Muntii Buzau - patru zile fara facebook

Nu ca as mai avea cont Facebook...

Povestea incepe, ca de fiecare data cu o iesire in care singurul pedepsit sunt eu... toti ceilalti se bucura nespus, eu sufar cumplit!

Inainte de Pasti cineva a venit cu ideea unei ture la munte, tura care sa cuprinda obiectivele turistice din zona Buzau.  Cand am fost intrebata daca ma bag, am pasat repede pisica catre sotul meu cu speranta ca seful lui nu o sa ii dea liber. Nieee, mare greseala! Consortul, foarte fericit de veste, a facut pe naiba-n patru si a reusit sa isi ia liber... 4 zile...  Asta e...

Din cele 4 zile ale lui, doua eu am fost la servici (si cu ce satisfactie am fost... stateam si peste program daca puteam!)  si doar doua zile am bantuit prin Buzau.

Buzau... o zona uitata de oameni, dar nu si de Dumnezeu... Atat de frumoasa incat te indragostesti iremediabil, dar atat de arhaica incat nu-ti vine sa iti amintesti de ea! Ca un, sau o, amant/a la care te gandesti tot timpul, dar care te raneste de cate ori poate...

Aici totul e definit de antiteza natural – antropic. Tot ceea ce e natural (peisaj, munti, ape, pasari...) este divin, iar tot ceea ce e uman e... dezastru! (drumuri distruse, case darapanate, semnalizari ... de orice fel, nu doar rutiere, absente) Dar oamenii sunt fericiti! In societatea acesta arhaica, cu iz de "Miorita" de-a dreptul, in care nimeni nu se agita pentru material, cel putin aparent, in care totul e relaxare neaos romaneasca de “las-o ma ca merge asa” sau “ si maine e o zi” oamenii au o liniste sufleteasca deosebita. Aici se aplica cel mai bine dictonul: “ Cum o vrea bunul Dumnezeu” lucru care confera locurilor, alaturi de frumusetea nebuneasca a naturii, relaxarea usor ecleziastica a oamenilor care intre doua tuici, asced catre integrarea in absolut... exact ca si calugarii anahoriti ce au trait in muntii de acolo (aceia banuiesc ca doar cu integrarea in absolut... nu si cu tuica).

Si asa incepe povestea noastra...

Ziua unu, ora 17: Demarare cu scarturi din Constanta spre sat Varlaam, via Autostrata Soarelui (A II), iesire la Drajna, si apoi ... cum o vrea bunul gps. Iesirea de pe autostrata a fost primul contact cu realitatea cruda... trei sferturi de ora am mers bara la bara fiindca se pare ca tot Bucurestiul pleca... in Delta. Ferice de noi, ca altfel cred ca mergeam asa pana in Varlaam... Am scapat de bucuresteni, i-am dat talpa... dar nu prea mult timp fiindca au inceput drumurile de Buzau... pline de gropi. Bine ca era lumina afara, si daca tot mergeam cu viteza melcului facand slalom printre gropi, damburi si petice de asfalt, am avut timp sa si admiram, in crepusculul buzoian, zeci de berze ce se odihneau pe ramurile plopilor de pe marginea drumului. Admirand berzele si ocolind gropile, se facu noapte. Am trecut orasul Buzau rapid, apoi orasul Nehoiu (de a carui existenta habar nu aveam... rusine mie) si am ajuns in comuna Gura Teghii. Nu m-a interesat ce sate cuprindea aceasta comuna intinsa pe dealurile Buzaului, fiindca eram atat de aproape de tinta nostra,  drumul era asa prapadit iar afara era asa noapte... incat nu mai vroiam decat sa ajungem la destinatie. Intr-un final, dupa ce am scuturat bine bucsaraia si am exersat ambreiajul am ajuns in sat Varlaam, la pensiunea Montana situata fix la intrarea in sat, vecina cu placuta indicatoare. Daca nu esti atent o ratezi rapid!

Pensiunea, de trei margarete (si 100 lei /noapte /camera), pentru noi a fost doar loc de tras sufletul fiindca in restul timpului am fost calare pe munti... asa ca nu am prea multe de spus despre ea... un loc linistit, cu proprietari draguti si saritori, cu o curte frumoasa in care ai toate facilitatile... parcare pentru 6 masini, iarba verde, foisor cu masa si scaune, foisor cu masa de billiard si o harta a traseelor montane, bancute cu masute si umbrelute in curte, balansoar, doua corpuri de cazare, cu o bucatarie si un loc de servit masa comun, camerele micute cu strictul necesar si baie proprie... dar... construita repede, cu urme ale ploilor anterioare pe la intrerupatoare, cu finisajele baii facute in spiritual locului de “las-o ma ca merge asa”.  Daca nu esti vre-un fitos de Dorobanti este foarte buna si primitoare.

Ziua doi:  Trezire de dimineata, impartit in 3 grupe. Cei mai tineri si vanjosi au plecat pe traseu spre "Lacul Vulturilor". Din povestile lor am inteles ca e un traseu foarte frumos, in care s-a trecut de la vara la iarna, dar solicitant... 20 de km de mers in pas alert.

Cei mai putin tineri si mai putin vanjosi am ales sa facem o recunoastere a imprejurimilor de sat cu bicicletele pe drumuri forestiere. Intentia noastra a fost sa ajungem la "Lacul Mociaru" (sau Mocearu in functie de motorul de cautare utilizat) trecand pe drum forestier cu biciletele din Varlaam. Decizia nu a fost cea corecta intrucat drumul era destul de solicitant iar in grup aveam si plodu’ familiei, orasean convins al carui sport preferat e jucatul pe tableta, care cand a impins la bicileta doua dealuri a clacat ... nu ne-am putut intelege cu el asa ca a trebuit sa renuntam si sa ne intoarcem.

Categoria “oldies but goldies” au ales sa se plimbe prin sat, pana la biserca, magazine si inapoi. Noi fiind nevoiti sa ne intoarcem, ne-am intalnit cu ei la pensiune si am gandit un plan pentru dupa-amiaza.

Pentru partea a doua a zilei am ales un “traseu” mai simplu accesibil tuturor categoriilor de varsta si pregatire fizica... ne-am dus cu masina la "Vulcanii Noroiosi"...

"Vulcanii Noroiosi"... alta minune a lui Dumnezeu la care ajungi dupa ce invoci toti dracii ...

Situati in zona Paclele Mari, Paclele Mici si Paclele de la Beciu se intind pe o suprafata destul de mica, dar demna de luat in seama.  Pe drum national, pana la Berca e bine, asfat si gropi in limitele normalului, dupa Berca pana la Policiori si mai departe drumul devine sinuos atat ca asezare in spatiu cat si prin numarul de gropi in continua crestere.  Cum treci de Policiori si inca cateva satuce, pe marginea drumului troneaza un semn urias care indica directiile in care se gasesc vulcanii. Am ales sa mergem la "Vulcanii Noroiosi" de la Paclele Mari fiindca se ajungea cu masina pana acolo si fiindca era deja destul de tarziu. Biletul de intrare e 4 lei, mai putin de 1 euro ceea ce mi se pare acceptabil. Exista taxa de fotografiere, dar pentru fotografiile folosite in scop comercial. Daca vii sa te pozezi ca turistu’... esti liber sa faci ce fotografii vrei.

Cand am ajuns am fost usor dezamagita, imi aminteam ca erau mai multi si parca mai activi vulcanii atunci cand am trecut ultima oara pe acolo. Ce e drept au trecut vreo 15 ani intre cele doua vizite, asa ca e posibil amintirile sa fi augmentat dimensiunea fenomenului. Nenea care taia bilete la poarta ne-a zis ca vulcanii au activitate periodica, fiind mai puternici pe timp de iarna si mai slabi vara. Mmmm... eu acu’ 15 ani am fost in mijlocul verii... si mi-au parut mai activi decat acum, primavara cand conform spuselor “expertului” erau mai aproape de iarna, deci mai activi.

Oricum, imaginea locului este impresionanta cu sau fara vulcanii activi... rauri de lava noroioasa, uscata, serpuiesc din inaltul dealului catre vale ca suvite din parul unui urias impietrit. In varful dealului cateva conuri vulcanice arunca noroiul care sub lumina soarelui la apus prinde luciri de metal topit, podoabe ale suvitelor impietrite.

Vazut, pozat, filmat... alergat pe dealuri... cumparat magneti cu vulcanii... plecat spre vila dupa asfintitul soarelui.

Ziua trei: Obiectiv: de vizitat vestigiile precrestine si paleocrestine din "Complexul rupestru Bozioru-Nucu-Colti-Alunis" intr-o tura de, cica, 7 ore, mers pe jos prin Masivul Ivanetu.  Cu atingerea varfului Turtudui si ajungerea la lacul Hansaru ... asa... ca sa nu ne plictisim. Noi am facut tura in ... 10 ore ...

Din Varlaam am plecat de dimineata cu masina pana in satul Colti unde trebuia sa ne intalnim cu ghidul nostru, Diana “cu vorba la ea”. Am ales sa coboram pana in sat Patarlagele de unde am luat-o la stanga catre Colti trecand prin Sibiciu si Sibiciul de Sus. Era si un drum mai scurt, cica drum forestier, ce taia muntele din Gura Teghii direct in Colti dar la un moment dat era traversat de o apa ce nu putea fi trecuta decat pe un pod pietonal.  Asa ca... mai bine pe drumul asfaltat... teoretic asfaltat. Pana in Sibiciul de Sus toate bune si frumoase, poti admira peisajul linistit ca drumul e bun, dar cum treci spre Colti si Alunis... iti plangi zilele... si masina! Un drum pietruit, din care se itesc bucati de asfalt si pe care trebuie sa fii un mare artist ca sa ocolesti gropile si faliile formate de ape, tractoare si carute. Masinile cu garda joasa nu au ce cauta pe acolo decat daca vor sa ramana acolo. Practic ar fi sa vii cu un 4x4 sau mai bine cu tractorul. Drumul serpuieste usor, masina serpuieste din greu printre versanti de gresie ce stau sa cada la orice miscare, paralel cu valea raului. Din cand in cand apar case cu garduri darapanate, iar in spatele masinii un strat gros de colb tulbura aerul tintuit in nemiscare. Nemiscarea e specifica intregii atmosfere... nici oamenii, nici vietatile nu au prea multa tragere spre miscare... totul se desfasoara in ritmul linistit al trecerii zilelor, fara graba specifica aglomerarilor urbane. Pasarile cu trilurile lor alerte, chiar daca ar putea parea ca tulbura linistea asceta de fapt o intaresc prin sunet, o accentueaza prin contrast. La un moment dat am ajuns la concluzia ca puritatea arhaica a acestor locuri este mentinuta, prin drumurile proaste, chiar de cei ce locuiesc in zona si care vor sa isi pastreze astfel linistea.

Intr-un final am ajuns in Colti... ne-am intalnit cu ghidul Diana “cu vorba la ea” si am continuat printre hartoape pana in Alunis. Prima oprire... bisericuta albastra si ansamblul de locuinte sapate in piatra de la Alunis.

Legenda spune ca totul a inceput cu visul unui cioban care a adormit la poalele peretelui din piatra si a visat ca ingropata in peretele de stanca se gasete icoana Fecioarei Maria. S-a apucat sa sape alaturi de un alt cioban si tot legenda spune ca ar fi gasit intr-adevar in perete imaginea Fecioarei insotita de doi lei. Alte legende spun ca cei doi lei ar fi adaugati ulterior gasirii icoanei si ca ii reprezinta pe ciobanii ce au gasit icoana si au devenit pazitorii ei. In momentul de fata nici icoana si nici leii nu mai sunt in interiorul bisericutei sapate in piatra... nu se stie ce s-a intamplat cu ei... legende sunt destule, satenii spun povesti despre coridoare secrete, despre calugari ce au fugit cu artefactele pentru a le ascunde in munti... dar adevarul nu se cunoaste. Langa bisericuta albastra (cu hramul Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul) devenita in timp biserica satului Alunis se gaseste o casa sapata in stanca, cu doua camere, o urma de vatra si o soba oarba precum si un pat de piatra. Legende sunt si despre ea... ca a fost sapata de ciobani pentru a se adaposti cat timp au pazit icoana gasita, ca a fost casa calugarilor care deserveau bisericuta ... nu se stie... in interiorul casutei de piatra exista simboluri paleocrestine si crestine reprezentate de crucea malteza de pe perete, firidele cu arcada ascutita in care se puneau candele sau icoane. Deasupra chiliei cu doua camere (hotelul de lux) mai exista o chilie micuta sapata in stanca dar cu o singura camera si la care ajungi dupa ce te cateri pe acoperisul primei casute.

Deasupra bisericutei albastre, cum urci printre pietrele versantului, o alta piatra atrage atentia. In lungul ei se regasesc 7 adancituri ce par facute de calcatura... piatra lunga poarta numele de "Sapte Trepte" si cica, la un moment dat ar fi fost verticala, facand parte dintr-un complex mai mare, posibil un templu, sau pur si simplu legand chiliile bisericutei albastre si varful versantului, loc in care se gasea un posibil loc de observatie, sau de meditatie, numit "Scaunul lui Dumnezeu".

De la "Scaunul lui Dumnezeu" si "Biserica Albastra" am pornit pe traseu catre celelalte situri. Am strabatut muntele, pe traseu nemarcat, condusi de ghida noastra, oferindu-i toata increderea si sorbindu-i povestile. Peste munte am coborat int-o poiana strajuita de mai multi pereti verticali de gresie, cu dispozitie aproape paralela intre ei, cu margini zimtate... ca trepte sau piepteni. Unul din ei, cel mai departat de poiana chiar asa se numeste, "Pieptanele". In aceasta poiana povestile dacilor se impletesc cu povestile romanilor. Se pare ca locul a fost folosit atat de daci pentru ritualuri de initiere a tinerilor lupatatori dar si de voievozii romani ca loc de observatie sau chiar zona de aparare. Zonei i se mai zice si "tara Luanei", dupa legenda care spune ca aceasta zona era stapanita de un rege (sau regina in functie de cine spune legenda), Luana (de origine sumeriana dupa nume), bun si intelept, vraci si vrajitor detinator al adevarurilor universale, si ca aici soarele stralucea neincetat.

Din poiana Cozanei, urcand usor pe latura primei stancarii apare piatra numita "Nefertiti"... un profil de gresie, care mie imi pare mai degraba o babuta tocita de ani decat Nefertiti... dar cine sunt eu sa ma compar cu viziunea istoricilor?! Trecem rapid de Nefertiti la varsta a treia si ajungem in zona initierii tinerilor luptatori daci. Un pic neclar in ce ii initiau si cum se producea aceasta initiere intrucat din poveste nu se pot observa decat simbolul falic de la baza peretelui de gresie (sincer... cam aproape de Nefertiti pentru a nu considera ca fac parte din aceeasi scena) si mai sus, dupa o urcare abrupta, in ceea ce poarta numele de "Fundul Pesterii" (Profiru) - adica ce a ramas din pestera veche pe care au mai rontait-o apele, reprezentarea oarecum fortata a perechii falusului de la baza, folosita probabil in neolitic in cursul ritualurilor fertilitatii. Pestera “Fundul Pesterii” se pare ca a fost sculptata ca sa arate asa (vorba cuiva: au gasit ciupercile potrivite pentru asemenea viziuni) iar apoi decorata in timp cu reprezentari grafice de vechi pumnale akinakes, cruci sau siluete umane... banuiesc ca fara legatura intre simbolul initial si decoratiunile ulterioare... sper...

De-a lungul timpului, o data cu dezvoltarea turismului si includerea ei intr-un circuit oficial, a fost necesara inchiderea intrarii pesterii cu gratii intrucat vizitatorii, nu stim de ce, simteau nevoia sa mai scrijeleasca si ei pe peretii acesteia cate o “scena”... nicidecum razboinica...

Mai sus de pestera se gasesc doua sapaturi in piatra, alaturate, numite Scaunele lui Negru Voda... asta ca sa se observe impletirea intre povestile dacice si cele romanesti. Din pacate nu stiu ce e cu ele fiindca panta de urcare era abrupta, iar eu deja imi calcam pe limba de la urcarea pana la pestera cu pricina.

Peretele de gresie vecin cu pestera initiatica are si el o poveste. Cum admiri dintii de gresie ridicandu-se spre soare nu poti sa nu bagi de seama o bucata de gresie cubica ce parca nu are legatura cu restul peretelui. Pare pusa acolo, deasupra peretelui dupa ce acesta a capatat pozitia verticala. Despre acel cub de gresie legenda spune ca pe vremea dacilor se intorcea dupa soare modificandu-si pozitia. Nu stiu cum isi dadeau stramosii nostri seama ca isi schimba pozitia avand in vedere forma pietrei... dar banuiesc ca daca ai la dispozitie plantele potrivite si o stare de spirit specifica... orice e posibil!

Dupa ce ne-am scrantit neuronii exersand imaginatia, am traversat poiana de initiere catre un alt sit, ceva mai spiritual. Undeva sus, in versantul acoperit de padure ajungi cu greu la “Chilia lui Dionisie Torcatorul” ... banuiesc ca fara legatura cu zeul responsabil de chercheleala al precrestinismului... Respectivul chiar nu cred ca avea vre-un motiv sa stea intr-o chilie, uitat de lume la "n"-spe metri deasupra solului.  Crucea malteza e si aici prezenta, zgariata cu patos in peretele vertical de piatra de pe laterala chiliei. Scari inguste de lemn conduc vizitatorul catre incaperea tainica in care un ascet (cu un nume incarcat de cu totul alte povesti) si-a petrecut viata in post si rugaciune (sau meditatie) ajungand la comunicare si comuniune cu divinitatea. In zona se povesteste ca pustnicul si-ar fi sapat chilia din stanca singur stand atarnat de o funie (iata cum alpinistii utilitari detroneaza in timp cea mai veche meserie...).

Daca nu ai rau de inaltime si daca nu depasesti greutatea ascetului (care daca tot traia doar cu energie solara si trei frunze din padure banuiesc ca nu era prea solid, si nici nu tipau muschii pe el) poti urca pe scara de lemn pentru a vizita chilia atent sapata in piatra, cu pereti rotunjiti si urme de dalta. Daca nu posezi caracteristicile descrie, stai la baza si pazesti ruccsaci.

Pazitori sau nu de ruccsaci, dupa ce ne-am incercat autocontrolul cu chilia suspendata, am luat-o pe traseu marcat de aceasta data (dunga rosie daca nu ma insel), in sus, pe munte printre frunze aurii si copaci subtiri ca niste balerine, catre "Bisericuta lui Iosif". Sit precrestin, demonstrat de prezenta altarului pe nord, preluat de catre calugarii crestini ce si-au facut din munte cale de initiere si ascensiune in cunoastere divina, "Bisericuta lui Iosif" (schitul Ioan Bogoslav) este in totalitate sculptata in piatra, intr-un perete vertical de gresie, atat de neted incat da impresia unei lespezi pusa acolo pentru a ascunde o comoara. Deasupra intrarii in mica bisericuta se regaseste simbolul pestelui, cel mai vechi simbol crestin.

Intre povestile Dianei, ne-am oprit pe platoul din fata bisericutei si am mancat un pic. Dupa pauza bine meritata, cu forte noi continuam catre cele doua situri precrestine preluate de catre calugarii crestini, "Agatonul Vechi" si "Agatonul Nou".

"Agatonul Vechi" nu mai e decat o ingramadire de pietre (de aceea mai poarta si numele de "Daramatura"), la care ajungi urcand cateva trepte schitate in piatra. Se presupune ca acolo a fost o locuinta straveche cu cateva camere. Din pacate acum nu se mai vede din vechea locuinta decat scobitura in piatra a camerei principale. Podeaua, trecerea catre celelalte camere, camerele, sunt distruse, blocurile masive de piatra sprijinindu-se intr-o rana unul de celalalt. Haul se deschide dincolo de ceea ce alta data erau peretii si se zareste printre blocurile prabusite. La un moment dat, in istoria zbuciumata a locurilor se pare ca aceste constructii din vremuri imemoriale au avut inclusiv rolul de zona observator.

"Agatonul Nou" (cu hramul Sfantului Ioan Zlataust), este mai bine conservat, piatra in care a fost sapat fiind mai stabila. La "Agatonul Nou" povestea spune ca a fost un loc de cult inca de la inceputuri. Se observa inca altarul, naosul si pronaosul, stranele sapate in peretele de piatra si sapatura in roca pentru sprijinul barnelor de lemn cu care era acoperit lacasul. "Agatonul Nou" are mai multe niveluri, si bineinteles povesti. Daca stai pe marginea prapastiei deasupra careia este piatra din care e sapat "Agatonul Nou", sub podeaua altarului se observa o deschizatura, nu foarte mare... care este intrarea in beciul constructiei. Legenda spune ca in acest beci a stat ascunsa o comoara de a carei stiinta nu avea nimeni. Pana cand, intr-o zi niste drumeti cu informatii concrete asupra istoriei si legendelor locului ar fi sapat in beciul cu pricina si ar fi plecat cu un cufar plin cu aur. Alti calatori ce au incercat adancurile de la "Agatonul Nou" se pare ca nu au fost asa norocosi... incercand sa inainteze in pantecele muntelui, la un moment dat un suflu energetic le-ar fi stins lanternele... semnul spiritelor ca au ajuns prea departe.  Tot legenda spune ca sub beciul cu pricina, cel ce are iesirea de sub podea, se mai afla un beci, mai mare, in care printr-o retea de tuneluri subterane, locuitorii zonei isi ascundeau familiile si bunurile pe timp de razboi. De la "Agatonul Nou" privelistea asupra vaii este desavarsita... Chiar te simti deasupra omenirii, intr-un zbor fara aripi catre cer si divinitate.

Cum se pare ca in istoria noastra legendara am avut o tendinta de mai sus si mai sus, dupa vizitarea celor doua agatoane, continuam urcarea catre varful muntelui. "Crucea Spatarului" este urmatoarea oprire... pe traseu marcat (parca cu triunghi albastru... dar jur ca numai la asta nu-mi era gandul la ce oboseala aveam si la cum ma ardeau muschii), aproape de varful muntelui un spatar din vremuri de vitejie (Cristea pe numele lui) s-a gandit ca ar fi bine sa ridice o cruce si sa faca o ghicitoare pentru urmasii sai. Legenda zice ca acest spatar ar fi ridicat crucea pe acel varf de munte si mai jos de ea ar fi pus un cap de cerb sculptat. Crucea ar fi avut in fata ei o lespede pe care erau scrise o ghicitoare ce indica locul unei comori si un indemn de a cauta si folosi comoara doar atunci cand poporul roman va fi la mare ananghie... ceva ca un depozit bancar asa... doar ca ceva mai greu de accesat. Pe o piatra in acelasi perimetru al "Crucii Spatarului" sta dovada existentei capului de cerb alaturi de cruce printr-o harta a comorii in care sunt reprezentate cele doua artefacte. Din pacate, mesajul spatarului nu a fost inteles corespunzator, asa ca cei dornici de imbogatire rapida au incercat cautarea comorii. Neintelegand indicatiile criptice, in disperarea inavutirii, au distrus capul de cerb, crucea si lespedea. Actualmente numai crucea ciobita si harta de pe piatra mai sunt marturii ale legendei.

De la "Crucea Spatarului" am deviat un pic din traseul clasic al vizitarii sit-urilor precrestine si crestine pentru a urca pe varful Turtudui in cautarea unei panorame deosebite. Dupa ce am strabatut peisajul apocaliptic demn de filme cu vrajitori abili si fiinte din alte lumi, cu copaci batrani, albiti de timp si licheni, prabusiti peste caile de acces, cu nori ce te invaluie si apoi lasa loc soarelui arzator, cu ochiuri de zapada in umbra lasata de copaci, semn al primaverii care inca nu a ajuns si acolo, dupa toate aceste izvoare de amintiri am ajuns pe varf. Lespezi de gresie te conduc in dispozitie verticala catre punctul cel mai inalt al varfului. Privind valea de sus, intr-o zi senina de primavara, cu soarele catre apus... te simti... altceva! Lumea e la picioarele tale, muntii imbracati in catifea parca se apleaca pentru a te onora, satele si orasele se vad sclipind in vale... mici... mici de tot... praf de diamant la picioarele tale!

Si in aceasta atmosfera olimpiana, Diana vine cu o poveste...Muntele e gol pe interior... pesteri secrete ascund esenta unui tezaur... de aur. Multi au cautat acces la tezaur. Nimeni nu l-a gasit... dar el este acolo! Dovada ca acolo e ceva sta pe pietrele varfului. Pietre pe care daca le studiezi atent ai sa observi inscrieri foarte vechi, tracice, de pe vremea cand un cuvant era reprezentat printr-o litera ("Menhirul de la Turtudui" care actualmente zace in pozitie orizontala dar cica... la inceputurile lui era vertical). In cautarea comorii mult timp scrierile acestea au fost interpretate ca harti... O aura energetica pazeste comoara fiindca nimeni nu a reusit sa dezlege scrierea de pe pietre pana acum...

E frumos sus, e aproape de Dumnezeu... dar daca vrem sa nu bantuim dependenti de mila sus-numitului prin padure, pe intuneric, trebuie sa plecam mai departe. De pe varf de munte, pe mal de lac... Lacul Hansarul (lacul fara fund ... teoretic) la care ajungem dupa un lung traseu pe coama muntelui, ne-marcat bineinteles, bazandu-ne pe cunostintele Dianei... drumul abia se vede schitat in iarba, printre copaci asa ca banuim ca acestea sunt doar potecile Dianei... poate si altor cativa munteni... dar doar cativa... poteci care asa ar trebui sa ramana...

In drumul spre lac facem o oprire scurta la un triunghi energetic sapat in gresie, ascuns de privirile profanilor. Una din multele intrari din sistemul de tunele al muntelui... cine stie... daca asa zice legenda...

Lacul il atingem la apus... soarele se inroseste peste munti si da umbre prelungi copacilor. Ratele salbatice nu erau acasa asa ca nu am stat prea mult in atmosfera sticoasa a lacului...

Continuam catre ultima oprire a turei noastre paleocrestine: "Piatra Ingaurita". Alta locatie sapata in stanca, folosita ca loc de meditatie si rugaciune, ca loc initiatic si uneori ca observator in caz de primejdie. Frumos daltuita, o munca titanica a primilor crestini, cu o usa larga, primitoare si cateva ferestre ce dau catre vale. Loc numai bun pentru un lacas de rugaciune...

Pana la "Piatra Ingaurita", o alta intrare triunghiulara ne iese in cale. Diana ne spune povestea ei. Pestera cu intrare aproape verticala, in momentul de fata colmatata, folosita inca din vremea dacilor pentru a face legatura cu sistemul de tuneluri al muntelui. Un cautator de comori se spune ca ar fi scos talere de argint din adancul pesterii. Dupa el, nimeni nu a mai patruns in pestera de buna voie fiindca legenda spune ca doi sateni, vrand si ei sa gaseasca argintul ascuns in pestera, au fost teleportati in alta parte a tarii cand au trecut de un anumit nivel al acesteia (dupa cum zicea un intelept: “stargate catre Targoviste”). Povestea spune ca au lasat caruta in fata pesterii cand au coborat sa caute argintul... oare la teleportare au ajuns doar ei, sau si caruta?

Bariere energetice, teleportari ... Muntii Buzaului ascund comori si povesti fantastice...

Drumul de intoarcere spre Alunis il continuam insotiti de un soare dublu la apus... Ajungem pe intuneric in sat... Diana ne spune in continuare legende, tesem povesti despre timpuri apuse, ritualuri pagane... asceti crestini... ”Am incalecat pe-o sa... si v-am spus povestea mea”... incheiem in punctul de plecare obositi franti!

O tura lunga... pentru unii (adica pentru mine), grea... cu urcus pieptis, cu coborari abrupte... dar cu multe povesti deosebite... Peisaje ce te plimba imaginar prin toate epocile, prin toate anotimpurile... Bocanci prafuiti, noroiti uneori... dureri de spate si de picioare... inceput de bataturi... buze arse de soare, cojite de vant... dar surprinzator, nu mi-a fost foame, nu mi-a fost sete! Doar buzele arse si stropii de transpiratie ce imi curgeau pe tample imi aminteau ca trebuie sa ma hidratez...  Oare ma apropii de energia pura? ... Sau doar am luat-o prin porumb!? (As merge pe varianta a doua)

Prin buna-vointa lui "Remus cel cu GPS" ... si cu semnal GPS ... am la dispozitie si "cararile Dianei" (nu incercati asta acasa!)

Ziua patru, de dimineata: Plecat spre casa cu amintiri in suflet si in minte, cu febra musculara in picioare si maini... Noroc ca nu ma mai doare spatele...

Unii trebuie sa se mai duca si la munca!

Este culmea! Acolo sus, pe munte, as fi jurat ca nu mai calc pe altceva decat asfalt de acum incolo!! Acum, dupa ce febra musculara se simte numai daca ma misc, acum cand stau cu burta in sus si scriu incercand sa imi amintesc ce am vazut... parca as mai risca o aventura... parca nu a fost atat de rau... am supravietuit, deci se poate mai mult!

PS: Multumim Diana Gavrila, ghid cu har si vorba dulce in Muntii Buzaului.
Pe urmele Dianei: https://www.youtube.com/watch?v=72doN0YcNVo

Pamantul sacru: https://www.youtube.com/watch?v=MSjWvlt1jmE

Hotel International, Sinaia – fara alte comentarii

Hotel International, la intrare in Sinaia, dinspre Bucuresti, pe partea stanga.

Asezat mai sus decat nivelul strazii, pana gasesti parcarea ametesti... trebuie sa ocolesti hotelul, si cand iti pierzi orice speranta, undeva in spatele acestuia se formeaza o straduta care duce in parcare. Din parcare, pana in hotel, faci un pic de sport ocolind ce latura a hotelului doresti,  fiindca nu exista intrare directa.

Cele 4 stele ale hotelului, decazut de la 5 stele la un moment dat, se observa de la intrare. Personalul de la receptie zambeste condescendent, chiar daca ar prefera sa nu existi, pare chiar ca stie si de gluma. 

Nu am avut de-a face cu holul si receptia prea mult, ceea ce mi-a placut aici, ca de altfel in intreg hotelul, a fost schema de culori aleasa. Nuante calde de bej, combinate cu nuante de bleu pe podea si cu maron-ul mobilierului din lemn.

Sticla este prezenta sub forma balustradelor si a candelabrelor.

Camerele respecta aceeasi schema de culori in bej cald si maron cu ceva bleu-gris in mocheta. Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost inlocuirea mobilierului anost de hotel compus din masa lunga dispusa undeva in camera pe care troneaza televizorul si restul accesoriilor, cu un birou clasic asezat pe colt, cu un scaun tapitat elegant, mapa cu prezentarile si telefonul aferent.  Televizorul este incadrat intr-un cadru de lemn, pe perete. O imagine calda ofera si peretele din partea opusa televizorului, perete care este tapisat cu o imitatie de piele.

Surprinzator pentru un hotel cu 7 etaje, geamurile se deschid larg, camera are balcon... si ce balcon! Din sticla... fara balustrade metalice, fara alte adaosuri... doar sticla... cam periculoasa treaba... dar de mare efect fiindca vederea e superba.

Un alt lucru dragut la camerele hotelului sunt benzile led care lumineaza toate cotloanele: ai benzi led in baie, sub chiuveta, benzi led in rama panoului tapisat... Aceste benzi led sunt prezente si in ramele usilor lifturilor.

Baia camerei e simpla, cu dus direct in pardoseala, separate de restul incaperii de baie printr-un perete integral din sticla, chiuveta unica, inconjurata de oglinzi... mmm ... baie de hotel dragut.

Un lucru pe care nu l-am vazut in alte hoteluri, si care mi se pare de mare utilitate este “panoul de control” al camerei. Panou pe care setezi temperatura termostatului, dar care are si rol de comunicare cu personalul hotelului prin intermediul unui fratior al lui aflat la intrarea in camera de hotel. Pe panoul respectiv exista butoane pentru “do not disturb”, “emergency” si inca ceva in afara de setarea temperaturii. Chestie foarte desteapta avand in vedere ca in alte parti au doar acea hartiuta cu “do not disturb” pe care pana acum nu a luat-o nimeni in seama in ciuda faptului ca este bi sau chiar tri-lingva... Aici in schimb am fost surprinsa pozitiv de faptul ca acel beculet cu accesul interzis, aprins pe panoul din exteriorul usii a fost luat in considerare si chiar nu m-am trezit cu camerista calare peste mine. La fel de placuta a fost si metoda prin care te anunta ca au luat la cunostinta ca nu vrei sa fii deranjat, dar daca totusi te razgandesti si vrei sa iti schimbe prosoapele sau sa iti faca curatenie, poti sa anunti pana in ora ... x. Anume, iti lasa o scrisorica cu detaliile respective, frumos ambalata intr-un plic galbui, asortat cu hotelul, sub usa camerei.

Dar hai sa terecem si la surprizele urate... motivul decaderii de la 5 la 4 stele oare? In ciuda atentiei la detalii, a modului elegant si zambitor de a comunica cu oaspetii, am observat o scapare... Am fost surprinsa negativ de un detaliu al minibarului. Mobilierul in care era incastrat avea loc pentru pahare de vin si loc pentru cafetiera. Pana aici nimic rau, chiar foarte frumos gandit. Dar, daca la cafetiera aveai doua cesti de cafea langa, asa cum e normal pentru o camera dubla, in locul destinat paharelor de vin... surpriza... un singur pahar! Acum intrebarea e: oare au presupus ca nu vor bea ambii locatari vin in acelasi timp, sau ca vor bea din acelasi pahar?  Hmmm...

Restaurantul hotelului e frumos organizat, cu personal dragut (spre deosebire de alte hoteluri ce se vor cu fitze de 5 stele si de capitala), serviabil si cu produse variate si... gustoase... cel putin ceea ce am incercat eu.

In pretul camerei este inclusa si piscina, sala de sport, sauna... dar nu am avut timp sa beneficiez de ele.

Per total hotelul mi-a placut, m-am simtit mai bine decat in Poiana Brasov la Alpin (camerele cu aspect de renovat pe jumatate si domnisoara de la receptie suferinda)  sau in Bucuresti la Ramada (personalul din restaurant cu frustrari majore).

Din partea mea... 4 stele frumusele pentru Hotel International, Sinaia... cum intri pe stanga.

"Drumul lui Mihai Viteazul" pe bicicleta - o experienta de ne-repetat

Pentru aproape toti oamenii normali, mai ales cand treci de o varsta, ziua de nastere inseamna club, restaurant sau orice alt stabiliment dedicat distractiei si o multime de prieteni dornici de sarbatoreala. Pentru  o mica categorie de oameni... mai mult sau mai putin normali, trecuti de o anumita varsta ... ziua de nastere e o zi obisnuita, care are in desfasurator activitati obisnuite cum ar fi mersul la munca. Eu fac parte din aceasta a doua categorie... Exista si a treia categorie, a celor pentru care ziua de nastere, nu conteaza a cui, trebuie sarbatorita printr-o aventura memorabila... Din aceasta categorie am aflat ca face parte sotul meu ... ghinion ca m-am maritat inaite de a sti acest lucru! Si mai mare ghinion, ca ziua mea a picat intr-o perioada de libere guvernamentale, asa ca nu am avut nici un motiv sa ma ascund in spatele programului de munca. Asa ca, uite-ma pe mine plecand in "aventura vietii mele", scoasa cu forta din ordinea cotidianului meu si aruncata in valtoarea vietii sportive.

Ziua 1. Ora 17: suit in masina, plecat cu scarturi spre statiunea Straja.

Obiectiv: parcurs "Drumul lui Mihai Viteazul" cu bicicletele. Asa ca, bicle pe masina (4 la numar), biciclisti in masina (tot 4 la numar), bagaje in portbagaj.

Ziua 2. Ora 03 am: ajuns la Straja, primit injuraturi de la proprietar vila, cazat vila.

Ora 09 am: masa rapida, unii incalecat pe bicle si pornit la drum, altii suit in masina si plecat la drum.

Eu recunosc ca am avut inspiratia sa nu particip la aceasta prima parte a expeditiei ce presupunea plecat cu masinile din Straja  pana in Schela, acolo lasat masinile, catarat pe bicle si luat muntele in piept, pe urcus pana inapoi in Straja, trecand peste varful cu acelasi nume.  Am fost o lasa, dar bine am facut! La ora noua seara, dupa ce ma plictisisem deja de scris, citit, pozat impejurimi ... trecusem deja la crosetat fulare... ceilalti, plecati cu biclele, nu ajunsesera inca in Straja. Dat telefoane... semnal absent... imposibil de luat legatura cu ei... panicat! Sapat transee in curtea vilei asteptandu-i, ora 11 noaptea, telefoane peste telefoane... semnal intermitent... ei erau inca sus pe munte. Intuneric bezna, ai mei ca eroii plecati fara lanterne ... panica de doua ori! Deja stateam numai la telefon, de cate ori ii prindeam ii intrebam unde sunt, am alertat si proprietarul cabanei, care un om foarte dragut mi-a pus la dispozitie trasee alternative pe care sa le comunic sinucigasilor, pentru a ajunge in viata la cabana ... pana la urma, au aparut veseli tare (cred ca erau veseli ca au supravietuit, chiar daca ei ziceau ca a fost tare frumos si nu-i nimic ca i-a prins noaptea, ca ar mai repeta experienta - eu nu i-am crezut) pe soseaua ce serpuia de pe munte. Ce e drept au venit cu o colectie frumoasa de cadre cu apusul soarelui peste localitatea Straja. 
Si uite asa descrie "Remus cel cu gps" ziua de urcus: "Urcare de langa Bumbesti-Jiu (mai exact - din Schela). Este un drum forestier, paralel ca directie cu defileul Jiului, dar pe sus, pe munte. Destinatie - statiunea Straja. Distanta = 26 km. Din 26, am pedalat maxim jumatate. Restul - push-bike! Ultima bucata, cu urcatul vf Straja - este foarte grea. Am coborat de pe varf in statiune pe intuneric!"  ...  daca l-ai fi intrebat in seara aia jura ca totul a fost plimbarica. Rupti de oboseala, se refac planurile pentru a doua zi, intrucat partea urmatoare cuprindea coborarea a tot ce urcasera ei in ziua in curs, ma bag si eu. Altii zic ca renunta... per total, numarul de sinucigasi ramane acelasi.

Ziua 3. Ora 8 am: trezire, mancare, plecat cu biclele.

Prima parte a drumului, la deal, de la cabana pana la o poienita, pe sosea asfaltata... push bike... de la poiana pana la teleschi sus, drum forestier push bike chiar si pentru cei mai antrenati. Deja mi-a scazut moralul, am inceput sa ma intreb daca nu ar fi bine sa renunt... au aparut si mici disensiuni in grup, intrucat traseul era doar oarecum stiut, o mare parte fiind doar o ata desenata pe google earth, bineinteles ca la un moment dat responsabilul cu traseul s-a bulversat usor... cand nu ai traseu marcat, e foarte usor sa incurci cararea... iar cand unii o mai iau si inainte ca vitejii, ca doar suntem urmasi ai lui Mihai Viteazu, iar liderul grupului trebuie sa se asigure ca nu pierde pe nimeni, e normal nervii sa se intinda la maxim... si nu eram decat 7 oameni... oare cum se descurcau inaintasii cand aveau de coordonat o armata?

Ne-am oprit un pic la poze, am respirat adanc incercand sa ne regasim zen-ul si drumul ... chiar daca soarele ne batea fara mila direct in cap, iar noi aveam de carat nu numai pe noi si rucsacii dar si bicicletele. Refacuti si regasiti am continuat pe panta muntelui, de aceasta data cu urcare lina. De pe carare nu ne mai opream din admiratie ... in dreapta noastra cum urcam, dincolo de prapastie se desfasura Retezatul. Ar fi mers de calarit bicla, ascensiunea fiind moale, dar drumul era batut de bocanci, ingust, bolovanos, sinuos. Asa ca am continuat cu talent sa imping la bicicleta. Macar nu m-am simtit singura oropsita... sotul meu, un dedicat al experimentelor mai mult sau mai putin reusite, a insistat sa plece in aceasta aventura, nu cu bocanci sau alte incaltari de munte ci cu incaltari spd (acei pantofi sau ce or fi ei speciali pentru mersul pe bicla, cu talpa adaptata pentru a prinde pedala de ea, din pacate total inadecvati mersului pe jos... si mai ales pe bolovani)... asa ca eu de bine de rau, mergeam pe langa bicicleta, dar el... nu prea avea cum sa mearga nici pe ea (din cauza drumului), nici pe langa ea (din cauza incaltarilor).  Peisajul frumos, usor arid cu putini copaci, jepi si frecvente tufe de  fructe salbatice (afine in special). Inca mai exista disponibilitatea de a ne opri, de a face poze, de a admira. Drumul serpuieste vioi printre bolovanii ce sed ca niste perne uriase pe panta muntelui, copacii imbratiseaza cu radacinile lor contorsionate aceste perne de roca. Relieful se schimba usor o data cu ascensiunea noastra pe "Drumul lui Mihai Viteazul", vegetatia se piteste dupa stanci impunatoare modelate de vant, tufe mici inlocuiesc treptat copacii. Panta abrupta nu imi permite, ca biciclist cu experienta minima ce sunt, sa ma sui in saua bicicletei, asa ca imi continui sesiunea de push bike... lucru nu foarte bun pentru mine fiindca impingand la bicla si jurand ca a doua oara nu ma mai prinde nimeni pe munte cu atelajul, am subestimat o  tufa care uracioasa ascundea o groapa sub ramurile ei, acest lucru provocandu-mi o cazatura groaznica si luxarea unei glezne. Gandurile despre cum nu mai vin eu la munte cu bicicleta, mi-au fost intrerupte de verbalizari pline de har la adresa tufei si gropii buclucase. Noroc ca am avut parca o presimtire ca natura isi va bate joc de mine, si ca talentul meu innascut de muntean o sa iasa la iveala, astfel ca am carat cu mine in rucsac spray pentru luxatii si intinderi musculare, antiinflamator gel si vreo cateva fase elastice ..." just in case". Injurand printre dinti, urmarita de glumele celorlalti, mi-am oblojit glezna. Am tras aer adanc in piept si uitandu-ma piezis la drum mi-am pus in cap sa nu renunt! Pot sa ajung la destinatie! Nu ma intorc din drum si nici nu ma opresc! 

Nu mai era mult pana ... departe ... in zare se vedeau doar vreo 3 varfuri aparent molcome si apoi ... nu se mai vedea. Mda... determinarea mea, destul de buna in principiu, dar paguboasa in fapt...  Continuam urcarea... trecem peste culmile muntilor, unii pe bicicleta, prin iarba inalta ce forma mici denivelari, ca niste colibe minuscule ale unor fiinte vrajite, altii pe langa bicle, atenti de data asta pe unde calca fiindca nu mai au la dispozitie decat o singura glezna de traumatizat (eee... si vreo 2 genunchi, coate, pumni...) Soarele nemilos se aliaza cu vantul parca in ciuda mea. Pentru a intari imaginea dezolanta a starii fizice si psihice in care ma aflu, ca in filmele western, vreo cateva ciori (sau corbi...) imi dau tarcoale croncanind. Accidentarea mea, si faptul ca nu puteam merge in ritmul cerut de experienta muntomana a grupului, impunand un ritm mult mai lent, a fost prilej pentru cei mai aventuristi din grup sa experimenteze diverse "trucuri" de downhill, sa topaie ca iepurasii pe creasta si sa se bucure de fiecare bolovan mai indraznet. Pe la mijlocul drumului, intre 2 piscuri acoperite de catifeaua ierbii verde inchis, aflam ca ne-am pierdut de pe traseul initial. Am avut noroc ca ne-am intalnit cu niste baieti pasionati de motociclism off road ... ei ne-au lamurit pe unde am pierdut drumul si ne-au ghidat pe noul traseu. "Drumul lui Mihai Viteazul" e nevoit sa devina "Scurtatura lui Mihai Viteazul"... desi ar fi mai bine "Scurtatura lui Remus cel cu gps"... fiindca el a ciuntit traseul. Spre bucuria gleznei mele. Mai putini kilometri, mai putina durere... Din pacate, ratacirea noastra ne-a facut sa nu ajungem la cheile Sohodolului ... pentru acele chei am indurat durerea, dar nu a fost sa fie, accidentarea mea oricum a micsorat ritmul de mers si nu cred ca am fi avut cum sa ajungem pe lumina la masini ... Ne continuam drumul, pe noile coordonate insotiti de soare, vant si ... ciorile mele. Dupa traversarea ultimului pisc, de unde peisajul inaltator ne-a facut sa uitam pentru cateva momente de micile nemultumiri, de oboseala acumulata, de durerile fizice... am inceput coborarea. Parca e mai usor la vale... am indraznit si eu sa ma sui pe calul meu  si parca viata a devenit mai roz (pana si ciorile au tacut). Peisajul se schimba iar, cresc copaci... soarele e mai domol ascuns de varfurile brazilor, vantul mai molcom... Din pacate pentru mine, bucuria nu dureaza mult, coborarea nu presupune o vale continua ci alternarea vailor cu dealurile... agonie si extaz! Macar drumul nu mai e asa ingust, cu cat coboram se lateste, devine drum forestier strajuit de padurea seculara. Pe la jumatate, ca sa nu ma pot bucura de coborarea prietenoasa incep sa se auda din departare sunetele infundate ale unei posibile ploi... asta mai lipsea... aerul se raceste incet, soarele dispare... dar nu pentru mult timp, fiindca norul se proptise in versantul muntelui si suparat se ratoia la padure. Am trecut pe langa el profitand de neatentia lui, am scapat ne-plouati. Coborarea accentuata pe drumul forestier, ofertanta de bucurii imense celor cu experienta vasta in coborari si dorinta enorma de adrenalina, se incheie lipsita de drama intr-un drum asfaltat, in civilizatie... Drama de fapt abia acum incepe! Drumul asfaltat l-am parcurs la deal, cu push bike in curbe ac de par, printre gradini. Si nu se mai termina... Soarele naucitor, orele deja destule, glezna dureroasa... mmm, era cat pe ce sa renunt. Baietii au plecat inainte, sperand ca drumul asfaltat duce pana in Schela de unde vor lua masinile si se vor intoarce dupa noi, victimele efortului fizic intens. Din pacate planurile nu au mers asa cum trebuiau, dupa cativa kilometri de asfalt incins, drumul devine iar drum forestier, pietruit, serpuind agale pe vai si dealuri, prin localitati (pe care nu am reusit sa le identific). Grupul se reuneste. Combinand in mod mai mult sau mai putin fericit mersul pe bicicleta cu impinsul ei, dramuirea apei ramase cu gandul la finish-ul ce parca se incapataneaza sa ramana la o distanta constanta, disperarea ce isi face loc incet incet in suflet, cu vorbele de incurajare ale celorlalti si cu mirarea localnicilor legata de aventura noastra, ma incapatanez sa inaintez.

Intr-un final, aproape de lasarea soarelui, drumul patimii mele se opreste in DJ-ul local (drumul judetean 672B) in satul Suseni. Ne parcam bicicletele intre birt si biserica, si cu ultimele forte, ne luam cate o bere fara alcool (ultima bere fara alcol din localitate) si unii (adica eu) isi fac cruce ca au scapat cu viata ... nu mai am forta sa imortalizez momentul...  Soferii nostri, pleaca, tot calare pe bicle, spre Schela pentru a lua masinie. Noi ceilalti, 5 la numar, ne tragem sufletele pe bancuta de la mat, cu un cips si o sticla. Soarele apune incet, razand parca de noi, mai ales de mine, dar totusi admirand determinarea. Intre timp, noi numaram gaurile aparute in manusi, spinii din sosete sau din roti, zgarieturile de pe corp ... Aparitia masinilor, in capatul strazii, e un moment magic, incarcam calutii pe masini, ne prabusim pe banchetele masinii si ne lasam carati pana la vila.

Ca sa nu se zica ca prezint doar varianta mea, iaca inca un citat din cugetarea lui Remus cel cu gps: "In ziua urmatoare - am urcat iar pe creasta. Am strabatut vreo 4-5 km pe sus, apoi a inceput o luuuuuuuuuuunga coborare pe valea Susitei. (vreo 30 de km). Cand am iesit din munti, am luat-o pe coasta muntelui, pe dealuri, catre Schela. (vreo 8 km?)". 
Daca ar fi sa consider ca are dreptate in ceea ce scrie si am coborat pe Susita, ceea ce ar foarte trist pentru noi, fiindca inseamna ca abia am atins muntele, satele intalnite pe traseu ar fi Curpen, Valari, Pirvulesti si statia finala Suseni. Asta inseamna ca am traversat Vf lui Frate, Vf Gura Plaiului, Poiana Copilet sau imprejurimi  apoi am intrat pe valea Susitei, un traseu foarte scurt ... Daca nu cred ce scrie Remus dar iau in considerare traseul postat de el pe un site de socializare, atunci sunt ceva mai mandra de mine fiindca de la Vf lui Frate, am inaintat pe Saua Muncelului si abia apoi pe valea Susenilor, pe langa Vf Ighirasu (Highirosu) sau poate pe celalat versant al muntelui pe langa Poiana Copilet si Vf Lesului. Problema acestei rute este ca pe orice harta caut, nu gasesc nici o localitate in drum ... Oricare ar fi coborarea, pana la Vf lui Frate in mod sigur am ajuns, in calea noastra traversand Vf. Mutu, Coasta Iradia, Vf. Verde, Vf. Gura Plaiului si saua Scrideiu. Cum am facut acest traseu, cred ca va ramane o enigma... singurul lucru sigur este ca undeva ne-am pierdut...si am scurtat drumul mai mult sau mai putin. Lucru bun pentru glezna mea, dar rau pentru self-esteem -ul propriu.

Ziua 4. Ora 9 am: cu greu ne trezim, mancam pe indelete, punem biclele pe masini, bagajele in portbagaj si noi in masini si plecam spre viata monotona a orasului.

Fara tort, fara lumanarele, cu glezna sucita ... la multi ani, ai mai imbatranit un pic! Hai zi, ce-ti doresti de ziua ta?! Ce-mi doresc?? Imi doresc sa nu fi existat! Sau cel putin imi doresc sa nu mai repet aceasta aventura... bicla+munte ≠ eu...

PS: Si pentru ca ... unii s-au distrat mai bine:
https://www.youtube.com/watch?v=dWOrGrn4f5E

https://www.youtube.com/watch?v=EFr2mbL7a-w

https://www.youtube.com/watch?v=OdPIMAXTx6M (aici niste oameni rai au gasit filmuletul)

PS dupa PS: Totusi, trebuie sa recunosc ca, peisajul a meritat fiecare bucatica de smalt crapat din cauza durerii gleznei si fiecare picatura de transpiratie varsata la push bike...

Brasov by night, Rasnov by day

Nu sunt o persoana sociabila... dar ma bucur de oameni frumosi in jurul meu, prieteni adevarati, oameni care nu mi-au luat in serios niciodata mina ursuza... ce bine ca exista prieteni, iar uneori, ce bine ca exista colegi uituci... mai ales cand pleci in deplasare in interes de servici...

Poiana Brasov pustie si neprietenoasa... in aprilie... Hotel Alpin unde am fost cazati... vai de capul lui, incepand cu domnisoara de la receptie care cred ca suferea cumplit de a putut fi atat de uracioasa, continuand cu camerele ce dau impresia de renovat pe jumatate... incheind cu ... nu mai stiu ce sa pun mai intai din tot ceea ce mi-a lasat gustul amar... si in acest moment apare bucuria existentei prietenilor si colegilor... cand am plecat in deplasarea la Poiana Brasov, colegii au uitat sa ne dea ordine de deplasare, asa ca... am apelat la prietenii din Brasov pentru a face rost de ele..... si asa a inceput povestea!

Intr-una din seri am plecat din Poiana catre Brasov, sa ma vad cu prietenii brasoveni la o bere.

Berea s-a transformat intr-o seara lunga si foarte placuta alaturi de oameni deosebiti. Dupa veselia si voia buna determinate de masa copioasa cu cele mai bune (probabil) coaste preparate la foc de lemne pe care le-am gustat vreodata (mancate la restaurant "Four Roses") si apoi de cateva “dusuri” de bere, am plecat in toiul noptii sa vizitam  un pic din Brasov.

Desi am vizitat de cateva ori Brasovul, de fiecare data imi scapa ceva... strada Sforii, vestita "Strada Sforii", cea mai ingusta strada din Brasov, un fel de pasaj, legatura intre alte doua strazi. Atat de ingusta incat cu greu se strecoara unul pe langa celalalt 2 oameni. Daca vorbesti putin mai tare, geamurile cladirilor ce stajuie stada vibreaza. Daca ma puneti sa va spun locatia... nu sunt in stare... stiu ca “intrarea” oficiala se gaseste un pic mai jos de "Poarta Schei", pe partea dreapta cum cobori, sub o arcada.... asa incepe... cu o insiruire de 3 arcade, apoi devine “strada” ingusta si pietruita ce  serpuieste inghesuita intre peretii cladirilor.

"Poarta Schei", urmatoarea oprire nocturna din Brasov as putea-o compara cu un arc de triumf (poate ca asa s-a si vrut a fi) construit intre cladiri si nu in mijlocul unei piete. Nu are rolul de a arata ceva, de a evidentia  vre-un eveniment, de-a comemora vre-o lupta, dar este impunatoare si eleganta. In stanga ei, inainte sa o iei la vale, vezi itind "Poarta Ecaterinei", aceasta fiind vechea poarta de acces in cetatea Brasovului. Delicatele ei turnuri, care de mult au avut rol de aparare se inalta acum peste parcul ce o inconjoara.

Cam atat a insemnat Brasov by night pentru noi... o intalnire cu prietenii, ordine de deplasare, o masa copioasa si atingerea obiectivului “Strada Sforii”.

La incheierea sejurului in Poiana, in drum spre casa am facut doua opriri scurte ... una la pesterea din apropierea Rasnovului, de a carei existenta trebuie sa recunosc ca nu stiam, si cealalta la cetatea Rasnov.

Pestera "Valea Cetarii", situata intre Poiana Brasov si Rasnov, foarte aproape de "Cetatea Rasnov", este situata la aproape 20 de minute de mers pe jos de la soseaua principala, pe un  traseu de urcare destul de greu... mai ales pentru oraseni  ne-antrenati. Intrarea in pestera se face in grupuri organizate, la fiecare jumatate de ora, iar tariful de acces este de 15 lei pentru adulti si nu exista taxa pentru fotografiere. Ca si la "Pestera Muierii", casierul este si ghid, dar spre deosebire de "Pestera Muierii", domnisoara care ne-a fost ghid a fost draguta si a stat sa ne astepte cand ramaneam in urma pentru a face fotografii. Chiar si felul in care ne-a facut instructajul plin de “nu “ – uri de la intrare a fost parca mai prietenos fiindca pentru fiecare “nu” a existat si o explicatie logica. Pestera e mica, formata intai de o portiune de urcare lenta, apoi o panta abrupta, cu scari ce te duc in sala mare a pesterii, careia ii dai ocol, pe traseul indicat si apoi o iei la vale spre iesire pe aceleasi drum pe care ai venit. In afara de zona ce se viziteaza in mod curent, pestera are si o portiune unde, contra unei taxe de 60 lei (de persoana) in care intra vizitarea cu ghid si echipamentul, te poti juca de-a speologul, poti face fotografii cate vrei cu tot echipamentul pe care il ai in dotare... cu conditia sa stii sa mergi pe genunchi. Sa revenim la pestera vizitabila in mod curent... sala mare este singura zona in care formatiunile carstice isi fac de cap, acolo, stalactite si stalacmite cu forme ciudate se randuiesc privirii, picaturi de apa se preling din tavan, uneori le simti pe nas... sau pe crestet... alteori le auzi cum creeaza din greu vre-o formatiune carstica. Din pacate pestera este mult mai slab luminata ca altele, asa ca ... daca nu ai trepied si mana sigura ... nu te astepta ca din aparatul foto sa iasa opere de arta. Dar merita admirata, merita sa te opresti sa iti pierzi gandurile in lacurile formate langa pereti, pe marginile sinuoase ale stalacmitelor si stalactitelor, pe taisurile ce coboara pe alocuri din tavan. Daca ai noroc, poti nimeri sa vizitezi pestera intr-una din zilele cand se sustin concerte... sau poate iti alegi in mod special o astfel de zi! Concertele sustinute in pestera sunt de instrumente muzicale suflatoare fiindca din cauza umezelii cele cu corzi, nu rezista! Orice fel de concert e ar fi... ideea mi se pare geniala! La gura pesterii... ca sa nu te plictisesti cat astepti ... exista si o mica tiroliana peste valea pe care serpuieste drumul.

De la pestera, am plecat catre "Cetatea Rasnov". Ne-a fost lene sa urcam aleea ce uneste drumul principal cu cetatea, asa ca pentru suma de 4 lei dus-intors am beneficiat de transportul motorizat (un tractor cu remorca acoperita). La cetate de asemenea nu se platea decat taxa de vizitare, nu si de fotografiere. Am trecut  prin prima poarta strajuita de un turn patrat, si din curtea exterioara am admirat cetatea ce se inalata pe varful dealului. Un drum de urcus si un turn rotund indica intrarea in zona de case a cetatii. Trecand prin poarta fortificata apare unul din cele 4 turnuri patrate ale cetatii. Recunosc ca la vizitarea "Cetatii Rasnov" ne-am cam grabit, asa ca am impresia ca am ratat o parte din ea. In mod sigur nu am vazut decat 2 turnuri patrate ... asta e... trebuia eu sa las ceva si pentru vizitele ulterioare... motiv sa revin in cetate.

Cel mai bine conservate sunt zidurile de imprejmuire ale cetatii, in interiorul ei zidurile ne mai fiind atat de bine pastrate si nu foarte inalte si impresionante. Punctul de belvedere de pe varful dealului face totusi ca cetatea sa fie deosebita... din locul respectiv, unde cu mandrie flutura steagul romanesc, se vede toata valea... si muntii... e frumos sa te opresti sa admiri "largimea" peisajului, feeria de culori si texturi data de frunzisul arborilor din vale sau de taria stancii din varf de munte. Din pacate cand am ajuns noi batea un vant ... neprietenos ... asa ca am scurtat timpul de contemplare si am coborat in graba catre locul in care parcasem.

Ultima oprire in drumul catre casa, dupa ce am lasat in urma pe rand pestera si cetatea a fost in Sinaia, la cofetaria "Edelweiss"... nu se putea sa trecem prin Sinaia si sa nu ne oprim la cofetaria cu cele mai bune prajituri cu sau fara fructe... arome intense de ciocolata adevarata, sau de fructe de sezon, mousse fin ... ne-au mangaiat papilele gustative si ne-au dat puterea visului... vis cu care am pornit catre casa.

3 zile interesante ... pline de stiinta dar si  de relaxare ... asta a fost "Brasov by night, Rasnov by day".