului (restaurant pensiune "La Cassa"). Dragut, un pic cam intunecat si foarte aglomerat. La nefumatori nu mai erau locuri, totul era rezervat, iar la fumatori abia am gasit doua locuri. Mancarea trebuia sa fie muuulta si buuuuna. Buna a fost ce e drept, dar multa... probabil ca depinde de cine mananca... Pentru mine,  conform traditiei de la mare, cand zici ca vrei "peste cu garnitura de cartofi"  inseamna un peste la fel de mare cat cantitatea de cartofi de langa, daca nu cumva chiar mai mare... ei bine am primit un pui de peste, cu o lungime de aproximativ 12-15 cm si langa, farfuria cu varf plina cu cartofi.  Asa ca am bagat la cartofi incat ma pot lauda ca am comandat tocanita! Cam acelasi lucru s-a petrecut si in farfuria sotului, chiar daca a comandat coaste de porc cu garnitura de cartofi. Altfel, restaurantul curat, personalul foarte atent... 

Dupa drumul lung, via Moldova, am picat rupti. A doua zi aveam rezervare la o plimbare cu Mocanita, trenul cu aburi, atractia zonei. Mediatizat corespunzator. Din pacate uita sa se mediatizeze si alte doua elemente aflate in aceeasi locatie, gara CFF, anume muzeul ultima casa evreiasca din Viseul de sus, numita si "Casa Elefant" (nu intrebati de ce) si hotelul tren " Carpatia Express" in care ar trebui sa te simti in perioada Hercule Poirot. :-)  Casa Elefant din pacate are mai vizibil barul decat muzeul.

Prima zi in Viseul de Sus, plimbarea cu Mocanita. Trezirea a fost cu surprize, peste noapte peisajul imbracase o mantie alba, subtirica de zapada pufoasa. Iar cerul era hotarat sa depuna in continuare fulgii fini pe pamant. Am adus iarna cu noi :-).

Am mancat repede, si cu usoara emotie in suflet, inarmati cu camere foto si video, am plecat catre statia CFF pentru a porni in "aventura".  Plecare ora 10, e bine sa fii in statie mai devreme pentru a putea procura bilet, si intoarcere ora 15.00... daca ai noroc... fiindca noi am plecat cu intarziere, si bineinteles ca ne-am intors cu intarziere.  Pana la plecare am bantuit prin statie, am facut cateva fotografii locomotivei... din pacate nu am cascat ochii destul de bine ca sa identific si "Carpatia Express". 

Biletul pentru calatoria cu Mocanita, variaza, cel mai ieftin era 75 de lei si cel mai scump 98 lei. Diferenta de pret este data de ceea ce include acest bilet, cel mai scump fiind "all inclusive" cu tichete pentru bautura racoritoare, prajitura, ciocolata calda si masa la popas (adica ultima statie inainte de intoarcere). Privind retrospectiv, cred ca poti rezista si fara masa de la popas (platou grill) fiindca gogoasa si ciocolata calda sunt de ajuns, mai ales daca ai mancat de dimineata corespunzator. Chiar daca iti faci rezervare dinainte, biletele se achizitioneaza in dimineata plecarii din incinta garii CFF, cum treci de poarta glisanta in stanga, ultima usa. Tot de acolo am cumparat magneti cu Mocanita si as fi putut cumpara cani sau as fi putut scrie in cartea de impresii.

Si am plecat. Personalul trenului a povestit un pic cu noi despre istoria locomotivei cu abur, despre faptul ca sunt mai multe si fiecare are numele ei (noi am mers cu "Ioana", in afara de ea mai fiind "Mariuca", "Elvetica"... si nu mai stiu). Vara toate sunt puse la treaba fiindca atunci sunt cam 1500 de vizitatori intr-o zi si din gara pleca trenuri unul dupa celalalt.  Calea ferata are ecartament ingust, constructia ei a inceput in 1932. Traseul turistic reprezinta doar jumatate din lungimea caii ferate, oprindu-se in statia Paltin.  Calea ferata forestiera este inca functionala si pe ea se transporta inca lemnul din exploatari. Trenurile pentru exploatare forestiera pleaca dimineata pe la ora 6.00 incarcate cu muncitori si se intorc seara din munte. 

Drumul Mocanitei serpuieste pe Valea Vaserului, aproape lipit de apa intr-un peisaj de vis. Acum, iarna, apa raului era aproape in totalitate inghetata oferind ochiului combinatii cromatice aparte... nuante de albastru, turquoise, verde smarald se impleteau cu albul ghetii si maroul lemnului.  Din cand in cand, fumul gri al locomotivei acoperea cerul dand impresia trecerii printr-un tunel din alta lume. Vagoanele trosneau usor in curbe, lemnele trosneau in sobele amenajate in fiecare vagon. Geamurile aburite tradau diferenta de temparatura... turturi cresteau incet pe streasina vagonului.

Paharelul de palinca oferit la plecare de catre personalul Mocanitei pusese trandafiri rosii in obrajii turistilor. Atmosfera vesela a insotit calatoria si la dus, si la intors.

Pe traseul pana in statia Paltin, Mocanita s-a odihnit si adapat de cateva ori, motiv pentru turisti sa se racoreasca in zapada proaspat cazuta, sau sa se incalzeasca cu ciocolata calda inclusa in pret, ce putea fi achizitionata prin predarea tichetului la vagonul de langa locomotiva, vagon in care se organizase un bufet. Cei care nu aveau tichet, puteau achizitiona contra cost bauturile si mancarea (cam 6 lei indiferent de produs). Cei care aveau tichete, oricum trebuiau sa le consume pe acestea pana in statia Paltin, inclusiv, acestea ne mai fiind valabile pe dumul de intoarcere... nu de alta dar la intoarcere trenul nu mai opreste pentru alimentare cu apa fiindca merge la vale si nu mai consuma atat.

La ultima oprire, Paltin, ne-am debarcat toti in poienita amenajata cu mese si focuri pentru turistii "obositi" de atatea poze si atata admirat.

Mocanita a plecat sa se adape pentru ultima oara. Nu ne-a zis nimeni asta asa ca am intrat in panica cand am vazut trenul pornind cu scrasnet de roti, iar aparatura noastra de imortalizat momente era in vagon. Sotul mai vioi a sarit in tren si uite asa... eu am ramas in poienita cu corpul aparatului si un obiectiv wide si el a plecat catre adapatoarea de locomotiva cu toate obiectivele dupa el, dar fara corp pe care sa le monteze. Damn! Ce ghinion!  Cat el s-a plimbat inca doua halte cu Mocanita si a filmat lucruri inedite, eu am admirat peisajul din poiana, am ascultat muzica maramureseana cantata live de o maramureseanca frumusica si am trait veselia horelor incinse in jurul focurilor. 

Trenul s-a intors, pregatit pentru drumul pana in Viseu,  am urcat in vagoane, pastrand locurile folosite la dus (asa cum am primit indicatie de la personalul caii ferate) si am pornit pe drumul inapoi, pe aceeasi Vale a Vaserului, dar totusi alta fiindca acum peisajele se vedeau din alta perspectiva.

Nu stiu ora la care am ajuns in statia CFF Viseul de Sus, oricum nu avea importanta, era inca lumina, dar mai lumina era in ochii nostri fermecati de peisaje si in imaginatia noastra starnita de mersul leganat al vagoanelor.  Acum, la intoarcere, am fixat si traseul pentru urmatoarea zi, alaturi de inca doua grupuri de turisti prezenti in aceasta aventura a Mocanitei alaturi de noi. Maine mergem la "Cascada Izvorul Cailor".

Seara, la vila, program de vin fiert si povesti. Vinul fiert l-am adus noi, povestile le-au spus gazdele noastre. Povesti despre faptul ca Viseul de Sus a fost intai localitate predominant evreiasca, ca apoi s-au alipit cartierele de germani si doar mai incoace s-au amestecat cu romani. Casele evreiesti au disparut incet, incet... la fel si locuitorii lor, astfel ca ultima casa evreiasca a ajuns "Casa Elefant" pastrata cu sfintenie ca muzeu, dar ne-promovata corespunzator din punctul meu de vedere.  Tot la vin fiert am aflat de revelioanele facute cu Mocanita, de veselia oamenilor locului, de umorul lor cu accent maramuresean.

O alta zi, o alta aventura. Plecarea spre Borsa s-a facut dimineata fiindca nu stiam exact drumul pana la telescaunul catre "Cascada Izvorul Cailor". Borsa este o localitate foarte lunga, ne-am plictisit cautand iesirea catre dreapta la telescaun. Pana la urma, o placa indicatoare, aproape de iesirea spre pasul Prislop, ne trimitea catre acesta. Drumul serpuieste printre vile, se bifurca si te incurca pret de vreo 10 minute, indicatoarele catre telescaun sunt mici si trebuie sa fii foarte atent sa nu o iei pe alt drum. Pana la urma am ajuns la baza telescaunului, care pe timp de iarna nu porneste decat daca are minim 15 persoane. Dar sus este o partie, si pe sub telescaun se poate schia, asa ca,  slabe sanse sa nu se adune 15 impatimiti de zapada, chiar si la prima ora a diminetii. Urcarea cu telescaunul 10 lei, drumul dus-intors 20 lei. La telescaun ne-am regasit cu "aventurierii Mocanitei" si am urcat impreuna pana la "Cascada Cailor". Drumul cu "scaunul pe sarma" dureaza aproximativ 17 minute dar care la primele ore si mai ales iarna se resimt adanc daca nu ai imbracaminte destul de groasa si rezistenta la vant. 

Din apropierea varfului Stiol, unde te lasa telescaunul, se vede Borsa cum se intinde ca o caracatita prin vai, dar si varfurile inconjuratoare, un pic mai inalte decat acesta. Acoperit de zapada, semet si stralucitor varful Galatului stralucea in departari. Cu acest varf in partea dreapta am mers pe drumul catre "Cascada Izvorul Cailor". Drumul catre cascada, pleaca de la baza teleschi-ului existent pe platou, cum treci de punctul Salvamont. Din acelasi loc pleaca si drumul catre platoul montan si lacul Stiol (pe care l-am cautat insistent pe harti si nu l-am gasit :-(  (nici macar ca "Lacul Izvorul Bistritei Aurii" care ar fi numele sau alternativ) . De la bifurcatia de plecare, un traseu cu urcari si coborari usoare ce se unduiesc pe versantul montan conduc turistul pana la cascada. Iarna este un traseu cu peripetii, situat in umbra muntelui, pe care straturi de gheata (produsa de apa ce se scurge de pe munte) si de zapada se suprapun. In orice moment, daca nu esti atent, poti sa aluneci pe straturile suprapuse si sa ajungi sa faci drumul pe fund. Iarna in 20 - 25 de minute ajungi la cascada. 

Noi am avut surpriza sa gasim cascada ingetata. Un suvoi de gheata de o inaltime impresionanta, formand valatuci de apa solida, uneori prinzand in ei vegetatia vecina. Daca ar fi fost si soare probabil ca ar fi fost mai poetic ... sa vezi gheata sclipind... din pacate soarele se incapatana sa ramana dincolo de varf, sa lase cascada in umbra muntelui, chiar daca era trecut de pranz cand am decis sa plecam de la cascada. La intoarcere am zabovit indelung pe platoul telescaunului incercand sa imortalizam frumusetea peisajului, mai ales ca soarele, ce se incapatanase sa nu incalzeasca cascada, acum punea sclipiri in fiecare fir de zapada. Partenerii nostrii de calatorie, "extenuati" de viteza cu care ne deplasam noi in procesul de imortalizare a peisajului, au cedat, asa ca, la coborarea cu telescaunul au luat-o inainte. 

In Borsa soarele facuse ravagii... zapada se transformase in mocirla... Ceasul era trecut de ora 15.00... Ne-am oprit sa mancam ceva intr-un fast-food local "Crazy Shaworma" si nu ne-a parut rau. Snitel cu cartofi prajiti, sau cascaval pane cu aceeasi garnitura la care se adauga si cate o salata, toate facute atunci de catre domnisoara din local, totul la aproximativ 30 de lei... Dupa masa copioasa am incercat inca o aventura. In drumul de intoarcere spre Viseul de Sus, undeva se facea un drum catre cabana Iza Izvor si manastirea Moisei. Noi am avut in intentie sa mergem prin cheile ce duc catre cabana Iza Izvor, dar la jumatatea drumului ne-am re-evaluat planul fiindca drumul catre cabana, chiar daca foarte pitoresc era si foarte plin de zapada, ingust si traversat de suvoaie inghetate. Sapat in munte drumul avea intr-o parte versantul si in cealalta parte prapastia cheilor. 

Ne-am intors pe unde am putut si am facut un popas de reculegere la Manastirea Moisei. Cand intri in manastire, ceea ce vezi prima data e biserica noua, mare si impunatoare, apoi chiliile si alte dependinte cu imagine de blocuri de locuinte moderne... nimic nu iti sugereaza ca, in mijlocul maselor de beton si BCA, se ascunde o biserica veche, din lemn, cu origini care se pierd inainte de anul 1570 si cu legende despre familie si credinta. 

La Moisei, in zi de Boboteaza, am avut norocul sa prindem biserica din lemn, nu doar descuiata, dar si pe cineva de la care sa auzim legenda. Biserica a fost construita pe locul unui copac, a carui radacina este astazi piciorul mesei din altar, copac in care se pare ca a fost gasita o icoana a Maicii Domnului. Ca s-a gasit acolo icoana, nimic deosebit... Romania e plina de locuri magice in care oameni simpli, cu frica de Dumnezeu si chemare catre minuni, gasesc icoane... dar aceasta icoana gasita in trunchiul copacului, adusa in biserica satului din acea perioada cica peste noapte s-a intors in trunchiul de copac... asa ca satenii au decis ridicarea in acel loc a lacasului de cult. Si in acest punct se leaga religia de familie, fiindca, de ridicat lacasul, l-au ridicat, dar nu aveau preot pentru el. Au facut oamenii cerere sa li se trimita preot, iar puterea Dumnezeiasca a facut ca, preot acolo sa  fie desemnat un om ce plecase din sat de multi ani si pe care familia il credea mort. Nebanuite sunt caile Domnului! :-)

Trecand peste legenda, bisericuta este de o gratie deosebita... cu usa mai scunda de 1 metru inaltime, cu lemnul vechi, mancat de cari si anotimpuri, cu pictura imbatranita, abia vizibila si interiorul cat al unei casute de pitici, acolo simti credinta... chiar daca afara este frig, inauntru caldura istoriei si a sufletelor ce au urcat rugaciunea lor catre cer se simte in toate ungherele. Multumesc providentei ca ne-a facut sa ne intoarcem din drumul catre cabana pentru a vizita acel coltisor de liniste si pace sufleteasca... bisericuta de lemn din Moisei.

Ultima noapte la vila Landhaus. A doua zi, plecare catre Baia Sprie, pe drum programate vizite la bisericile din lemn de pe traseu. Din pacate pentru noi, fiecare sat din zona are o biserica din lemn... mai noua sau mai veche, dar exista. E greu sa le prinzi pe toate intr-o tura asa ca am mai pierdut din ele... Dar ma bucur ca am prins, in ziua de Sf. Ion, in doua dintre ele slujba. Prima oprire, si prima slujba, biserica din Bogdan Voda. Ca si in Moisei, slujba se tine in biserica mare, moderna ce se ridica falnica peste sat, pictata in culori vii, arhitectura cu linii parca prea drepte. In laterala ei, se odihneste linistita si smerita biserica din lemn... mai mare si mai tanara decat cea din Moisei... din pacate inchisa vizitarii. Biserica a carei poveste nu o poti afla... e moarta... Fara poveste despre bisericuta de lemn, ne-am multumit cu povestea actuala, slujba de sarbatoare, a bisericii noi.  Tot satul soarbe cuvintele preotului. Biserica e plina, cei ce nu au avut loc se adapostesc de ploaia marunta a zilei pe sub streasina bisericii de lemn sau a portii de intrare, poarta maramureseana. La sfarsitul slujbei preotul anunta casatoriile ce vor avea loc in sat. Frumos! In mod sigur nu va putea nimeni sa zica ca nu a stiut ca te casatoresti :-) . Satenii imbracati in straie populare, mai ales femeile cu fuste inflorate si batice colorate parasesc biserica pe muzica de colind ce pare coborata chiar din rai. Facem cateva poze, glumim un pic cu oamenii si plecam spre urmatoarea biserica.

Botiza... biserica din lemn e noua, frumoasa, este biserica satului.

De altfel, aceeasi situatie si in satul anterior, Sieu... doar ca la Sieu biserica avea ceva mai multi ani, vizibili in lemnul ingreunat de trecerea timpului. Cand am ajuns noi tocmai se pleca de la slujba. In sat, obiceiuri stravechi se regasesc ici- colo... pomul cu oale care anunta ca in acea gospodarie e o fata de maritat (cat mai mare si mai plin de oale e pomul, cu atat mai mare e zestrea fetei), mai la vale un mester sculptor in lemn isi etaleaza talentul intr-o sculptura cu tema religioasa ... 

Un pic mai sus, la iesirea din sat catre Poienile Izei, pe varful dealului, semeata, manastirea Botiza ... Putin lemn, mult ciment... Nimeni prin curte... Cativa oameni la slujba...

Pe un drum pietruit, acoperit de zapada, pierdut printre dealuri si case, ne indreptam catre Poienile Izei. Parca timpul se opreste pentru noi si ajungem la aceeasi ora de fiecare data in alt loc... Biserica din Poienile Izei, inalta, alba, impunatoare, cu multe scari la intrare... e sfarsit de slujba! Satenii ies grabiti, unii purtand umbrele care sa ii apere de ninsoarea ce a luat locul ploii. Costume populare prezente in numar mai mare... daca in Bogdan Voda femeile erau cele ce pastrau traditia, aici sunt si multi barbati ce poarta cu mandrie costului popular. Cei mai batrani au in picioare opinci, cei mai tineri... cizme. Un batran se opreste sa ne intrebe de unde suntem... "- Tocmai de la Constanta!" se opreste in gandurile lui apoi excalama "- Am si eu un nepot acolo... in Scarisoareanu!"  Mie aproape ca imi dau lacrimile... ce mica e tarisoara asta a noastra! Batranul se departeaza agale, nu inaite de a ne spune sa luam cate o painica din cele de pe masa aflata la intrarea in biserica. Ca "asa se face la ei". Nu il refuzam, mai ales ca painica e proaspata, si usor dulceaga... a picat la fix avand in vedere ca e trecut de ora pranzului. Printre fulgii de nea si costumele populare, intam in vorba cu cel ce are grija de biserica. Ii spunem ca vrem sa vizitam bisericuta din lemn ce privea catre curtea bisericii noi, de pe un delusor din apropiere. Omul aduce repede cheile si ne deschide biserica. Din pacate nu avem cum sa facem fotografii, biserica nu este luminata... dar macar aflam ca e construita la 1700. Taxa de vizitare este de 4 lei pentru fiecare turist. Bisericuta e asemanatoare cu cea din Moisei, mica, delicata, cu o usa pe care sa nu poti intra decat aplecat, smerit in casa Domnului. Usa care mai avea si rolul de a apara de incursiunile paganilor care inarmati pana in dinti si ingreunati de armuri nu se puteau apleca asa usor.  Pictura interioara este mult mai bine pastrata ca la Moisei... biserica e cu vreo 200 de ani mai tanara. In pronaos pe dreapta se poate vedea Raiul, pe stanga iadul.

Calatorului ii sta bine cu drumul, asa ca ne indreptam catre Manastirea Barsana. Manastire realizata integral din lemn, inclusiv cuiele pentru imbinari fiind din lemn. Atmosfera de liniste deplina, rece si austera aproape... Noi si vreo doua maicute ce bantuiam pe aleile manastirii. Macar aici totul e din lemn, chiar si constructiile noi sunt tot lemn. Frumos organizata, ingrijita dar... cam ostentativa prin inaltimea cladirilor si rece, poate si din cauza anotimpului, pentru a ma simti apropiata de divinitate... In manastire exista si un padoc cu cativa pauni... de ei m-am simtit cel mai aproape :-)

Cand am ajuns la Barsana eram deja obositi de atatea biserici de lemn... cam toate construite dupa acelasi tipic... iar fara a sti povestea fiecareia, fara a te lega de ea prin legenda locului... raman doar constructii religioase din lemn. Poate ca de aceea cel mai aproape de crestinism si de biserica m-am simtit la Moisei, apoi, prin diminuarea intensitatii povestilor... s-a diminuat si legatura mea cu locul respectiv.

Plecand de la Barsana, ne-am abatut de la programul initial care ne ghida catre obiectivele din Sighetul Marmatiei, am taiat traseul direct catre Ocna Sugatag pe care am vizionat-o rapid din masina. Am sperat sa identificam niscai indicatoare catre obiectivele turistice ale zonei dar nu ne-a iesit nici unul in drumul pe care ne-a dus gps-ul, asa ca setam urmatoarea destinatie, Cavnic.

Cavnic din masina a fost dezamagitor... la sosea doua partii (din cele 8 care sunt in Cavnic!) apoi padure si localitatea intinsa pe marginea drumului national. Parca mai trista si mai gri atmosfera decat in partea cealalta de munte. Usor deprimant chiar. Continuam drumul catre destinatia finala a zilei, Baia Sprie, "Casa Olarului".

Orasul Baia Sprie, deprimant... parca se vede in cladiri, in oameni ca este fost oras minier... mai reci, mai retrasi... mai tacuti... ochii parca nu mai sclipesc plini de viata, umerii sunt usor cazuti.

Vila "Casa Olarului"  -  cu site personalizat: www.casaolarului.ro . Gazda primitoare, zambeste larg dar parca nu asa cald ca dincolo. E mai retinuta in afirmatii, mai distanta. De fapt cred ca ziua in care ne-am cazat a fost si singura zi in care ne-am intalnit. In celelalte zile, la orele la care plecam si ne intorceam noi nu mai erau acolo decat doamnele angajate sa ingrijeasca casa. Casa pe exterior este o constructie masiva, cu doua etaje, de un portocaliu intens, mai ales in marea de alb a iernii maramuresene, cu un aspect usor gaudian. Proprietarii, la fel ca si cei de la vila Landhaus sunt puternic legati de povestea casei. Cumparata initial ca sa fie transformata in atelier de olarit, casa a fost renovata si i s-au adaugat etajele pentru a fi transformata in hotel la cererea celor ce vizitau atelierul de olarit. Stapana casei, ne-a povestit cu scantei in ochi cum s-a indragostit de aceasta casa, si cum nu a putut sa o transforme in atelier. Initial au facut-o casa lor, apoi hotel. Dragostea pentru traditie i-a facut pe proprietarii "Casei Olarului", sa mai cumpere, la ceva distanta in susul strazii, o casa veche de mineri si apoi un teren in apropierea acesteia pe care au descoperit o casa de lut. Ambele au fost renovate si acum sunt intr-un circuit turistic paralel "Casei Olarului", pentru prietenii familiei. Am avut, asa, o intentie sa ii rugam sa ne cazeze in casele celelalte, dar totusi e iarna, si cele doua case nu au incalzire centralizata ... acolo esti pe propria raspundere cu soba si apa calda doar cand faci focul.  Rustic, dar nu pentru iarna... mai ales ca noi nu am mai trait asemenea experiente din frageda noastra copilarie, de la bunici... deci nu cred ca ne reinventam asa repede! Singura mea parere de rau, acum iarna, este ca nu am facut macar o drumetie pana la terenul pe care se afla cele doua case... macar sa stiu unde o sa ma cazez la toamna ;-) .

Interiorul "Casei Olarului" are adanc impregnata pasiunea pentru vechi, pentru amintiri a celor doi proprietari. Peretii sunt acoperiti cu rame si fotografii vechi, de scara sunt atarmate o multime de lampase din diferite epoci... camerele au paturi din lemn masiv si mobila veche reconditionata... usor inutila uneori ... ca de exemplu in camera in care am fost cazati, la ultimul etaj, o camera cu pod inclus, foarte frumoasa de altfel si cu geamuri de la care am facut multe poze, era dotata cu o masuta cu doua sertare si un dulap tip bufet ... dulap de haine nu exista... asa ca am folosit cele doua scaune rustice si scara spre pod pentru a ne aseza hainele. Mmm ... pana la urma a fost interesant. Pretul pentru camera din pod, pentru 3 nopti cu mic dejun la fel ca la vila Landhaus (420 lei). Micul dejun, traditional cap-coada! Mesele lungi, cu bancute, te astepau dimineata cu farfurii si cani de lut, cu un platou mititel cu jumari, slana, branza, ceapa, cateva vegetale pe o alta farfurie... gem de prune cu nuci intr-un castron, lapte sau ceai.  

Toata casa este un melanj de nou si vechi, de util si inutil cu iz de muzeu. Nu vreau sa stiu cum o fi sa faci curatenie acolo!

Atelierul maestrului olar, un VIP de altfel dupa calendarul personalizat si site-ul de prezentare ... ca sa nu mai zic, ca daca memoria nu imi joaca feste, l-am vazut si intr-un reportaj tv.  Stapanul atelierului, un artist cu aspect de haiduc, pentru care viata inseamna lut si lutul e viata! Daca nu umblam brambura in fiecare zi, am fi avut ocazia sa participam la o lectie de olarit ... dar asa ne-am multumit cu a vizita atelierul in lipsa gazdei. Acolo am retinut doua piese... una cu tema religioasa, de mari dimensiuni care ne-a impresionat prin mesaj si pe mine si pe sot si alta, de mici dimensiuni, albastra ca cerul care mie mi-a sugerat esenta vietii... sotului nu i-a zis nimic... dar eu cred ca as fi expus-o la mare cinste in casa daca nu ar fi fost dezmembrata... nu am indraznit sa o fotografiez, de frica sa nu se dezmembreze mai tare :-) .

Seara am fi avut ocazia sa servim cina la vila (25 de lei de persoana pentru un fel de mancare sau 45 de lei de persoana pentru doua feluri de mancare), dar noi am preferat sa luam pulsul orasului, si dupa cautari disperate am gasit un bar-bistro-pizerie de unde ne-am luat la pachet pizza. Am preferat la pachet fiindca atmosfera era de bodega ieftina cu doi indivizi aruncati in colturi, cu privirile pierdute in neant in fata paharelului de tarie. Doamna de la servire in schimb s-a dovedit tare draguta. De la ea am aflat ca "Lacul Albastru" e aproape si ajungem repede la el, de la ea am aflat ca Baia Sprie nu mai e ce a fost o data, ca tristetea pe care o resimti este a fostelor mine, si tot de la ea am aflat ca nu ar trebui sa ratam muzeele din Baia Mare, mai ales pe cel de mineralogie.

La intoarcerea din oras, in fata unui paharel de palinca, am pus la cale programul pentru zilele urmatoare, punand cap la cap informatiile oferite de gazda, de ospatar si harta imprumutata de la vila.

Dimineata, pusi pe fapte mari pornim spre "Lacul Albastru". Initial am vrut sa mergem pe jos de la vila pana la lac, apoi ne-am decis sa luam masina sa traversam orasul. Am fixat traseul pe gps, de indicatoare spre lac nici vorba! Pe strazile inguste, pline cu zapada urcam greu. La un moment dat suntem nevoiti sa parcam masina si sa continuam pe jos. In continuare nici un indicator care sa arate directia catre "Lacul Albastru". Gps-ul vede si drumul forestier asa ca mai inaintam ghidati de el cateva sute de metri. Apoi nimic! In mijlocul marii albe, fara nici un indicator. 

Am gasit un blog pe care niste turisti de vara descriau drumul parcurs de ei catre lac ( http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=36105&d=descopera-maramuresul--excursii-si-calatorii ). Ne luam dupa ghidarea lor, incercam sa ghicim formele de relief descrise... mai inaintam cateva sute de metri. Pana la urma pornim google maps si continuam sa mergem ghidandu-ne dupa ... muschiul de pe copaci! 

Mergand de-a dreptul prin padurea desfrunzita la un moment dat dam de marcaj cruce rosie. Stiam din descrierea de pe blog-ul celorlalti ca si ei au mers pe marcaj cruce rosie. Suntem pe drumul cel bun! Continuam incercand sa urmam crucea rosie... dar nu mai apare... gasim niste urme de caprioara si apoi unele de caine... duceau parca spre lac ... mergem pe ele... in drum traversam un marcaj de cruce albastra si punct rosu. Conform blog-ului folosit ca sursa de informatie, e de bine! Langa "Lacul Albastru" se intretaie 4 trasee... deodata, peste culmea urcata vedem bancutele din jurul lacului. In caldarea muntelui apare lacul. Suntem salvati! Am ajuns! Bineinteles ca lacul e inghetat bocna. In loc de culoarea albastra este aproape complet alb, ca si varfurile din imprejurimi. Intr-un singur loc, de sub zapada razbate un ochi de gheata... dar nu albastru, ci gri-verzui. 

Facem poze, admiram peisajul, ascultam pentru cateva minute linistea deplina a muntelui... doar in vale se aude un caine ce da alarma. Ne pregatim de plecare. Dand ocol lacului gasim si ce-l de-al patrulea traseu citat de turistii de vara, crucea galbena. Ei au plecat pe cruce rosie si au ajuns la lac pe cruce galbena. Asa ca o luam inapoi catre oras urmand traseul cruce galbena. Traseul este bine marcat de acesta data, trasat printr-o vale formata de scurgerea apelor din munte, destul de abrupt... noroc ca suntem la coborare. Peisajul alb este fantastic si rece... urme de caprioare ce traverseaza drumul incalzesc atmosfera, pe o margine un iepuras s-a odihnit impregnand zapada cu urmele corpului sau, iar in copaci pitigoii se harjonesc scuturand zapada intr-o ploaie fina. Cate o craca trosneste surd in atmosfera hibernala. 

La un moment dat drumul se bifurca... de fapt vaioaga se uneste cu drumul forestier. Pe un copac, intr-un unghi pe care il ratezi oricum, aproape invizibil calatorului, o sageata din lemn, mica-mica indica urcarea catre "Lacul Albastru"... din vale, de unde se presupune ca urcam noi nu se vede marcajul. Poti merge linistit inainte pe drumul forestier fara sa stii sa ai pierdut poteca catre "Lacul Albastru". Continuam coborarea pe drum si ajungem foarte repede la locul in care am lasat masina. Toata aventura nu a durat mai mult de o ora si jumatate, poate doua.

Continuam, daca tot am prins gustul, indreptandu-ne catre complexul turistic, statiunea Mogosa - Suior. Dezamagire mare si aici ... lacul Mogosa inghetat tun, statiunea pustie. Am dat roata lacului intr-o plimbare de batranei, am imortalizat peisajul si am plecat.

Am plecat pe calea Sighetul Marmatiei hotarati sa bifam in jumatatea de zi ramasa "Muzeul Satului" din Sighet despre care ni s-a spus ca e mare si frumos. Am ajuns la muzeul satului cu o ora inainte de inchidere, am vrut sa luam bilete, dar casa de bilete era inchisa, ne-am intalnit cu o doamna pe aleile muzeului si ea ne-a taiat niste bilete ... tare dragute cu imagini din muzeele orasului Sighet. La cum aratau biletele cred ca hartia si printul costa mai mult ca suma platita de noi, cate 4 lei de persoana. Exista si taxa de filmare si fotografiere... dar la ora tarzie nu ne-a mai intrebat nimeni de ele.  In fata noastra un grup de turisti bantuia pe aleile muzeului vizitand infrigurati casutele deschise de doamna cu pricina special pentru ei.  De la poarta maramureseana ce deschide muzeul, pana la zona propriu-zisa de case-muzeu, urca pieptis o alee pe care, la ceas de iarna, copii din cartier o transformasera in derdelus. Am luat casutele la pas, multe din ele cu usi ferecate, le-am admirat doar prin ferestrele mici. Seara se lasa, lumina dispare incet, iar noi nu ne dadeam dusi. 

La ora 4.00 pm, muzeul se inchidea in mod oficial, doamna ce ne daduse biletele pleca si ea, grupul de turisti pentru care deschisese special casele terminase de mult vizita, un alt grup ne ajunsese si ne depasise... noi continuam sa aburim ochiurile de geam admirand casutele mignione parca rupte din basm. Pe la ora 5.00 si ceva, obositi de slalomul printre casute am decis sa ne retragem. In muzeu se asternuse linistea, doar copii de pe derdelusul improvizat faceau zarva.

Ne hotaram sa mancam... dar unde, si ce?! Cautand pe strazile din Sighet dam de un bistro ce parea mai curat. Intram, iar domnisoara ospatar ne sugereaza sa comandam hamburger "fiindca este cel mai bun din oras". Mergem pe mana ei si ne vedem in farfurii cu cate un hamburger urias, cu tot ce e necesar unui astfel de preparat indesat intr-o chifla crocanta. Chiar a fost bun! ... sau ne era doar foame?!

Drumul de intoarcere in Baia Sprie il facem pe intuneric si ceata densa traversand serpentinele pasului Gutai.

Si a trecut noaptea, scurta de altfel, cocosii vestesc o noua zi, pentru noi o noua plecare: Baia Mare, muzeele.

Cel mai aproape pe harta era "Muzeul de Etnografie si Arta Populara", o cladire alba, impunatoare cu intrari strajuite de coloane, ce superviza un stadion intreg de pe varful dealului dar ... inchisa. Nici un afis, nici o notita sau program pe usile ferecate. 

Dezamagiti de primul contact cu muzeele din Baia Mare, ne intoarcem pe drumul spre muzeu fiindca undeva pe dreapta, pe o frumoasa poarta maramureseana se itea "Muzeul Satului". O data ajunsi acolo, aceeasi surpriza: inchis pe timp de iarna! Macar aici, pe poarta si pe avizierul de langa aceasta erau afise care comunicau turistului ratacit motivul pentru care portile raman inchise in ciuda insistenetelor sale. Cand dadeam sa plecam, din cladirea administrativa a muzeului, ca sa nu ii spunem casa de bilete, iese un domn. Fericiti ca vedem un chip de om cu care se poate comunica intrebam ce e cu muzeul. Domnul foarte dragut ne spune ca, din motive obiective si anume un numar foarte mic de turisti, pe perioada iernii muzeul atat cel din deal cat si cel in aer liber sunt inchise. Profitam si noi de bunavointa domnului si incepem a ne milogi, ca poate obtinem ceva permisiune de intrare. Ei bine, milogeala a dat roade, si fiindca "suntem asa de departe, tocmai de la Constanta" domnul ne permite trecerea in revista a exteriorului caselor din "Muzeul Satului". Si nu numai ca ne-a permis sa vizitam muzeul, ba la sfarsit am stat si la povesti despre cele 4 zone ale Maramuresului (zona Lapus, Maramuresul Istoric, zona Codru si zona Chioarului), despre obiceiuri pierdute si despre trecutul, prezentul si in oarecare masura viitorul poporului roman. 

Cu moralul ridicat de bunavointa domnului de la "Muzeul Satului", plecam spre centrul orasului... dar mai intai facem un popas la magazinul sportiv, pentru ceva piese de ... bicicleta! :-)  ... si o geaca de ski.

Urmatoarea oprire, in centru, Muzeul de Mineralogie ”Victor Gorduza”, o cladire simpla intr-o intersectie urbana, langa o cafenea fitoasa. Daca pe frontispiciu nu ar scrie mare "muzeu" ai trece usor mai departe. Dar chiar daca pe din afara nu e nimic impunator, interiorul este o minune.

Natura isi expune in standurile muzeului creativitatea geologica. Parterul muzeului pentru a carui vizitare platesti 7 lei biletul, iar daca vrei sa fotografiezi inca 10 lei pentru fiecare aparat foto din dotare, cuprinde istoria mineralogiei si explicatii despre formarea rocilor expuse frumos, prezentate scolastic in vitrine insotite de exemplare de roci. 

Etajul superor cuprinde roci deosebite, exemplare rare, de dimensiuni mari expuse in vitrine circulare inalte si semete. Ca de fiecare data, ne pierdem in muzeu, asa ca dupa o ora de admirat inventivitatea naturii am ajuns la finalul colectiei. Buimaciti de frumusetea teluricului parasim muzeul catre o alta destinatie. 

In cealalta parte de oras, catre "Turnul Stefan". Turn care este de fapt ce a mai ramas din biserica Sf. Stefan, biserica de rit romano-catolic. Turnul se regaseste in centrul vechi al orasului, intr-o piata inconjurata de biserici ale diferitelor culte religioase, demonstrand pluralismul cultural al zonei si mai ales traiul pasnic si tolerant. Pe una din laturile pietei se gasesc biserica Sf. Nicolaie (biserica ortodoxa) si biserica Sf. Treime (de rit iezuit), iar in urma sapaturilor arheologice din piata au fost puse in valoare fundatiile bisericii Sf. Ecaterina si bisericii Sf. Martin. 

Vestigiile arheologice apartinand bisericii Sf. Stefan cat si ale celorlalte biserici distruse de ani si oameni sunt actualmente puse in valoare prin evidentierea lor sub panouri de sticla. Tot in piata se gaseste si un punct de informare turistica... pustiu in ianuarie... "Turnul Stefan" nu se putea vizita... era inchis. Din pacate intreaga "Piata a Cetatii" era pustie si nu am avut de unde sa luam informatii despre vizitarea turnului. Doar cativa turisti rataciti, ca si noi, admirau linistea ecleziastica a pietii intesata de monumente tacute.

Daca tot nu am avut sansa de a admira orasul de la inaltimea "Turnului Stefan" purcedem catre alt obiectiv aflat pe harta noastra: "Bastionul Macelarilor". Informati de pe internet, cu temele, credeam noi, facute, cautam cu ardoare bastionul. Cand colo, ajunsi la adresa indicata de gps, in ochi iti sare un "China Mall". Aaaa... si bastionul? Ne intrebam privind pierduti cladirea multicolora a magazinului chinezesc. Deodata se face lumina! Mic, ascuns intre doua astfel de cladiri cu iz comunist, se desprinde silueta rotunda a "Bastionului Macelarilor". Inconjurat de un gard inalt, cu o mica curte interioara si ... inchis pentru vizitare. 

Si nu era luni cand am vizitat orasul. Era duminica. Conform programelor afisate pe site-urile obiectivelor turistice, duminica ar fi trebuit sa aiba program de vizitare. Mai putin bastionul care, abia ulterior am aflat cititind mai atent informatia de pe site, este inchis si duminica si luni. 

Dar, era iarna... Asa ca, dezamagiti de insuccesele repetate, cu burtile goale si moralul la pamant ne-am refugiat in cel mai important muzeu al orasului Baia Mare, obiectiv prezent in numar variabil cam in toate orasele tarii, mall-ul... eternul mall, salvarea unei zile esuate! Traiasca cultura urbana a mall-ului si a mancarii fast food!

A doua zi, plecam spre casa.

Ultima oprire, Brasov, pentru ca drumul de intoarcere e prea lung ca sa fie facut dintr-o singura bucata. 

In drumul spre Brasov ne-am oprit si la "Castelul" Teleki din Satul Lung care, bineinteles, era inchis si ferecat ... era luni! Oricum, castelul nu este castel cu turnuri si santuri de aparate, este de fapt o resedinta boieresca mai mare, cu o curte larga si ceva dependinte daramate.

Ne-am lasat pe mana gps-ului ce ne-a dus pe drumuri doar de el stiute, prin sate pierdute de vreme... fiindca i-am setat drumul cel mai rapid.

In drumul nostru spre casa, luandu-ne dupa grijuliul gps am facut o descoperire deosebita. 

Undeva, pe un drum secundar (fiindca era mai rapid decat cel principal... conform teoriei gps), intre localitatile Lechinta si Chirales, in mijlocul pustiului, iti atrage privirea un ansamblu de trei grote si o placa explicativa fixata deasupra lor. Cum nu ne putem abtine de la a investiga orice monument istoric, mai ales dupa experienta nereusita din ziua anterioara, franam brusc si citim povestea inscrisa pe placa. O legenda despre o cripta cu 32 de brate, un castel cu o gradina fantastica si o biserica batrana. Cripta "Lumea Tristetii", ale carei tuneluri sunt strajuite de un batran cu barba lunga. Manati de curiozitatea specifica turistului, ne luam lanternele si patrundem in grota cea mai accesibila, de altfel clar utilizata de co-nationali ca wc public. Sarim cu grija printre urmele (ne)civilizatiei si disparem in intuneric. Aprindem lanternele, ca un spirit renascut, in lumina alba a lanternei, de pe peretele grotei se desprinde batranul din legenda. O sculptura de mari dimensiuni, distrusa partial de vreme sau de oameni, reprezentand imaginea unui batran cu barba, cu mitra preoteasca pe cap dar si cu doua aripi mari intredeschise si o coasa in mana. Un inger al mortii stand la odihna pe un jilt. El strajuie o arcada in spatele careia se deschide o cripta cu doua locasuri... goale ... spre fericirea mea. Arcada strajuita de batranul inger intr-o parte, are de partea opusa o coloana sculptata. Poate intunericul, poate anotimpul sau poate energia locului... nu pot spune clar, dar sentimentul de raceala pe sira spinarii a fost clar si prelung... a persistat chiar si dupa ce am iesit din nou la lumina prin celalat capat al grotei. De fapt ansamblul de trei grote este un tunel cu doua iesiri, ascendent, si o grota oarba. Pe peretele versantului in care este sapat tunelul si cripta se vad urme ale vechii biserici. Rame de pamant, sapate in roca argiloasa, ce contin parca inscrisuri vechi alcatuite din litere prelungi. Peste ele bineinteles ca apar insemne ale epocii moderne cu nume ale trecatorilor actuali... probabil aceeasi care au "decorat" si intrarea inferioara a tunelului. 

Dupa seria obisnuita de fotografii, ne asezam la drum. Sentimente ciudate persista in suflet, si in minte. Energia locului a ramas cu noi... tristetea faptului ca o asemenea comoara nu este respectata si tratata corespunzator ne bantuie. Speram ca macar mentionarea locatiei si fotografiile facute sa treaca testul timpului, sa ramana dovada batranului inger ce strajuieste intrarea in Cripta "Lumea Tristetii". Batranul nu stim cat va mai rezista pe jiltul sau ... poate ca intunericul tunelului si legenda trista il vor proteja.

Adio Maramures, ne-a facut mare placere sa te cunoastem chiar daca suntem constienti ca in cele 6 zile petrecute impreuna nu am reusit decat sa scrijelim suprafata minunilor pe care le ascunzi.

Maramures, plai cu flori! ... esti la fel de cald si iarna...

Magia apei inghetate: https://www.youtube.com/watch?v=eZ3DHleaPAc 

Caldura lemnului: https://www.youtube.com/watch?v=zBgvvXZS4UI

PS (sau LE cum se zice mai nou): Sa nu intrebati de Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet! NU am vrut sa il vizitam! (Suntem generatia care s-a imprietenit cu comunismul in frageda pruncie, si a divortat la adolescenta... stim ce ii poate capul)

PS2: Sa nu intrebati nici de Cimitirul Vesel din Sapanta! Facea parte din intinerariul oricarei tabere pionieresti... ;-)

Muntii Buzau - patru zile fara facebook

Nu ca as mai avea cont Facebook...

Povestea incepe, ca de fiecare data cu o iesire in care singurul pedepsit sunt eu... toti ceilalti se bucura nespus, eu sufar cumplit!

Inainte de Pasti cineva a venit cu ideea unei ture la munte, tura care sa cuprinda obiectivele turistice din zona Buzau.  Cand am fost intrebata daca ma bag, am pasat repede pisica catre sotul meu cu speranta ca seful lui nu o sa ii dea liber. Nieee, mare greseala! Consortul, foarte fericit de veste, a facut pe naiba-n patru si a reusit sa isi ia liber... 4 zile...  Asta e...

Din cele 4 zile ale lui, doua eu am fost la servici (si cu ce satisfactie am fost... stateam si peste program daca puteam!)  si doar doua zile am bantuit prin Buzau.

Buzau... o zona uitata de oameni, dar nu si de Dumnezeu... Atat de frumoasa incat te indragostesti iremediabil, dar atat de arhaica incat nu-ti vine sa iti amintesti de ea! Ca un, sau o, amant/a la care te gandesti tot timpul, dar care te raneste de cate ori poate...

Aici totul e definit de antiteza natural – antropic. Tot ceea ce e natural (peisaj, munti, ape, pasari...) este divin, iar tot ceea ce e uman e... dezastru! (drumuri distruse, case darapanate, semnalizari ... de orice fel, nu doar rutiere, absente) Dar oamenii sunt fericiti! In societatea acesta arhaica, cu iz de "Miorita" de-a dreptul, in care nimeni nu se agita pentru material, cel putin aparent, in care totul e relaxare neaos romaneasca de “las-o ma ca merge asa” sau “ si maine e o zi” oamenii au o liniste sufleteasca deosebita. Aici se aplica cel mai bine dictonul: “ Cum o vrea bunul Dumnezeu” lucru care confera locurilor, alaturi de frumusetea nebuneasca a naturii, relaxarea usor ecleziastica a oamenilor care intre doua tuici, asced catre integrarea in absolut... exact ca si calugarii anahoriti ce au trait in muntii de acolo (aceia banuiesc ca doar cu integrarea in absolut... nu si cu tuica).

Si asa incepe povestea noastra...

Ziua unu, ora 17: Demarare cu scarturi din Constanta spre sat Varlaam, via Autostrata Soarelui (A II), iesire la Drajna, si apoi ... cum o vrea bunul gps. Iesirea de pe autostrata a fost primul contact cu realitatea cruda... trei sferturi de ora am mers bara la bara fiindca se pare ca tot Bucurestiul pleca... in Delta. Ferice de noi, ca altfel cred ca mergeam asa pana in Varlaam... Am scapat de bucuresteni, i-am dat talpa... dar nu prea mult timp fiindca au inceput drumurile de Buzau... pline de gropi. Bine ca era lumina afara, si daca tot mergeam cu viteza melcului facand slalom printre gropi, damburi si petice de asfalt, am avut timp sa si admiram, in crepusculul buzoian, zeci de berze ce se odihneau pe ramurile plopilor de pe marginea drumului. Admirand berzele si ocolind gropile, se facu noapte. Am trecut orasul Buzau rapid, apoi orasul Nehoiu (de a carui existenta habar nu aveam... rusine mie) si am ajuns in comuna Gura Teghii. Nu m-a interesat ce sate cuprindea aceasta comuna intinsa pe dealurile Buzaului, fiindca eram atat de aproape de tinta nostra,  drumul era asa prapadit iar afara era asa noapte... incat nu mai vroiam decat sa ajungem la destinatie. Intr-un final, dupa ce am scuturat bine bucsaraia si am exersat ambreiajul am ajuns in sat Varlaam, la pensiunea Montana situata fix la intrarea in sat, vecina cu placuta indicatoare. Daca nu esti atent o ratezi rapid!

Pensiunea, de trei margarete (si 100 lei /noapte /camera), pentru noi a fost doar loc de tras sufletul fiindca in restul timpului am fost calare pe munti... asa ca nu am prea multe de spus despre ea... un loc linistit, cu proprietari draguti si saritori, cu o curte frumoasa in care ai toate facilitatile... parcare pentru 6 masini, iarba verde, foisor cu masa si scaune, foisor cu masa de billiard si o harta a traseelor montane, bancute cu masute si umbrelute in curte, balansoar, doua corpuri de cazare, cu o bucatarie si un loc de servit masa comun, camerele micute cu strictul necesar si baie proprie... dar... construita repede, cu urme ale ploilor anterioare pe la intrerupatoare, cu finisajele baii facute in spiritual locului de “las-o ma ca merge asa”.  Daca nu esti vre-un fitos de Dorobanti este foarte buna si primitoare.

Ziua doi:  Trezire de dimineata, impartit in 3 grupe. Cei mai tineri si vanjosi au plecat pe traseu spre "Lacul Vulturilor". Din povestile lor am inteles ca e un traseu foarte frumos, in care s-a trecut de la vara la iarna, dar solicitant... 20 de km de mers in pas alert.

Cei mai putin tineri si mai putin vanjosi am ales sa facem o recunoastere a imprejurimilor de sat cu bicicletele pe drumuri forestiere. Intentia noastra a fost sa ajungem la "Lacul Mociaru" (sau Mocearu in functie de motorul de cautare utilizat) trecand pe drum forestier cu biciletele din Varlaam. Decizia nu a fost cea corecta intrucat drumul era destul de solicitant iar in grup aveam si plodu’ familiei, orasean convins al carui sport preferat e jucatul pe tableta, care cand a impins la bicileta doua dealuri a clacat ... nu ne-am putut intelege cu el asa ca a trebuit sa renuntam si sa ne intoarcem.

Categoria “oldies but goldies” au ales sa se plimbe prin sat, pana la biserca, magazine si inapoi. Noi fiind nevoiti sa ne intoarcem, ne-am intalnit cu ei la pensiune si am gandit un plan pentru dupa-amiaza.

Pentru partea a doua a zilei am ales un “traseu” mai simplu accesibil tuturor categoriilor de varsta si pregatire fizica... ne-am dus cu masina la "Vulcanii Noroiosi"...

"Vulcanii Noroiosi"... alta minune a lui Dumnezeu la care ajungi dupa ce invoci toti dracii ...

Situati in zona Paclele Mari, Paclele Mici si Paclele de la Beciu se intind pe o suprafata destul de mica, dar demna de luat in seama.  Pe drum national, pana la Berca e bine, asfat si gropi in limitele normalului, dupa Berca pana la Policiori si mai departe drumul devine sinuos atat ca asezare in spatiu cat si prin numarul de gropi in continua crestere.  Cum treci de Policiori si inca cateva satuce, pe marginea drumului troneaza un semn urias care indica directiile in care se gasesc vulcanii. Am ales sa mergem la "Vulcanii Noroiosi" de la Paclele Mari fiindca se ajungea cu masina pana acolo si fiindca era deja destul de tarziu. Biletul de intrare e 4 lei, mai putin de 1 euro ceea ce mi se pare acceptabil. Exista taxa de fotografiere, dar pentru fotografiile folosite in scop comercial. Daca vii sa te pozezi ca turistu’... esti liber sa faci ce fotografii vrei.

Cand am ajuns am fost usor dezamagita, imi aminteam ca erau mai multi si parca mai activi vulcanii atunci cand am trecut ultima oara pe acolo. Ce e drept au trecut vreo 15 ani intre cele doua vizite, asa ca e posibil amintirile sa fi augmentat dimensiunea fenomenului. Nenea care taia bilete la poarta ne-a zis ca vulcanii au activitate periodica, fiind mai puternici pe timp de iarna si mai slabi vara. Mmmm... eu acu’ 15 ani am fost in mijlocul verii... si mi-au parut mai activi decat acum, primavara cand conform spuselor “expertului” erau mai aproape de iarna, deci mai activi.

Oricum, imaginea locului este impresionanta cu sau fara vulcanii activi... rauri de lava noroioasa, uscata, serpuiesc din inaltul dealului catre vale ca suvite din parul unui urias impietrit. In varful dealului cateva conuri vulcanice arunca noroiul care sub lumina soarelui la apus prinde luciri de metal topit, podoabe ale suvitelor impietrite.

Vazut, pozat, filmat... alergat pe dealuri... cumparat magneti cu vulcanii... plecat spre vila dupa asfintitul soarelui.

Ziua trei: Obiectiv: de vizitat vestigiile precrestine si paleocrestine din "Complexul rupestru Bozioru-Nucu-Colti-Alunis" intr-o tura de, cica, 7 ore, mers pe jos prin Masivul Ivanetu.  Cu atingerea varfului Turtudui si ajungerea la lacul Hansaru ... asa... ca sa nu ne plictisim. Noi am facut tura in ... 10 ore ...

Din Varlaam am plecat de dimineata cu masina pana in satul Colti unde trebuia sa ne intalnim cu ghidul nostru, Diana “cu vorba la ea”. Am ales sa coboram pana in sat Patarlagele de unde am luat-o la stanga catre Colti trecand prin Sibiciu si Sibiciul de Sus. Era si un drum mai scurt, cica drum forestier, ce taia muntele din Gura Teghii direct in Colti dar la un moment dat era traversat de o apa ce nu putea fi trecuta decat pe un pod pietonal.  Asa ca... mai bine pe drumul asfaltat... teoretic asfaltat. Pana in Sibiciul de Sus toate bune si frumoase, poti admira peisajul linistit ca drumul e bun, dar cum treci spre Colti si Alunis... iti plangi zilele... si masina! Un drum pietruit, din care se itesc bucati de asfalt si pe care trebuie sa fii un mare artist ca sa ocolesti gropile si faliile formate de ape, tractoare si carute. Masinile cu garda joasa nu au ce cauta pe acolo decat daca vor sa ramana acolo. Practic ar fi sa vii cu un 4x4 sau mai bine cu tractorul. Drumul serpuieste usor, masina serpuieste din greu printre versanti de gresie ce stau sa cada la orice miscare, paralel cu valea raului. Din cand in cand apar case cu garduri darapanate, iar in spatele masinii un strat gros de colb tulbura aerul tintuit in nemiscare. Nemiscarea e specifica intregii atmosfere... nici oamenii, nici vietatile nu au prea multa tragere spre miscare... totul se desfasoara in ritmul linistit al trecerii zilelor, fara graba specifica aglomerarilor urbane. Pasarile cu trilurile lor alerte, chiar daca ar putea parea ca tulbura linistea asceta de fapt o intaresc prin sunet, o accentueaza prin contrast. La un moment dat am ajuns la concluzia ca puritatea arhaica a acestor locuri este mentinuta, prin drumurile proaste, chiar de cei ce locuiesc in zona si care vor sa isi pastreze astfel linistea.

Intr-un final am ajuns in Colti... ne-am intalnit cu ghidul Diana “cu vorba la ea” si am continuat printre hartoape pana in Alunis. Prima oprire... bisericuta albastra si ansamblul de locuinte sapate in piatra de la Alunis.

Legenda spune ca totul a inceput cu visul unui cioban care a adormit la poalele peretelui din piatra si a visat ca ingropata in peretele de stanca se gasete icoana Fecioarei Maria. S-a apucat sa sape alaturi de un alt cioban si tot legenda spune ca ar fi gasit intr-adevar in perete imaginea Fecioarei insotita de doi lei. Alte legende spun ca cei doi lei ar fi adaugati ulterior gasirii icoanei si ca ii reprezinta pe ciobanii ce au gasit icoana si au devenit pazitorii ei. In momentul de fata nici icoana si nici leii nu mai sunt in interiorul bisericutei sapate in piatra... nu se stie ce s-a intamplat cu ei... legende sunt destule, satenii spun povesti despre coridoare secrete, despre calugari ce au fugit cu artefactele pentru a le ascunde in munti... dar adevarul nu se cunoaste. Langa bisericuta albastra (cu hramul Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul) devenita in timp biserica satului Alunis se gaseste o casa sapata in stanca, cu doua camere, o urma de vatra si o soba oarba precum si un pat de piatra. Legende sunt si despre ea... ca a fost sapata de ciobani pentru a se adaposti cat timp au pazit icoana gasita, ca a fost casa calugarilor care deserveau bisericuta ... nu se stie... in interiorul casutei de piatra exista simboluri paleocrestine si crestine reprezentate de crucea malteza de pe perete, firidele cu arcada ascutita in care se puneau candele sau icoane. Deasupra chiliei cu doua camere (hotelul de lux) mai exista o chilie micuta sapata in stanca dar cu o singura camera si la care ajungi dupa ce te cateri pe acoperisul primei casute.

Deasupra bisericutei albastre, cum urci printre pietrele versantului, o alta piatra atrage atentia. In lungul ei se regasesc 7 adancituri ce par facute de calcatura... piatra lunga poarta numele de "Sapte Trepte" si cica, la un moment dat ar fi fost verticala, facand parte dintr-un complex mai mare, posibil un templu, sau pur si simplu legand chiliile bisericutei albastre si varful versantului, loc in care se gasea un posibil loc de observatie, sau de meditatie, numit "Scaunul lui Dumnezeu".

De la "Scaunul lui Dumnezeu" si "Biserica Albastra" am pornit pe traseu catre celelalte situri. Am strabatut muntele, pe traseu nemarcat, condusi de ghida noastra, oferindu-i toata increderea si sorbindu-i povestile. Peste munte am coborat int-o poiana strajuita de mai multi pereti verticali de gresie, cu dispozitie aproape paralela intre ei, cu margini zimtate... ca trepte sau piepteni. Unul din ei, cel mai departat de poiana chiar asa se numeste, "Pieptanele". In aceasta poiana povestile dacilor se impletesc cu povestile romanilor. Se pare ca locul a fost folosit atat de daci pentru ritualuri de initiere a tinerilor lupatatori dar si de voievozii romani ca loc de observatie sau chiar zona de aparare. Zonei i se mai zice si "tara Luanei", dupa legenda care spune ca aceasta zona era stapanita de un rege (sau regina in functie de cine spune legenda), Luana (de origine sumeriana dupa nume), bun si intelept, vraci si vrajitor detinator al adevarurilor universale, si ca aici soarele stralucea neincetat.

Din poiana Cozanei, urcand usor pe latura primei stancarii apare piatra numita "Nefertiti"... un profil de gresie, care mie imi pare mai degraba o babuta tocita de ani decat Nefertiti... dar cine sunt eu sa ma compar cu viziunea istoricilor?! Trecem rapid de Nefertiti la varsta a treia si ajungem in zona initierii tinerilor luptatori daci. Un pic neclar in ce ii initiau si cum se producea aceasta initiere intrucat din poveste nu se pot observa decat simbolul falic de la baza peretelui de gresie (sincer... cam aproape de Nefertiti pentru a nu considera ca fac parte din aceeasi scena) si mai sus, dupa o urcare abrupta, in ceea ce poarta numele de "Fundul Pesterii" (Profiru) - adica ce a ramas din pestera veche pe care au mai rontait-o apele, reprezentarea oarecum fortata a perechii falusului de la baza, folosita probabil in neolitic in cursul ritualurilor fertilitatii. Pestera “Fundul Pesterii” se pare ca a fost sculptata ca sa arate asa (vorba cuiva: au gasit ciupercile potrivite pentru asemenea viziuni) iar apoi decorata in timp cu reprezentari grafice de vechi pumnale akinakes, cruci sau siluete umane... banuiesc ca fara legatura intre simbolul initial si decoratiunile ulterioare... sper...

De-a lungul timpului, o data cu dezvoltarea turismului si includerea ei intr-un circuit oficial, a fost necesara inchiderea intrarii pesterii cu gratii intrucat vizitatorii, nu stim de ce, simteau nevoia sa mai scrijeleasca si ei pe peretii acesteia cate o “scena”... nicidecum razboinica...

Mai sus de pestera se gasesc doua sapaturi in piatra, alaturate, numite Scaunele lui Negru Voda... asta ca sa se observe impletirea intre povestile dacice si cele romanesti. Din pacate nu stiu ce e cu ele fiindca panta de urcare era abrupta, iar eu deja imi calcam pe limba de la urcarea pana la pestera cu pricina.

Peretele de gresie vecin cu pestera initiatica are si el o poveste. Cum admiri dintii de gresie ridicandu-se spre soare nu poti sa nu bagi de seama o bucata de gresie cubica ce parca nu are legatura cu restul peretelui. Pare pusa acolo, deasupra peretelui dupa ce acesta a capatat pozitia verticala. Despre acel cub de gresie legenda spune ca pe vremea dacilor se intorcea dupa soare modificandu-si pozitia. Nu stiu cum isi dadeau stramosii nostri seama ca isi schimba pozitia avand in vedere forma pietrei... dar banuiesc ca daca ai la dispozitie plantele potrivite si o stare de spirit specifica... orice e posibil!

Dupa ce ne-am scrantit neuronii exersand imaginatia, am traversat poiana de initiere catre un alt sit, ceva mai spiritual. Undeva sus, in versantul acoperit de padure ajungi cu greu la “Chilia lui Dionisie Torcatorul” ... banuiesc ca fara legatura cu zeul responsabil de chercheleala al precrestinismului... Respectivul chiar nu cred ca avea vre-un motiv sa stea intr-o chilie, uitat de lume la "n"-spe metri deasupra solului.  Crucea malteza e si aici prezenta, zgariata cu patos in peretele vertical de piatra de pe laterala chiliei. Scari inguste de lemn conduc vizitatorul catre incaperea tainica in care un ascet (cu un nume incarcat de cu totul alte povesti) si-a petrecut viata in post si rugaciune (sau meditatie) ajungand la comunicare si comuniune cu divinitatea. In zona se povesteste ca pustnicul si-ar fi sapat chilia din stanca singur stand atarnat de o funie (iata cum alpinistii utilitari detroneaza in timp cea mai veche meserie...).

Daca nu ai rau de inaltime si daca nu depasesti greutatea ascetului (care daca tot traia doar cu energie solara si trei frunze din padure banuiesc ca nu era prea solid, si nici nu tipau muschii pe el) poti urca pe scara de lemn pentru a vizita chilia atent sapata in piatra, cu pereti rotunjiti si urme de dalta. Daca nu posezi caracteristicile descrie, stai la baza si pazesti ruccsaci.

Pazitori sau nu de ruccsaci, dupa ce ne-am incercat autocontrolul cu chilia suspendata, am luat-o pe traseu marcat de aceasta data (dunga rosie daca nu ma insel), in sus, pe munte printre frunze aurii si copaci subtiri ca niste balerine, catre "Bisericuta lui Iosif". Sit precrestin, demonstrat de prezenta altarului pe nord, preluat de catre calugarii crestini ce si-au facut din munte cale de initiere si ascensiune in cunoastere divina, "Bisericuta lui Iosif" (schitul Ioan Bogoslav) este in totalitate sculptata in piatra, intr-un perete vertical de gresie, atat de neted incat da impresia unei lespezi pusa acolo pentru a ascunde o comoara. Deasupra intrarii in mica bisericuta se regaseste simbolul pestelui, cel mai vechi simbol crestin.

Intre povestile Dianei, ne-am oprit pe platoul din fata bisericutei si am mancat un pic. Dupa pauza bine meritata, cu forte noi continuam catre cele doua situri precrestine preluate de catre calugarii crestini, "Agatonul Vechi" si "Agatonul Nou".

"Agatonul Vechi" nu mai e decat o ingramadire de pietre (de aceea mai poarta si numele de "Daramatura"), la care ajungi urcand cateva trepte schitate in piatra. Se presupune ca acolo a fost o locuinta straveche cu cateva camere. Din pacate acum nu se mai vede din vechea locuinta decat scobitura in piatra a camerei principale. Podeaua, trecerea catre celelalte camere, camerele, sunt distruse, blocurile masive de piatra sprijinindu-se intr-o rana unul de celalalt. Haul se deschide dincolo de ceea ce alta data erau peretii si se zareste printre blocurile prabusite. La un moment dat, in istoria zbuciumata a locurilor se pare ca aceste constructii din vremuri imemoriale au avut inclusiv rolul de zona observator.

"Agatonul Nou" (cu hramul Sfantului Ioan Zlataust), este mai bine conservat, piatra in care a fost sapat fiind mai stabila. La "Agatonul Nou" povestea spune ca a fost un loc de cult inca de la inceputuri. Se observa inca altarul, naosul si pronaosul, stranele sapate in peretele de piatra si sapatura in roca pentru sprijinul barnelor de lemn cu care era acoperit lacasul. "Agatonul Nou" are mai multe niveluri, si bineinteles povesti. Daca stai pe marginea prapastiei deasupra careia este piatra din care e sapat "Agatonul Nou", sub podeaua altarului se observa o deschizatura, nu foarte mare... care este intrarea in beciul constructiei. Legenda spune ca in acest beci a stat ascunsa o comoara de a carei stiinta nu avea nimeni. Pana cand, intr-o zi niste drumeti cu informatii concrete asupra istoriei si legendelor locului ar fi sapat in beciul cu pricina si ar fi plecat cu un cufar plin cu aur. Alti calatori ce au incercat adancurile de la "Agatonul Nou" se pare ca nu au fost asa norocosi... incercand sa inainteze in pantecele muntelui, la un moment dat un suflu energetic le-ar fi stins lanternele... semnul spiritelor ca au ajuns prea departe.  Tot legenda spune ca sub beciul cu pricina, cel ce are iesirea de sub podea, se mai afla un beci, mai mare, in care printr-o retea de tuneluri subterane, locuitorii zonei isi ascundeau familiile si bunurile pe timp de razboi. De la "Agatonul Nou" privelistea asupra vaii este desavarsita... Chiar te simti deasupra omenirii, intr-un zbor fara aripi catre cer si divinitate.

Cum se pare ca in istoria noastra legendara am avut o tendinta de mai sus si mai sus, dupa vizitarea celor doua agatoane, continuam urcarea catre varful muntelui. "Crucea Spatarului" este urmatoarea oprire... pe traseu marcat (parca cu triunghi albastru... dar jur ca numai la asta nu-mi era gandul la ce oboseala aveam si la cum ma ardeau muschii), aproape de varful muntelui un spatar din vremuri de vitejie (Cristea pe numele lui) s-a gandit ca ar fi bine sa ridice o cruce si sa faca o ghicitoare pentru urmasii sai. Legenda zice ca acest spatar ar fi ridicat crucea pe acel varf de munte si mai jos de ea ar fi pus un cap de cerb sculptat. Crucea ar fi avut in fata ei o lespede pe care erau scrise o ghicitoare ce indica locul unei comori si un indemn de a cauta si folosi comoara doar atunci cand poporul roman va fi la mare ananghie... ceva ca un depozit bancar asa... doar ca ceva mai greu de accesat. Pe o piatra in acelasi perimetru al "Crucii Spatarului" sta dovada existentei capului de cerb alaturi de cruce printr-o harta a comorii in care sunt reprezentate cele doua artefacte. Din pacate, mesajul spatarului nu a fost inteles corespunzator, asa ca cei dornici de imbogatire rapida au incercat cautarea comorii. Neintelegand indicatiile criptice, in disperarea inavutirii, au distrus capul de cerb, crucea si lespedea. Actualmente numai crucea ciobita si harta de pe piatra mai sunt marturii ale legendei.

De la "Crucea Spatarului" am deviat un pic din traseul clasic al vizitarii sit-urilor precrestine si crestine pentru a urca pe varful Turtudui in cautarea unei panorame deosebite. Dupa ce am strabatut peisajul apocaliptic demn de filme cu vrajitori abili si fiinte din alte lumi, cu copaci batrani, albiti de timp si licheni, prabusiti peste caile de acces, cu nori ce te invaluie si apoi lasa loc soarelui arzator, cu ochiuri de zapada in umbra lasata de copaci, semn al primaverii care inca nu a ajuns si acolo, dupa toate aceste izvoare de amintiri am ajuns pe varf. Lespezi de gresie te conduc in dispozitie verticala catre punctul cel mai inalt al varfului. Privind valea de sus, intr-o zi senina de primavara, cu soarele catre apus... te simti... altceva! Lumea e la picioarele tale, muntii imbracati in catifea parca se apleaca pentru a te onora, satele si orasele se vad sclipind in vale... mici... mici de tot... praf de diamant la picioarele tale!

Si in aceasta atmosfera olimpiana, Diana vine cu o poveste...Muntele e gol pe interior... pesteri secrete ascund esenta unui tezaur... de aur. Multi au cautat acces la tezaur. Nimeni nu l-a gasit... dar el este acolo! Dovada ca acolo e ceva sta pe pietrele varfului. Pietre pe care daca le studiezi atent ai sa observi inscrieri foarte vechi, tracice, de pe vremea cand un cuvant era reprezentat printr-o litera ("Menhirul de la Turtudui" care actualmente zace in pozitie orizontala dar cica... la inceputurile lui era vertical). In cautarea comorii mult timp scrierile acestea au fost interpretate ca harti... O aura energetica pazeste comoara fiindca nimeni nu a reusit sa dezlege scrierea de pe pietre pana acum...

E frumos sus, e aproape de Dumnezeu... dar daca vrem sa nu bantuim dependenti de mila sus-numitului prin padure, pe intuneric, trebuie sa plecam mai departe. De pe varf de munte, pe mal de lac... Lacul Hansarul (lacul fara fund ... teoretic) la care ajungem dupa un lung traseu pe coama muntelui, ne-marcat bineinteles, bazandu-ne pe cunostintele Dianei... drumul abia se vede schitat in iarba, printre copaci asa ca banuim ca acestea sunt doar potecile Dianei... poate si altor cativa munteni... dar doar cativa... poteci care asa ar trebui sa ramana...

In drumul spre lac facem o oprire scurta la un triunghi energetic sapat in gresie, ascuns de privirile profanilor. Una din multele intrari din sistemul de tunele al muntelui... cine stie... daca asa zice legenda...

Lacul il atingem la apus... soarele se inroseste peste munti si da umbre prelungi copacilor. Ratele salbatice nu erau acasa asa ca nu am stat prea mult in atmosfera sticoasa a lacului...

Continuam catre ultima oprire a turei noastre paleocrestine: "Piatra Ingaurita". Alta locatie sapata in stanca, folosita ca loc de meditatie si rugaciune, ca loc initiatic si uneori ca observator in caz de primejdie. Frumos daltuita, o munca titanica a primilor crestini, cu o usa larga, primitoare si cateva ferestre ce dau catre vale. Loc numai bun pentru un lacas de rugaciune...

Pana la "Piatra Ingaurita", o alta intrare triunghiulara ne iese in cale. Diana ne spune povestea ei. Pestera cu intrare aproape verticala, in momentul de fata colmatata, folosita inca din vremea dacilor pentru a face legatura cu sistemul de tuneluri al muntelui. Un cautator de comori se spune ca ar fi scos talere de argint din adancul pesterii. Dupa el, nimeni nu a mai patruns in pestera de buna voie fiindca legenda spune ca doi sateni, vrand si ei sa gaseasca argintul ascuns in pestera, au fost teleportati in alta parte a tarii cand au trecut de un anumit nivel al acesteia (dupa cum zicea un intelept: “stargate catre Targoviste”). Povestea spune ca au lasat caruta in fata pesterii cand au coborat sa caute argintul... oare la teleportare au ajuns doar ei, sau si caruta?

Bariere energetice, teleportari ... Muntii Buzaului ascund comori si povesti fantastice...

Drumul de intoarcere spre Alunis il continuam insotiti de un soare dublu la apus... Ajungem pe intuneric in sat... Diana ne spune in continuare legende, tesem povesti despre timpuri apuse, ritualuri pagane... asceti crestini... ”Am incalecat pe-o sa... si v-am spus povestea mea”... incheiem in punctul de plecare obositi franti!

O tura lunga... pentru unii (adica pentru mine), grea... cu urcus pieptis, cu coborari abrupte... dar cu multe povesti deosebite... Peisaje ce te plimba imaginar prin toate epocile, prin toate anotimpurile... Bocanci prafuiti, noroiti uneori... dureri de spate si de picioare... inceput de bataturi... buze arse de soare, cojite de vant... dar surprinzator, nu mi-a fost foame, nu mi-a fost sete! Doar buzele arse si stropii de transpiratie ce imi curgeau pe tample imi aminteau ca trebuie sa ma hidratez...  Oare ma apropii de energia pura? ... Sau doar am luat-o prin porumb!? (As merge pe varianta a doua)

Prin buna-vointa lui "Remus cel cu GPS" ... si cu semnal GPS ... am la dispozitie si "cararile Dianei" (nu incercati asta acasa!)

Ziua patru, de dimineata: Plecat spre casa cu amintiri in suflet si in minte, cu febra musculara in picioare si maini... Noroc ca nu ma mai doare spatele...

Unii trebuie sa se mai duca si la munca!

Este culmea! Acolo sus, pe munte, as fi jurat ca nu mai calc pe altceva decat asfalt de acum incolo!! Acum, dupa ce febra musculara se simte numai daca ma misc, acum cand stau cu burta in sus si scriu incercand sa imi amintesc ce am vazut... parca as mai risca o aventura... parca nu a fost atat de rau... am supravietuit, deci se poate mai mult!

PS: Multumim Diana Gavrila, ghid cu har si vorba dulce in Muntii Buzaului.
Pe urmele Dianei: https://www.youtube.com/watch?v=72doN0YcNVo

Pamantul sacru: https://www.youtube.com/watch?v=MSjWvlt1jmE